Editoriale

Partidul România Unită

editorial 26 august

Victor Ponta la Partidul România Unită! Sună ca o aberație, dar m-am învățat, când vine vorba de politică, să nu spun niciodată ”Imposibil!” Aberație nu pentru că Ponta nu și-ar găsi locul în partidul fostului său prieten, Bogdan Diaconu, ci pentru că nu văd cum un partid vrea să câștige voturi cu mesajul ”Am guvernat bine!” și premierul din perioada invocată să nu se regăsească pe liste. Mesajul PSD ar deveni complet gol de conținut, precum corsetul unei dive care-și taie din stomac.
Totuși e clar că în PSD s-a întâmplat ceva, postările lui Ponta privind propriul viitor sunt ambigue, lipsește un mesaj clar că el se va regăsi pe liste pe un loc onorabil. Și mai este și mișcarea PRU de a atrage deodată mai mulți parlamentari. Sigur, e vorba de persoane inexistente politic, traseiști, subiecte de glume, dar ei sunt palpabili. Clar sunt persoane care nu s-ar fi regăsit pe listele din toamnă ale niciunui partid. Dar, trebuie să recunosc, PRU a reintrat în fluxul de știri taman când despre Ponta se spunea că-și caută un partid.
PRU era deja un partid unde Victor Ponta avea acces, nefiind de bază numai prietenia sa cu Diaconu, dar și puntea pe care Nicolae Bănicioiu poate oricând să o construiască între PRU și fidelii fostului premier.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Hop coincidența: negocierile PMP cu UNPR au început când Gabriel Oprea a demisionat din partid

Marți – superstițioșii ar spune că nu e cea mai bună zi să anunți un proiect nou, de-ar avea gura aurită! – când Traian Băsescu a anunțat fuziunea dintre Mișcarea Populară și UNPR, a scăpat și informația că negocierile pentru unire au demarat acum două săptămâni.
Am vrut să văd cam care erau știrile de acum două săptămâni despre UNPR, adică cele din jurul datei de 1 iulie. Două au ieșit în evidență, demisia lui Șerban Mihăilescu din partid și demisia lui Gabriel Oprea. Le-am enumerat în ordinea în care au fost anunțate.
Tot atunci, Liviu Dragnea a forțat reacții publice pe o non-temă de zile mari, discuția pe care Klaus Iohannis, Gabriel Oprea și Valeriu Steriu ar fi avut-o despre fuziunea PNL-UNPR. Reacțiile au fost cele normale, negări, că doar nu se aștepta nimeni ca președintele să se autodenunțe că face politică în pauzele dintre două excursii de stat!
Și, în fine, era vorba tot atunci de plecări în masă la PSD ale parlamentarilor care nu doreau să intre în PNL și cei rămași se cafteau pe culoarele Casei Poporului pentru privilegiul de a-ți folosi biroul pe post de dormitor.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sofia s-a îndrăgostit!

jurnal 45

Da, fraților, s-a petrecut și această grozăvie! Sofia s-a îndrăgostit. Rău de tot, dragostea i-a umplut sufletul mic de-l pui în degetarul zânei care le coase hainele spiridușilor. I-a umplut sufletul atât de mult că nu mai e loc acolo nici pentru Olel, măgărușul de pluș care-i veghează visele, nici pentru Tati. Sufletul e plin ca inima unui izvor și tot ce pe afară e imediat sorbit de căpriorii hăituiți.
Scuzați-mă, vorbesc cam în dodii, dar nu ți se îndrăgostește zilnic mezina. Chiar dacă are numai 4 ani și poate n-ar strica să încep să mă obișnuiesc cu ideea.
Am observat că e ceva în neregulă într-o dimineață, când a ieșit din cameră fără Olel. Nu a spus nimic bietul măgăruș de pluș. A rămas cu zâmbetu-i de ață groasă înghețat pe față și se uita prin mărgelele tăciune după micuța care a zbughit-o afară.
Seara, la culcare, l-a luat în brațe, dar, înainte de a se băga amândoi cu nasurile-n așternuturi, a stat cu el lipit de față și i-a șoptit ceva. Doar ei știu ce-au discutat, dar, a doua zi, parcă Olel nu mai era mirat când n-a mai fost luat pe plajă. ”Na, a crescut Sof a noastră! Nu se putea să ne iubească doar pe noi toată viața!”
Măgăruș cu creier de vată, vorbește în numele tău, eu sunt Tati! Dar…
După-amiază, când am dat s-o iau pe după umeri, să ascult marea prin părul ei, ca dintr-un ghioc, Sof s-a ferit.
-Tati, las-o pe Sof!
Contrariat, am întrebat-o direct:
-Sof, ce e cu tine?
Și-a întors spre mine fața și a mijit ochii, ferindu-i de ultimele fulgere de bronz.
-Tati, Sof e îndlăgostit!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Incontestabilul efect afrodisiac al midiilor

jurnal 44

Marea se liniștise după două zile în care a fost mai nervoasă decât o divă surprinsă de paparazi cu bigudiurile în cap. Acum abia de trimitea câte un val plăpând, să mângâie și să oblojească malul în care lovise cu atâta furie. Capricii de divă!
La doi pași de ea, ascunși de soare sub un acoperiș de stuf, eram câțiva adulți. Tăcuți, triști, ne luam ”masa de adio”. Între noi trona un castron uriaș de midii fierte.
La masă eram genul acela de oameni pe care arhivele sufletului fiecăruia dintre noi îi cataloghează drept ”prieteni de vacanță”. Oameni despre a căror existență nici măcar nu știai în urmă cu două săptămâni, dar cu care ai acum telefonul plin de fotografii. Sunt pozele în care râzi în orice moment surprins. Alea cu capete lipite ca să încapă cât mai multe fețe într-un cadru ce pare prea mic. Alea cu castelul de nisip între personaje, cu fructul mării gătit întreg și pus pe un platou cu două roșii și o frunză de salată.
Schimbam numere de telefon, adrese de mail și chiar de acasă, promiteam că ne vom scrie, ne vom suna și chiar ne vom da peste cap programele ca să ne vizităm. Știți genul ăsta de oameni? Sunt cei pe care nu-i mai vezi niciodată. Și știi asta, chiar în timp ce le dai numărul de telefon. Sunt ca geanta de plajă, șortul cu windsurfer-ul cu vela galbenă. Sunt lucruri care ți-au produs bucurii, îți amintesc de bucurii, dar care pur și simplu nu se asortează griului restului de 11 luni din an.
Ca să alung urâțenia gândurilor de sfârșit de sejur, am luat o scoică și am desfăcut-o. I-am scos ”mațul” ăla negru, am stors apoi un strop de lămâie și am înghițit-o. Cu jumătatea de cochilie din mână am luat zeamă din bol și mi-am spălat cu ea cerul gurii.
-They are good for the libido. You know… libido.
Bineînțeles că știam ce e libidoul! Grecul care vorbise era cel care pregătise scoicile. Cică le pune, fără apă, într-o oală și apoi ele fierb în apa mării care se scurge din ele.
-Yes? We’ll see if…
A continuat să vorbească, amestecând cuvinte englezești, grecești și vreo două, mai explicite, românești, învățate de la mine.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Clușea de Piatlă și peștele mort

-Sper că nu vreți să cărăm acasă toate cioburile astea de scoică! Silvana, ai idee de ce miroase la noi în cameră a pește mort, de zici că ești în vestiarul de la Crucea de Piatră?
Sunt convins că nevastă-mea apreciază de foarte multe ori avantajul de a împărți casa cu un tip care se visează scriitor. Poate că ăla nu a fost un moment bun ca să aprecieze o comparație reușită și foarte sugestivă. Sau poate compania în care am lăsat slobodă fraza…
-Clușea piatlă… phuaaah!
-Mami, ce e aia Crucea de Piatră?
Sofia și Alecsia întinseseră pe gresia camerei de hotel o grămadă de scoici, cochilii de melc și piciorușe de crab, culese de dimineață de pe plajă. Aici vroiam să ajung. Aveți prin casă astfel de amintiri de vacanță? Ați plecat vreodată de la mare – punând cu atenție în bagaje – cutii, pungi sau caserole pline cu bucăți de morți de tot felul, care nu au mai apucat să ajungă nisip? Sau aveți prin casă vreun șirag din cochilii pe care, când l-ați cumpărat, erați convinși că ”Vai, dragă, o să-l port uneori și o să-mi amintească de clipele astea minunate…” după care a început să adune calm praful din cutiile cu nimicuri de prin casă? Sunt convins că nu, pentru că nimeni nu cară de la mare scoici și melci de care nu are neapărat nevoie!
Marea a fost furtunoasă și a adus la mal milioane de astfel de resturi, ca și cum, undeva în adâncuri, când au fost întrebate ce vor să mănânce la desert, sute de sirene au strigat la unison: ”Midii!”.
Sofia și Alecsia au adunat (mare) parte din aceste resturi.

jurnal 43

Dar acum problema era alta. Alecsia a repetat cu voce autoritară:
-Mami, ce e aia Crucea de Piatră?
-Clușea piatla… phuaaah!
Sofia părea și ea dornică de informații din trecut.
-Să vă explice taică-tău, că pe el îl mănâncă limba!
Uneori, femeile forțează nota, pasând prea multe responsabilități partenerilor de viață.
-Tati…
-Păi, Crucea de Piatră era un loc unde…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Așchiuță, Găinușă și românca hoață

Nu toate amintirile de vacanță sunt frumoase. Ba nu, corect spus e așa: ”Toate amintirile de vacanță sunt frumoase, dar unele au o umbră gri!” Vom râde de ele, le vom uita și soarele din celelalte le va albi și pe cele mai puțin luminoase.
Alecsia a avut o astfel de întâmplare, dar a trecut peste ea, așa cum numai un copil știe, cu o lacrimă ștearsă cu dosul palmei și cu un râs ca un clinchet al clopoțelului care cheamă spiridușii la joacă.
Am ajuns într-un oraș care pare construit de o gloată de copii puși pe șotii. Unii au spus: ”Uite, aici punem un munte!” Alții au vărsat la poalele lui câteva ligheane cu apă sărată. Cei mai mici – și probabil și cei mai gălăgioși – au început să azvârle în dezordine cuburile din mai multe jocuri. De-a valma au răsărit blocuri, căsuțe sau vile impunătoare. În fine, șeful clasei a pus deasupra, ca o uriașă cireașă pe tort, o cetate otomană. S-a uitat la ea, nu i-a plăcut și a ronțăit-o, de au rămas din ea doar un zid, un turn și câteva pietre, toate purtând urmele caninilor vremii.

jurnal 42

Undeva în măruntaiele acestui labirint, noi patru ne plimbam, inventând povești și jocuri, ca și cum miturile locului nu ne-ar fi fost de ajuns. Hlizindu-ne, am ajuns pe o stradă în care magazinele de suveniruri păreau mai dese decât pisicile care populează locul. Și – dacă tot am ajuns aici – fetele s-au ales și cu suveniruri. Sofia a primit o găinușă din lemn – Domnul Găinușă – iar Alecsia și-a ales tot o marionetă din surcele, un Așchiuță.
Recoltă destul de bună, dacă te gândești că șefa coloanei era nevastă-mea care bodogănea că ”Dăm banii pe toate chinezăriile!”
Tot urcând spre resturile cetății otomane, fetele au rămas în urmă. Acuma pot afirma că ultima oară le-am văzut printre nimicurile scumpe pe care le scosese în stradă o comerciantă. Atunci însă, habar nu aveam că Sofia și Alecsia rămăseseră în urmă, ascunzându-și ochii de migdal printre marafeturile femeii. Nici n-am băgat de seamă că, mai devreme, negustoreasa ne-a întrebat, zâmbind:
-Where are you from?
-Romania.
Apoi ea a tăcut. Parcă revăd acum că nici n-a mai zâmbit.
Ne îndepărtasem destul – eu cu Silvana – când am auzit-o pe Alecsia țipând. Oricâtă zarvă ar face pescărușii, indiferent cât huruie valurile mării sau cât de tare strigă gospodinele grase la soții care vin acasă mirosind a uzo, un părinte recunoaște vocea copilului printre toate zgomotele lumii.
-Tati, vino repede! L-a furat pe Așchiuță!
Primul gând a fost că hoțul ar putea fi chiar Sofia. Fetele își aleg de multe ori cadouri diferite doar pentru că plănuiesc să captureze și darul celeilalte. Dar apoi am văzut-o pe Sof cum vine după noi, strigând:
-Tati, lepede, Lesa!
Într-o secundă eram la ușa magazinului, ceea ce e o performanță, eu fiind lat cam cât străduța care șerpuiește printre căsuțele așezate una peste cealaltă.
Alecsia plângea la ușă. Femeia nu se vedea, dar o auzeam păsărind dinăuntru.
-Tati, l-a furat pe Așchiuță! Uite!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Fără portrete

rubrica 26 august

Dacă aș fi pictor, vara asta nu pictam nici măcar un portret, doar peisaje. Oamenii au început să semene între ei mult prea tare.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Viciul ei și viciul meu

rubrica x 25 iulie

Minciună 100%, găsită printre gânduri împrumutate de la alții, în timp ce străbăteam poze mai vechi, car nu-mi aparțin: ”Am singurul viciu pe care terapia de grup nu face decât să-l accentueze!”

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)

Rețeta zilei: iubire pe un pat de leuștean

mai 13th, 2016 de

Povestea care urmează mi-a fost spusă de un prieten, eu doar am păstrat relatarea la persoana întâi, ca să-i las parfumul de autenticitate:
Priveam paharul din fața mea și am simțit cum mi se pune un nod în gât. Ca un capac de borcan, nodul închisese pe esofagul meu câțiva pitici care imediat au început să dea din mâini și picioare.
În pahar era ceva. Solid sau lichid? De unde stăteam nu se vedea. Poate era doar conținutul stomacului unui dragon, lichefiat deasupra flăcărilor Iadului. Poate era doar balegă de unicorn, care se întărea în soare.
Ceva miraculos oricum era, pentru că povestea paharului din fața mea începuse cu vreo două seri înainte. Nevastă-mea citea ceva pe telefon. A ridicat deodată ochii spre mine. M-a cântărit din priviri. Un gând m-a săgetat: ”A găsit alt tratament miraculos!” și am transpirat.
Nevastă-mea e atinsă tot mai mult de religia asta nouă a plantelor stoarse, topite, fierte până iese din ele tot ce e mai urât mirositor sau rău la gust.

editorial 13 mai vineri

-Vei bea leuștean!
Suna ca o sentință.
-Nici nu am știut până acum, dar…
A urmat o serie lungă de binefaceri pe care frunza care, după mine, strică orice ciorbă le aduce dacă o bei. Un efect avea deja, am transpirat și mai mult. Picături de sudoare se adunau pe fruntea mea vastă ca o câmpie, formând o coroană de spini. Urma crucificarea!
-Mă ocup eu de tot, dragule. Tu doar trebuie să bei!
(mai mult…)