Editoriale

Candidatura lui Dragnea la şefia PSD, un exerciţiu de imagine

Cum sună mai bine, atunci când vrei să justifici un eveniment penal din viaţa ta? „La o zi după ce şi-a anunţat candidatura la preşedinţia PSD, DNA i-a organizat lui Liviu Dragnea un pelerinaj de sute de oameni cărora li s-ar fi falsificat votul de la Referendumul din 2012” sau „Sute de martori au declarat că votul le-a fost fraudat la Referendum, in cadrul procesului vicepremierului Dragnea” ?
Este clar că prima afirmaţie e mai bine mulată pe linia mesajului PSD din această campanie, „Justiţia să-şi facă datoria, dar e clar că aglomerarea de dosare e făcută cu scop electoral”. În concluzie, anunţul candidaturii la şefia PSD este un cadou pe care Victor Ponta i l-a permis adjunctului său pentru a avea argumente în cazul unei dezbateri publice pe tema acţiunii de aducere a 180 de martori pentru o singură zi de audieri în instanţă.
Aşa se şi explică de ce preşedintele PSD nu a mai reacţionat violent când doi lideri de marcă – Dragnea şi Sebastian Ghiţă – au început să-i împartă moştenirea.
Anunţul i-a folosit lui Dragnea, dar şi lui Ponta, pentru că i-a adus un strop de linişte în partid. Episoadele Hrebenciuc-Şova şi cel Geoană-Vanghelie au agitat apele în deja agitatul partid. Aşa, cu Dragnea şi Ghiţă protagonişti, taberele stau mai liniştite, odată pentru că nu are rost să te iei de Dragnea cât timp e la el carnetul de cecuri al Guvernului şi apoi pentru că o prostie să te cerţi cu Ghiţă, cât timp este cel mai fidel prieten care i-a rămas lui Victor Ponta.
Concluzie: Dragnea poate o candida la şefia PSD, dar nu ăsta a fost anunţul oficial. Acum doar a spus că Ponta vrea linişte că are puţină treabă cu Iohannis şi că dacă iese ceva rău la ICCJ – deocamdată ca imagine pentru partid – totul e din cauză că procurorii răi vor să-l discrediteze şi pe viitorul preşedinte al formaţiunii.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Unde a dispărut Cătălin Predoiu? Pe crucea lui scrie Blaga, Boagiu sau Boc?

Nu că mi-ar lipsi presupusul premier pe care defunctul PDL l-ar dărui patriei, dar nu l-am mai văzut pe nicăieri. Adică parcă nu l-am mai zărit pe la mitingurile electorale. O fi fost pe acolo, dar nu mi-a sărit în ochi şi dacă este aşa înseamnă că rolul său în această campanie este mult diminuat.
Până să fie desemnat Klaus Iohannis, s-au băgat bani grei în imaginea lui Predoiu, de la campanii pe Internet până la interviuri la televiziuni prietene. Şi după desemnarea primarului Sibiului, Predoiu a mai apărut, ba spunea ce o să facă la Palatul Victoria, făcea guverne, alianţe ca să ajungă la conducere şi apoi, taman când victoria lui Iohannis în alegeri nu mai e chiar o himeră… „Nu a confirmat” îmi spunea un lider pedelist pe care l-am întrebat de ce insistă cu minciuna desemnării fostului ministru al Justiţiei.
Dar o soluţie coc ei că doar nu lipesc pedeliştii afişe cu neamţul doar aşa să-i fie ţării mai bine! Ba eu chiar cred că au două soluţii. Una liberală şi alta pedelistă.
O soluţie a sugerat-o Marian Petrache, unul dintre liberalii deveniţi mai importanţi după îndepărtarea apropiaţilor lui Crin Antonescu. Soluţia ( dacă Iohannis câştigă) este alipirea de PSD & Comp şi formarea unui guvern de Uniune ( Coabitare) naţională, în afara căruia ar rămâne PMP şi, posibil, UDMR. Premierul l-ar da PSD (posibil să rămână Ponta) şi s-ar aştepta un moment prielnic pentru schimbarea majorităţii. Ar dura, se apropie alegerile parlamentare din 2016 şi primii doi ani din mandatul noului preşedinte s-ar irosi într-o delăsare trans-partinică. Culmea e că soluţia Ponta-post-Ponta nu e negată nici de candidatul ACL, asta în timp ce preşedintele PSD ar trebui să fie principalul său adversar!
Cătălin Predoiu nu ar fi „confirmat” dacă e să se adopte soluţia pedelistă de după câştigarea alegerilor de către Iohannis. Soluţia asta cere capacităţi de negociere pe care fostul ministru nu le are. E nevoie de un… Vasile Blaga care poate atrage PMP ( fără Elena Udrea, dacă se opune prea tare sau e prea preocupată să găsească un birou în care să încapă tablourile lui Băsescu) UNPR ( prietenia sa cu Gabriel Oprea nu a fost zguduită de doi ani de presupusă adversitate politică) şi UDMR. Adăugaţi aici fugari din PSD, poate chiar cei care au migrat spre acest partid când era la Putere, şi se obţine o majoritate destul de confortabilă pentru a rezista un Cabinet până la alegerile generale. Un alt nume pentru care Blaga ar pune relaţiile în mişcare este al Ancăi Boagiu, lucru ştiut de Elena Udrea, motiv pentru care a… atacat-o lăudând-o.
Şi Emil Boc are capacitatea de a forma această majoritate. E un nume de reţinut.
Concluzia: Cătălin Predoiu nu mai apare pentru că nu mai e premierul desemnat al ACL. Lucru definitivat la cererea lui Klaus Iohannis, dar acceptat cu mare uşurare de pedelişti.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Domnule Viorel Hrebenciuc, cu tot respectul cuvenit, sunteţi un „văcuţă” !

Am lăsat multe zile să curgă de la ultima postare, nu pentru că mi-ar fi neclare evenimentele zilelor care au trecut, ci pentru că ele merg spre o singură direcţie şi această direcţie merită multă atenţie. Prima concluzie pe care am tras-o a rămas, din păcate, şi cea mai sigură, aşa că am lăsat degeaba timpul să curgă.
Concluzia mă îndeamnă să mă adresez direct lui Viorel Hrebenciuc, un tip atât de uns cu toate alifiile încât de vreo 20 de ani credeam că a ajuns să fie producător de alifii cu care se ung de generaţii sforarii mai mici sau mai mari din mai toate domeniile. Ei bine, în ultimul timp s-a dovedit că nu e altceva decât un bou. De fapt nu bou, boul e un fost taur şi asta e deja mult, Hrebenciuc s-a dat toreador, a înfuriat taurul şi apoi s-a costumat în văcuţă şi a început să facă piruete în faţa fiarei învârtoşate. Ce a ieşit? Singurul lucru care se putea întâmpla, taurul a plecat satisfăcut.
Eu îmi dau seama că acum e târziu dar cred că merită să recapitulăm greşelile principale, de copil, făcute de Hrebenciuc. Prima greşeală este comună multor personaje din cele devenite „puşcăriabili” din persoane respectabile. Sunt cei care nu au ales o tabără, mişună după combinaţii şi oportunităţi la marginea fiecărei tabere, promit, fac, desfac, nu dau doi bani pe graniţa care în public duce chiar şi la certuri în familii.
Să fie un an crucial ca ăsta şi tu, Hrebenciucul sforar să te înhaiţi cu grupări- la fel de criminale ca a ta – în care sunt Valeriu Stoica, Prinţul Paul sau Gheorghe „Pinalti” Ştefan şi alte personaje care sunt în umbra singurului tău duşman declarat? În mediile astea, incerte, cu iz de mâl moral apar denunţuri, filaje, înregistrări, că doar nu or spiona oamenii statului Cine de Taină între apostoli! Hrebenciuc ştie perfect asta. Şi totuşi…
Poate au crezut că tocmai legăturile în tot spectrul politic le vor aduce protecţie. A doua greşeală: cine e atât de prost să protejeze pe cineva în zilele astea de Jihad? Ah, o vorbă bună în public, cum a fost cea a lui Traian Băsescu despre Daniel Funeriu, posibil, dar inutilă pentru că ea e rostită după ce i-a dat şutul în fund care l-a apropiat pe fostul ministru de procurori. Uite, acum, când nu mai e apărat de imunitate, Hrebenciuc a beneficiat şi el de o vorbă bună de la Victor Ponta. E ca sarea în terciul de la pârnaie, nu schimbă „reţeta”, doar o îmbunătăţeşte!
Şi acum cea mai bizară greşeală pentru unul despre care se bănuieşte că ştie toate capcanele ce-l pândesc pe un sforar: pe 25 iulie, Hrebenciuc merge la DNA şi află că prietenia cu Pinalti i-a adus o învinuire şi ce întrebare îl frământă, „oare m-or asculta?” „Daaaaaaaaa!” i-ar fi răspuns orice ţânc care aşteaptă să fie admis la grădiniţă. Dar nu, Hrebe nu se mulţumeşte să se gândească la cum să tacă şi să se limiteze la întâlnirile cu nevasta, el apelează la ditai generalul care, natural, îi confirmă ce ştia deja.
Şi îi zice Dumitru Iliescu despre cum e numele lui Hrebe pe o listă, pe o copertă… şi Viorel al nostru se pune pe dat telefoane în care nu rezolvă nici el nimic, aşa cum nici generalul nu îl scoate din rahat.
Chiar, ştiţi cum e asta cu „m-or asculta?” după ce eşti pus oficial sub învinuire? E ca şi cum cazi în hazna, ieşi şi ridici o pulpană a hainei, i-o bagi unuia sub nas şi-l întrebi, cu un strop de cochetărie: „Se mai simte parfumul, e Gautier?”
Şi poate credeţi că Hrebenciuc se opreşte din călcat în străchini? Nu. Vine ziua cererii de ridicare a imunităţii în vederea arestării, curg la televizor stenograme, dezvăluiri, mărturii. Ţara e isterizată, iar tu îl suni pe un alt coleg cercetat într-o cauză penală, Dan Şova, şi hotăresc ei, pe telefon, să se vadă la un hotel de lux şi… Surpriză… sunt înregistraţi! O discuţie la o cafea, spun ei, despre graţieri şi amnistii… ce le-o pune în cafea?
Toată această înşiruire de date mă face să exclam… dar, în fine, am spus-o deja în titlu.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Înainte de alegeri

E atâta zarvă că nici nu îmi mai pasă că nu văd clar viitorul, ci îmi doresc doar să pot întoarce cu seninătate spatele trecutului.

rubrica 15 octombrie

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Dă-le-n colo de cupluri nefericite!

Poate că e cafeaua prea fierbinte. Sau poate porţelanul ceşcuţei e prea subţire şi focul aromat arde prin el. Aştept să se răcească, să pot încerca gustul prevestit de parfumul ce invada încăperea.
Nu numai pofta mă îndeamnă să mă grăbesc, să vreau să iau cana de toarta mică şi fierbinte – de ţi-e teamă să nu se topească – şi să suflu în ea. Adevăratul motiv stă în faţa mea, e la fel de supărat că nu-şi poate savura cafeaua, dar nu e la fel de nerăbdător ca mine să o soarbă şi să plece. Nu, cel din faţa mea savurează momentul ca pe un tort cu ciocolată, la sfârşitul unui festin culinar.
-Ne-am certat din nou. De data asta cred că definitiv. Aşa cum stau lucrurile acum, nu avem cum să trecem peste tot ce s-a spus în ultimele zile.
Am fost sigur că asta era problema încă de când l-am văzut intrând în cafenea, trist şi absent. Are doi prieteni în local, eu, singur la o masă şi un fost coleg de-al lui – îl mai văzusem de câteva ori dar nu am schimbat niciodată destule vorbe ca să stăm împreună la cafea – care trebăluia într-un laptop. M-a ales pe mine. Nu mai puteam evita fără a fi nepoliticos, dar fostul lui coleg, înţelegând că i-a trecut glonţul pe lângă ureche, a cerut repede nota şi a şters-o, lăsând cafeaua pe masă.
-Oricum nu mai ţinea relaţia noastră. Din respect pentru marea iubire care a fost cândva am încercat să o târâi! Dar un bărbat are o limită! Of, cafeaua asta e fierbinte rău!
El e un băiat bun, vesel, plin de viaţă şi şuetele cu el sunt o plăcere în afară de momentele când e trist. Atunci trebuie evitat. Întotdeauna problema e ea, nevastă-sa. Nu are probleme de sănătate, e cât un taur, nu are probleme financiare, nu ştiu cu ce se ocupă, dar pare că banii îi vin mai uşor ca un câştig la loto. Problema e mereu ea şi noi, prietenii lui ne-am săturat să-l auzim plângându-se. La un moment dat ne-am hotărât să facem ceva pentru a-l scăpa de drama trăită. Am tocmit un avocat, ne-am conceput un discurs şi l-am convocat la o întâlnire.
-Pur şi simplu nu văd cum am putea să iertăm. Resursa sufletească de iertare este complet epuizată.
Cafeaua parcă devine mai fierbinte, în loc să se răcească. Mă gândeam chiar să inventez ceva, o întâlnire, moartea unei rude… Ah, am uitat să vă spun cum s-a terminat cu divorţul plănuit de clubul celor exasperaţi de povestea lui matrimonială: ne-a răspuns cu un sms că e în a doua (eu cred că era a opta sau chiar a noua) lună de miere cu ea şi că dă de băut când se întoarce. Când s-a întors, însă, l-am întâlnit şi iar am trecut prin purgatoriul unei discuţii de câteva ore în care am aflat cum el sălăşluieşte cu un monstru!
-Aştept să plece de acasă şi mă duc să îmi iau ceva lucruri şi mă mut la mama. O perioadă măcar, până găsesc altceva…
Îi sună telefonul. Mă gândesc că e un moment bun să iau cana cu un şerveţel şi să o vărs pe jos. Dar…
Sunt din nou singur şi îmi dau seama că s-a răcit prea tare cafeaua. El a plecat. L-a sunat ea şi… În fine, nu mai insist.

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Dă-le-n colo de cupluri nefericite!

octombrie 24th, 2014 by

Poate că e cafeaua prea fierbinte. Sau poate porţelanul ceşcuţei e prea subţire şi focul aromat arde prin el. Aştept să se răcească, să pot încerca gustul prevestit de parfumul ce invada încăperea.
Nu numai pofta mă îndeamnă să mă grăbesc, să vreau să iau cana de toarta mică şi fierbinte – de ţi-e teamă să nu se topească – şi să suflu în ea. Adevăratul motiv stă în faţa mea, e la fel de supărat că nu-şi poate savura cafeaua, dar nu e la fel de nerăbdător ca mine să o soarbă şi să plece. Nu, cel din faţa mea savurează momentul ca pe un tort cu ciocolată, la sfârşitul unui festin culinar.
-Ne-am certat din nou. De data asta cred că definitiv. Aşa cum stau lucrurile acum, nu avem cum să trecem peste tot ce s-a spus în ultimele zile.
Am fost sigur că asta era problema încă de când l-am văzut intrând în cafenea, trist şi absent. Are doi prieteni în local, eu, singur la o masă şi un fost coleg de-al lui – îl mai văzusem de câteva ori dar nu am schimbat niciodată destule vorbe ca să stăm împreună la cafea – care trebăluia într-un laptop. M-a ales pe mine. Nu mai puteam evita fără a fi nepoliticos, dar fostul lui coleg, înţelegând că i-a trecut glonţul pe lângă ureche, a cerut repede nota şi a şters-o, lăsând cafeaua pe masă.
-Oricum nu mai ţinea relaţia noastră. Din respect pentru marea iubire care a fost cândva am încercat să o târâi! Dar un bărbat are o limită! Of, cafeaua asta e fierbinte rău!
El e un băiat bun, vesel, plin de viaţă şi şuetele cu el sunt o plăcere în afară de momentele când e trist. Atunci trebuie evitat. Întotdeauna problema e ea, nevastă-sa. Nu are probleme de sănătate, e cât un taur, nu are probleme financiare, nu ştiu cu ce se ocupă, dar pare că banii îi vin mai uşor ca un câştig la loto. Problema e mereu ea şi noi, prietenii lui ne-am săturat să-l auzim plângându-se. La un moment dat ne-am hotărât să facem ceva pentru a-l scăpa de drama trăită. Am tocmit un avocat, ne-am conceput un discurs şi l-am convocat la o întâlnire.
-Pur şi simplu nu văd cum am putea să iertăm. Resursa sufletească de iertare este complet epuizată.
Cafeaua parcă devine mai fierbinte, în loc să se răcească. Mă gândeam chiar să inventez ceva, o întâlnire, moartea unei rude… Ah, am uitat să vă spun cum s-a terminat cu divorţul plănuit de clubul celor exasperaţi de povestea lui matrimonială: ne-a răspuns cu un sms că e în a doua (eu cred că era a opta sau chiar a noua) lună de miere cu ea şi că dă de băut când se întoarce. Când s-a întors, însă, l-am întâlnit şi iar am trecut prin purgatoriul unei discuţii de câteva ore în care am aflat cum el sălăşluieşte cu un monstru!
-Aştept să plece de acasă şi mă duc să îmi iau ceva lucruri şi mă mut la mama. O perioadă măcar, până găsesc altceva…
Îi sună telefonul. Mă gândesc că e un moment bun să iau cana cu un şerveţel şi să o vărs pe jos. Dar…
Sunt din nou singur şi îmi dau seama că s-a răcit prea tare cafeaua. El a plecat. L-a sunat ea şi… În fine, nu mai insist.

Jurnal de tătic. Faza pe muci

octombrie 17th, 2014 by

Nu cu mult timp în urmă, într-o seară când eram amândoi răciţi, Alecsia m-a întrebat, între două strănuturi: „Tati, cine ne bagă mucii în cap?” Răspunsul corect în astfel de cazuri este „Ăăăăăă” şi o încercare de a schimba subiectul. Nu ţine, aşa că improvizez: „Nu-i pune nimeni. Avem în cap o făbricuţă de muci care porneşte când răcim…” Eram mulţumit, iar ea derutată. A stat pe gânduri după care a spus: „Tati, dar înseamnă că e loc liber în cap pentru muci!” Nu am răspuns, sperând că valul de „deceuri” şi de conexiuni să treacă. „Tati, când răcim tu-ţi sufli nasul mai des, ai mai puţin loc în cap?” Eram deja puţin mândru că fetiţa înţelege de mică problema „capului familiei” când… „Da, e loc mai puţin, bunica mereu spune că ai numai prostii în cap!” Părând satisfăcută de înţelegerea luptei dintre muci şi prostii pentru puţinul spaţiu din capul meu, a plecat să chinuie pisica.

20140905_123444

Iubesc fără a fi îndrăgostit

octombrie 10th, 2014 by

Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Dar nu înamorat puţin, nu atras, nu să dai şi să primeşti mesaje care să te facă să nu lucrezi ore suplimentare, ci îndrăgostit lulea. Că tot sunt fumător de pipă! Să ţi se pară că adierea vântului printre copaci îi şopteşte numele şi chiar dacă plouă să te opreşti să asculţi doar ca îţi place cum sună. Nu, pentru mine vântu-i vânt şi atât. Să stai ca prostul în faţa unei florării să te gândeşti ce floare ar fi mai pe sufletul ei şi să cauţi în fiecare petală ceva care să-ţi amintească de ea.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Nu aşa, să îţi placă să stai cu ea, să vă placă aceleaşi mâncăruri, să ascultaţi aceeaşi muzică. Ci să cazi îndrăgostit de urmele ei pe nisip. Să ştii sigur că şi dacă se termină în mare undeva ele vor apărea din nou şi de acolo drumul sufletului tău va continua. Nu, acum ştiu doar că dacă urmele ei duc spre mare, aceleaşi urme se vor întoarce.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Iubesc liniştea când vedem împreună acelaşi film. Să ne îmbrăcăm pentru o petrecere, fără să ne sfătuim înainte, dar să vedem că ne asortăm. Mă gândesc, însă, la dragostea aia care te face să tresari când te gândeşti la ea. Şi ea să-ţi bântuie mintea atât de des încât să tresari tot timpul.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Dar ştiu cum e să iubeşti şi să te iubească. Nu e de ajuns, dar e bine!

Niciodată să nu te încrezi într-o fustă roşie!

octombrie 3rd, 2014 by

După cum şi-a aprins ţigara, a suflat fumul şi a pus, fără nici un fel de grabă, zahărul în cafea, am ştiut imediat că are o poveste de viaţă lungă, mai lungă chiar decât picioarele pe care masa joasă din bar nu reuşea să le acopere. Ce să mai spun de fusta din stofă roşie care părea total dezinteresată să ofere mesei vreo mână de ajutor.

poza text vineri 3 octombrie

M-am oprit din holbat şi am tras aer în piept. Totul în jur mirosea a ea, aşa că nu îmi venea să mai expir. Ştiu că bărbaţii visează să fie super eroi, cavaleri, dar atunci eu mă visam fotoliu dungat sau – şi mai bine – picior de masă.
Nu s-a putut nici una nici alta, deşi eram cam tot aşa de ţeapăn.
Mi-am spus că dacă vreau să ascult ceva din povestea ei trebuie să îi apar din faţă. Am ocolit-o şi am remarcat că mă pot mişca deşi ochii îmi rămâneau la punct fix.
Am tras iar aer în piept şi l-am lăsat acolo, simţind cum muşchii îmi umplu cămaşa. Am depărtat puţin mâinile de corp, aşa cum fac pistolarii în filme. Mai aveam puţin de lucrat la faţă şi eram gata să mă duc spre ea.
Am mijit ochii, ca şi cum soarele iar nu picioarele ei se reflectau în ei. Deja eram aproape sigur că voi afla ceva din povestea aia mai lungă decât drumul de la şold la pantoful mai uşor ca o mângâiere.
Cu doi paşi înainte de masa ei mi-am supt şi burta. Deja aranjarea în vederea abordării fustei roşii devenea periculoasă pentru sănătate, dar a meritat.
Când m-a văzut s-a ridicat. Înainte de a vorbi, şi-a umezit uşor buzele cu vârful limbii.
-Luaţi loc aici, domnule, pare că vă e rău. Vă aduc un pahar cu apă?
Habar nu am cum muşchii au ajuns atât de repede din nou burtă şi da, aveam nevoie de un pahar cu apă.

Nu îmi e frică de femei!

septembrie 26th, 2014 by

Sigur, aș prefera să nu afle chiar toată lumea ce am spus în titlu! S-ar produce o agitație nedorită în jurul meu și am ceva persoane de gen feminin în anturaj!
Nu că ea n-ar fi adevărată. Nu îmi e frică de femei, așa cum nu mă tem de bau-bau, de strigoi, vârcolaci, dinozauri. Și de toate astea nu îmi e frică pentru că ele nu există! Eu nu știu cum am putut să pierdem, undeva pe întortocheatele căi ale istoriei, tot ce era mai frumos pe lumea asta! Cred că a fost atunci când ne-am oprit și am pierdut timpul ca să le facem egalele noastre. Nu-i vorba aici de toate conotaţiile sociale ale „egalizării”, ci de îngăduinţa pe care am avut-o de câte ori au vrut să schimbe ceva în înfăţişarea lor. Nu ajungea dreptul la vot? Salarii la fel sau ocuparea funcţiilor de conducere?
La ce ne-o fi trebuit să ne zbatem atâta ca să ne ridicăm la nivelul lor? Ne era mai bine inferiori, preș pentru tocurile ascuțite cărora le făceam loc să treacă înaintea noastră sau puțin plecați în spatele lor, când le potriveam scaunul ca să se așeze. M-aș întoarce, de-aș putea, în locul unde s-a schimbat totul și m-aș pune în patru labe să scormonesc împrejurimile poate dau de feminitatea din trecut.
Astăzi dacă stai la o cafenea din Centrul Istoric și visezi ca pe locul gol din fața ta să se așeze Lauren Bacall, te trezești că flirtezi cu Humphrey Bogart! Și culmea, îți place! Și ei! Sau lui?
Unde am pierdut rochia vaporoasă, când am înlocuit-o cu sacii cu scutec? De ce am cedat, noi bărbații, când prima iubită și-a eliberat piciorul din pantoful care mângâia piciorul ca o lacrimă și am lăsat-o să ne fure bocancii din cătănie? Cum de nu ne-am legat de ușile magazinelor când jambierele au acoperit ciorapii fini și rezistenți care au inspirat deopotrivă strangulări și poezii? Nu am fost bărbați, asta e realitatea! Om fi împânzit noi lumea cu povești despre lupte crâncene, câștigate în băi de sânge, dar singura bătălie începută de strămoșul nostru Adam am pierdut-o!
Nu am fost bărbați… dar oare mai suntem bărbați?
Sun acum câteva zile un prieten. Nu-l văzusem de mult și mă îngrijora dispariția lui din peisaj. Mi-a răspuns pe un ton vioi, dar a declinat invitația mea: ”Mâine? Nu pot, avem oră la cosmetică!”
”Avem”? El și soția.
Pare – și probabil așa și este – că egalizarea dintre bărbați și femei s-a produs mergând unul spre celălalt. Atât de multe secole le-am cântat părul că ni l-am dorit și pe capul nostru ( bine, la mine chestia asta nu mai ține). Am început să ne pensăm, să ne epilăm, să ne ungem cu toate cremele inventate de orice babă care nu se vrea babă.
Poate că și bărbatul a devenit egalul femeii, nu am luptat în stradă ca ele, nu am avut nevoie de vreo revoltă a subretelor, dar ne-a ieșit. Acum suntem egali în șanse și ne luptăm să fim egali și ca imagini, făcând unul spre celălalt pași repezi, până ne-or lua pantalonii definitiv iar noi vom ridica de jos abandonata fustă și, dintr-o cochetărie, o vom proba.
Mă uit din nou spre Humphrey și citesc formele feminine sub hainele bărbătești, eleganța din spatele unor gesturi forțat dure. Poate nu e chiar totul pierdut. Și mă gândesc la cum Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar poate și El, singur acolo în ceruri, și-a mai schimbat look-ul, a mai smuls un fir de păr rebel, a ridicat o greutate, a băut apă pe stomacul gol.
Iar noi semănăm tot mai mult între noi, dar și cu El.
Și mă mai gândesc la ceva. Dacă așa mulți se schimbă doar ca să respecte Geneza, de ce am rămas așa de puțini care să sugereze că și Darwin ar putea avea dreptate!
Dar, vorba unui cowboy din trecut, e greu să fii umil când ești perfect din atâtea puncte de vedere…