Editoriale

Adevărul despre întâlnirea Iohannis-Grindeanu


Un episod foarte interesant al luptei dintre palatele Cotroceni, Parlamentului și Victoria este anunțata întâlnire dintre președintele Klaus Iohannis și premierul Sorin Grindeanu. Extaziații deținători ai adevărului absolut au expus imediat – și fără drept de apel – realitatea LOR despre acest eveniment: ”Iohannis îl cheamă la ordine pe Grindeanu!” și ”PSD își trimite emisarii la Cotroceni ca să-i explice lui Iohannis programul de guvernare”. Are vreuna dintre aceste tabere dreptate?
Opinia mea e că o asemenea întâlnire poate însemna finalul unei perioade mult prea tensionate ca să devină vreodată productivă pentru vreuna dintre părți – fie și doar electoral, dacă de social și economic nu le pasă.
Care poate fi scenariul cel mai negativ? Cel mai întunecat sfârșit al întâlnirii de miercuri este ca, după discuția cu premierul și ministrul de Finanțe, Iohannis să iasă public și să spună că programul de guvernare nu este realizabil, să ceară Guvernului să-l modifice și să amenințe că va retrimite fiecare reformă a PSD la Parlament, cerând probabil la fiecare dintre ele să se specifice mai clar sursele de finanțare.
E ăsta un scenariu atât de negru? Sau, mai bine spus, este ăsta un scenariu care nu se manifestă deja public? Opoziția de după 11 decembrie constă în câteva declarații mieunate ale liberalilor surprinși pe holurile Parlamentului sau în postări amar-umoristice pe wall-urile useriștilor. Iohannis în schimb, la depunerea jurământului de către Guvern, a spus deja că așteaptă de la Cabinet să i explice soluțiile pentru majorările de venituri și reducerile de taxe. Mai mult, pe Legea celor 102 de taxe a experimentat retrimiterea legilor în Parlament. Evident, produce disconfort și întârzieri, dar rezultatul final e nul. Repetată la nesfârșit, metoda nu e decât o sursă de iritare și finalul fiecărui demers este un nou titlu de genul: ”Iohannis îngenuncheat pe Legea…”
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Unde au dispărut colindătorii?

editorial-2-ianuarie

Nu, nu-mi e dor de puradelul care-ți bătea-n ușă cu furie până-i deschideai și apoi îngâna rapid un cântec, având mâna întinsă după o pomană, de la primul până la ultimul vers al colindei. Nici de gunoierul care urla de la lift că e Anul Nou și-și cerea dreptul. Dar anul ăsta mi-au lipsit copiii din bloc sau grupul de 3-4 adolescenți care plimbau de la un etaj la altul o chitară și câteva versuri frumoase.
Știți la ce mă refer? Mă gândesc la vocile alea frumos armonizate, lucrate în ore bune de repetiție, care îmbrăcau ecoul scării cu un colind sau două. Când deschideai ușa, ochiul se încânta și el: câțiva tineri frumoși, fete sau băieți, grupați în jurul celui care cară și o chitară. Sau mi-a lipsit corul de tineri de la ”seminar”, picătura aia de muzică și religie care se îmbina perfect cu aroma de cozonaci abia scoși din cuptoare.
Anul ăsta mi-a lipsit și gașca de copii din bloc, grupul ăla bine definit, cu cel mic, care e și cel mai conștiincios la versuri, cu dolofanul ale cărui mustăți maronii arată că nu a avut răbdare să ajungă acasă cu ciocolatele primite și cu cel mai mare, purtând desaga în care adună plata efortului de a ura toate cele bune.
Mi-am dat seama că au dispărut toate aceste umbre frumoase ale unui trecut nu prea îndepărtat când am văzut, acum, după Anul Nou, că era intact coșulețul cu batoane de ciocolată pus în hol, să fie la îndemână. Neatinse erau și bancnotele de 1 leu, puse sub coș.
În timp ce banii îi băgam în buzunar și rupeam ambalajul de la o ciocolată – cu praf de cocos, preferatele mele – m-am întrebat ce s-o fi întâmplat cu toți acești copii și tineri?
(mai mult…)

Posted in Editoriale | 2 Comments

Jurnal de tătic. Buba din amor!

Cine n-a făcut buba din amor? Mai țineți minte cum e când suferi din dragoste?
Prima rază de soare a apucat să se spargă-n munții de gheață de pe marginea străzii și imediat aerul a început să miroasă a ghiocei.

jurnal 79

Dar căldura nu ajunge la tine. Te ghemuiești ca și cum știi că nicăieri în lume nu mai e căldură decât în tine.
Părul îți stă în dezordine și nu-ți pasă. Doar suflă în breton să nu-ți cadă în ochi și apoi închide-i.
Plușul cu care dormi de-o viață e lângă tine, căzut pe spate. Parcă nu-l vezi, dar strângi în brațe o pernă, de parcă ar avea suflet. Dar perna n-are mâini, să-ți răspundă la îmbrățișare și o arunci la picioare.
Mâncarea n-are gust, dulceața din căpșunile din grădina bunicii pare de burete, siropul de păpădie pare apă de ploaie…
Atunci o lacrimă se adună în colțul ochiului și, până să apuci s-o prinzi sub pleoapă, alunecă pe obraz. Cade și, când te uiți după ea, vezi că la ușă e o jumătate de iepuraș roz.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Melodia de Valentine’s Day pentru un tată de fete: Dă, mamă, cu biciu-n mine!

Du-te, Valentine’s Day! Du-te și lasă-mă-n durerea mea!
Hai să o reluăm de unde ne-am despărțit luni, când am publicat ultima filă de Jurnal de tătic. Seara, vrând să o tachinez pe Alecsia – 8 ani, fraților tați de fete, 8 ani! – i-am spus că nu-i mai iau anul ăsta o inimioară de pluș, de Valentine’s Day, că are destule păpuși și nu mai are unde s-o pună. Ea m-a măsurat – cam cum face arheologul cu osul de elefant blănos – și mi-a spus că o vedea ea ce face cu INIMIOARELE pe care le va primi. Mai mult, era SIGURĂ că nu va fi doar o singură inimioară.
Normal că m-am întrebat: îi spune Ziua Îndrăgostiților – și nu Ziua Îndrăgostitului – pentru că e vorba de un cuplu de îndrăgostiți sau se referă la numărul mare de îndrăgostiți de aceeași fată? La dracu’, nu-mi fac bine dilemele astea!
A trecut și noaptea de 13 spre 14, a venit Ziua Sfântului Valentin. În noaptea aia am visat cum Alecsia, sărmana, stă lipită de un perete și cum o gașcă de zurbagii – nici unul mai înalt de-o șchioapă – aruncă-n ea cu inimioare și cupidoni din pluș. Ca viteazul din poveste, m-am pus în fața ei și, cu o rachetă de tenis de foc, loveam fiecare ghem umplut cu vată care țintea să-mi necăjească fata.
Visul continua și seara, numărând inimioarele din casă, aveam să aflu că racheta mea de foc fusese pistol cu apă, pentru că inimioarele au ajuns la noi și, după hlizeala de clopoțel îmbătat cu nectar, părea că fata nu e deloc necăjită de inimioare. Ba dimpotrivă! Atunci m-am trezit din somn, transpirat și cu pumnii strânși. Nu știam atunci câte surprize reale îți poate rezerva seara…
Numai că era prea devreme să-mi pese. Îmi spuneam: ”Fie ce-o fi!” Între timp s-a întâmplat altceva, mai grav.
Dimineață, la cafeaua-mi târzie, mă uitam pe Facebook. Uitasem de Alecsia și de visul meu cu hlizeala pe inimioare. La un moment dat, văd că nevastă-mea postează o poză cu Sofia – 4 ani, fraților tați de fete, 4 ani! – cu o ditamai inimioara pe piept!

jurnal 78
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Luni, 13, înainte de marți, Sfântul Valentin

jurnal 77

Căldura casei și canapeaua moale m-au făcut să închid ochii. Nu e rău pentru un bărbat să-și tragă puțin sufletul înainte de Marele Maraton. Cum care Maraton? Cel cu obstacole, Ziua lu’ Valentin, Dragobete, Mărțișor și Ziua Femeii.
Tragi aer în piept, scrutezi viitorul cam cum se uita Eastwood la The Bad și la The Ugly și apoi te cuibărești pe canapea și te uiți la calendar: Luni, 13. Anul ăsta, maratonul începe într-o Marți. Ca și cum nu era de ajuns că începe, o mai face și cu stângul și sub privirile unei mâțe negre care tocmai a traversat.
Maratonul e o succesiune de zile adunate de prin rafturile supermarketurilor care rămăseseră la un moment dat cu inimioare pe stoc, scurse din ulcelele de lut puse la uscat pe uluci, scuturate din cușmele dacilor întorși după ce au dat jos toate cojoacele Babei Dochia sau stoarse din îmbrățișarea unui proletar cu ”tovarășa sa de viață”.
Dar să nu dea dracu’ să vă închipuiți că se scapă ușor din maratonul 14 februarie-31 martie. Cele mai periculoase capcane sunt cele de genul ”Vai, iubitule, nu te frământa, eu nu țin la zile din astea!” De-a lungul anilor mulți am căzut în hăul de sub înșelătoarele cuvinte. Ele înseamnă un singur lucru: ”Sper că tu ții la zilele astea… atât de speciale!”
Nu e o soluție nici să proclami una sau alta dintre zile ca fiind ”consumiste”, ”comuniste” sau ”prostii de babe”. Declari Ziua Îndrăgostiților o făcătură de marketing? Așteptările tovarășelor de viață se vor canaliza pe restul, care nu mai sunt inventate de vreun contabil înghesuit de lăzile pline de cupidoni. E Ziua Femeii o tinichea comunistă, care-ți trezește amintiri urâte? Perfect, îți rămân Dragobetele – că doar din dragoste de tradiții ai sărit Valentinul – și Mărțișorul.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Porumbelul din Camera de Spiritism

jurnal 76 1

Cât din urâtul sau răul lumii poți ascunde de copii? Cine decide ce , când și cum să afle că pământul nu e o imensă tartă de căpșuni din care toată viața mănânci pe săturate? Am mai spus-o (și e prea târziu ca să mă mai schimb) mă număr printre cei care ar prelungi copilăria fetelor mele cât mai mult posibil. Normal, nu-mi iese întotdeauna.
Realitatea hâdă vine ca o pâclă peste casa păpușilor despre care noi credem că este ascunzătoarea veșnică pentru inocența copiilor noștri. Normal că nu e veșnică, dovada cea mai bună fiind chiar noi.
E un gest egoist, știu asta. Doar un nebun și-ar dori un copil care să rămână toată viața închis într-un ou de ciocolată! Pe de altă parte, fiecare părinte și-ar dori să prelungească tot mai mult clipele în care zânele și zmeii răsar din dulăpiorul cu scutece!
Lungă introducere, dar și multe zbateri am avut până marți.
Marți seară am discutat cu Alecsia despre Moarte. Și am râs!
Imediat după ce a împlinit 8 ani, Alecsia a plecat în tabără. Poate vă amintiți că, deși e deja a doua oară când e singură și departe de noi, noi n-am stat liniștiți, urmărind pozele de pe grupul părinților din clasa ei și bucurându-ne când o vedeam râzând în diverse locații.
Așa am văzut-o râzând la Câmpina, la Castelul construit de Bogdan Petriceicu Hașdeu. Un edificiu care ascunde între zidurile lui durerea că fiica sa, Iulia, a murit la doar 18 ani. Pe moment am înghețat. Dacă mă întreabă despre moartea fiicelor? Copiii mor? Ce-i spun?
Eu am constatat de când sunt tată că pur și simplu nu mai suport unele povești care altădată mă făceau să vibrez. Propriile temeri au omorât unele istorioare, iar un părinte are ceva temeri!

jurnal 76 2

Apoi am alungat gândurile negre, gândind că într-o tabără vezi atât de multe locuri încât multe le uiți. Dar luni, în ultima seară a taberei, am văzut un desen despre ce l-a impresionat pe fiecare dintre copii. Alecsia a desenat castelul și niște fantome. Am știut atunci că oul de ciocolată are o nouă fisură și că nu trebuie să o cârpesc, ci să o umplu cu vorbe… Atâta doar că eram sigur că nu îmi voi putea găsi vorbele potrivite.
Marți seara, după ce a trecut bucuria regăsirii – alimentată de chiotele Sofiei și de un șuvoi de amintiri și poze făcute cu telefonul – am rămas singur, cu Alecsia cocoțată pe genunchii mei. Mi-a descris castelul și mi-a spus povestea, ca pe un basm care i se poate întâmpla Scufiței Roșii sau Cenușăresei, dar nu nouă. Atunci, din poveștile ei, mi-am amintit. În mansarda Castelului bântuit de dragostea tată-fiică e o cameră.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)