Editoriale

Îmi e mai frică de ministrul Sănătății decât de Olivia Steer!

editorial 11 august

Aproape nimeni nu ”a avut timp” de o știre pe care eu o consider importantă, pentru că ea demonstrează un lucru pe care l-am intuit încă de la începutul verii: Ministerul Sănătății a încercat să-și mascheze incompetența în problema asigurării populației cu vaccinurile necesare și să ascundă o realitate cruntă a societății noastre: sute de așezări nu au un medic.
Pentru variile epidemii care ne lovesc s-a găsit vinovatul perfect: militanții anti-vaccin. Periculoși, e adevărat, pot face prozeliți în cele mai variate medii, fie hipsteri pozitivi, cum e publicul divei Steer, fie habotnici, speriați cu afurisenia de un popă ciudat din deșertul dobrogean.
Acum ministrul Florian Bodog a decis să o demită pe Amalia Șerban, directorul general al Direcției Generale de asistență medicală și sănătate publică. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Țară de rahat, teroriști de rahat

Nu se poate să nu știți bancul ăla cu baciul care, sprijinit în toiag, vede cum un deltaplan se zgâlțâie în aer și apoi se prăbușește, stricând o căpiță de fân. Cu înțelepciune mioritică, baciul exclamă:Țară de rahat, teroriști de rahat!
Într-un fel, ca în mai toate bancurile care dizolvă realitatea amară în dulceața râsului, e un strop de adevăr în constatarea ciobanului, în fiecare țară atentatele au și ceva specific. Fiecare țară suportă consecințele zgândăririi propriului rahat, folosesc termenul doar ca să continui ideea baciului cu toiag.
De la început vreau să spun că nu există legătură sau comparație între teroriștii islamici (pericolul palpabil al lumii civilizate, organizați aproape militar) și activiștii ”antifa”, militanți împotriva ”supremației albe”, dar printre ei au apărut tot mai mulți tipi violenți, dovadă fiind câteva mitinguri americane care au degenerat. Legătura este, după mine, că fiecare țară are de rezolvat situațiile care au apărut tocmai pentru că, în trecut, a avut de găsit soluții pentru alte probleme. A nega această realitate este o idioțenie.
Chiar și în cazul atacurilor islamiste, despre care putem afirma că au câteva trăsături comune, semn că ”modelul” a fost gândit de o singură minte, tot apar diferențe de la o țară la alta. Schema lor e simplă, atacuri simultane, pentru a induce senzația că un oraș sau chiar o țară este atacată de o adevărată armată, folosirea explozibililor, dacă există posibilitatea, sau a mijloacelor ușor de procurat (mașini, cuțite, arme mici de foc) pentru a transmite mesajul că orice militant se poate înarma de la orice colț de stradă.
În seria de atentate care a lovit recent Spania, filmul evenimentelor pare că a fost deslușit de poliție. O grupare de 11 tineri, strânși în jurul unui imam dement, plănuia o lovitură cu explozibili. Manevrarea tembelă a bombelor a lăsat banda fără creier și fără muniție. Pe 16 august, într-o explozie accidentală, imamul a murit și a fost distrus tot materialul care urma să fie detonat. Din acel moment, tinerii au acționat ca o găină decapitată, lovind orice în jur. Unul a luat o camionetă și a intrat în mulțime, alți cinci căutau grupuri de oameni pe care să sară cu cuțitele. Au fost împușcați aproape toți.
Moduri de operare devenite în mod tragic ”clasice”, instructaje foarte eficiente ideologic, dar fără prea mare accent pe pregătirea fizică pentru luptă sau pentru ”supraviețuirea” când ești urmărit, totuși este ceva în acest atentat mare eșuat care este specific Spaniei.
De 20 de ani, oricâte fărădelegi ar face românii sau rușii în Spania nu-i pot detrona la acest capitol pe marocani. Veniți în Peninsulă de la doar o aruncătură de băț, marocanii fac aici legea în lumea crimei organizate locale. În mod natural, din aceste medii ”răsar” și tinerii care sunt atrași de extremism.
Mai mult, ăsta nu e un fapt nou, încă de la atentatele din 2004, se știe că teroriștii din Spania provin din comunitatea de marocani, așa cum belgienii știu până și cartierele din Bruxelles din care provin teroriștii care au lovit în 3 țări europene.

editorial 23 august 1
Abdelbaki Es Satty

În 2017, imamul mort în explozia din 16 august, Abdelbaki Es Satty, a povestit prietenilor că, în 2012, fiind în închisoare, l-a cunoscut pe unul dintre marocanii condamnați pentru organizarea atentatelor din 2004, de la Madrid, când au murit 192 de persoane. Cumva tipi de genul ăsta se găsesc între ei, se împrietenesc și își cresc propria experiență, împărtășind cu aceia asemenea lor.
Grupurile de marocani sunt ”marca înregistrată” a atentatelor sângeroase din Spania. Nu e vorba de emigranți ajunși aici de câteva luni, ci de oameni care stau în Spania de ani buni, poate chiar la a doua generație pe pământ hispanic.
Chiar dacă unele idei, ”inspirația”, tehnicile le vin din afară, luptătorii implicați în aceste acțiuni sunt produse ale societății pe care o lovesc. Și par destul de mulți.

editorial 23 august
Andrew Schneck

La fel s-a întâmplat și în cazul – mult mai puțin mediatizat – al teroristului Andrew Schneck, tânărul surprins în timp ce încerca să pună o bombă la soclul statuii unui erou confederat. Când a fost reținut, individul a spus că ”Tipul ăsta îmi e antipatic!”
Deși Justiția americană ezită să îl inculpe pentru terorism, el tot riscă vreo 40 de ani de închisoare. După mine, Andrew e de același calibru cu criminalii marocani din Spania. Punea o bombă de mare forță, într-un parc, existând riscul să omoare sau să rănească oameni. Are o ideologie, progresismul de extremă-stânga, convingerea că fără gesturi extreme nu se mișcă nimic, are acces la materiale explozibile și dorința de a muri pentru ideile sale. Vă reamintesc faptul că individul a încercat să se sinucidă, înghițind nitroglicerină și scuipând imediat, probabil în speranța că declanșează o explozie. El nu distrugea o statuie care îl enerva, ci transmitea un mesaj. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Un film mai vechi ca Tati. Timpul trece implacabil, ca mâncarea prin intestin


Îți dai seama că a trecut timpul când stai pe canapea lângă fiica ta de 8 ani și ea ridică ochii din telefon doar ca să te întrebe:
-Tati, tu trăiai când a apărut Matrix?
Te pregătești să-i dai răspunsul pe care-l merită, dar te limitezi la un ”da, acum stai cuminte că tati se uită la televizor” și te prefaci absorbit de un film vechi. Vechi, de prin 2000.
Fiindcă veni vorba de telefonul Alecsiei mi-am amintit că în ultima săptămână de vacanță, am avut o probă că timpul nu a trecut de pomană. Vreo două zile, pur și simplu nu am avut cum să stăm cu fetele. Alecsia a venit cu ideea:
-Stau eu cu Sofia!
Ca și cum problema era doar Sofia, care nu putea sta nesupravegheată la 5 ani, nu și ea care abia a făcut 8!
Nu am cedat din prima zi. Sincer, eu am fost cel care a insistat să nu le lăsăm complet nesupravegheate. Am făcut ce-am făcut cu Silvana și unul dintre noi tot a ajuns acasă. A doua zi, cu inima strânsă, am lăsat fetele singure vreo jumătate de oră. Nu am fost om până n-a sunat nevastă-mea să-mi spună că a găsit totul în regulă.
Ziua a doua! Au stat singure vreo 45 de minute. De data asta, eu am fost cel care a ajuns acasă și a dat semnalul că (UF!) totul e bine!
În aceste intervale, telefonul Alecsiei în care, la începutul verii, am pus o cartelă a fost mai util decât o bonă care știe să facă și masaj thailandez.
Dacă era după mine, aș fi vorbit tot timpul cu ele sau măcar aș fi ținut telefonul deschis și, din când în când, l-aș fi lipit de ureche și aș fi ascultat ce e acasă.
Silvana mi-a retezat-o. Că nu e bine să simtă copiii că n-avem încredere, că le transmit un sentiment de frică… în fine, vorbea ca șefu’ de la parentingu’ netului, așa că am promis că nu le voi agasa.
Și am plecat de acasă. După 5 minute eram cu telefonul în mână. Dar n-am sunat. Am mai stat vreo 5 minute. Am căutat numărul Alecsiei în contacte. Dar nici acum n-am apăsat pe liniștitorul buton verde. Am mai stat vreun minut. Noroc că-s chel că altfel albeam în minutul ăla. Nu am sunat. Am intrat pe chat și am trimis un timid ”Sunteți ok?”
În astea 9 litere, un spațiu și un semn erau cele o mie de gânduri negre pe care și le poate face un părinte într-un minut.
Răspunsul nu venea. Vedeam în partea de sus a ecranului că ”Alecsia scrie…” dar nu venea niciun mesaj. După încă o pauză a apărut din nou: ”Alecsia scrie…” și canci mesaj.
Nu am mai suportat, degetul arătător se clătina deasupra desenului cu un telefon, amenințător ca privirea unei învățătoare care citește tema chiulangiului clasei. Atunci a venit un mesaj. O poză. Am deschis-o imediat:

jurnal 18

Am privit-o cam o secundă și am înțeles imediat două lucruri: (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Ce făcea Ducu acum 42 de ani. Ce făceam eu acum o lună. Și ce nu poate ierta Alecsia nici astăzi

Ce poate fi mai frumos decât ca într-o seară de după o zi agitată să te lățești pe canapea, cu două smocuri moi, calde și parfumate culcate în poala ta? Dai sonorul televizorului tot mai încet, până devine o cutie cu pete de culoare și încerci să respiri tot mai ușor, aproape deloc, de teamă să nu deranjezi construcția tămăduitoare din brațele tale. Pe cine mai interesează știrile de pe ecran? La un moment dat, Alecsia – normal, e cea mai mare, are 8 ani și știe să citească orele de pe ceas – se ridică într-o rână:
-Tati, începe Gumble!
La cei 5 ani ai ei, Sofia e mai puțin subtilă decât soru-sa:
-Tati, pune Gumble!
De ceva timp, mai exact de când am reînceput școala și grădinița – da, știu, am căpătat ticul verbal al oricărui părinte care spune ”Mâine avem școală” sau ”Of, mâine iar mergem la grădi” – fetele și-au dat seama că le place un serial care, ce chestie, începe taman la ora 22.00, când ar fi fost ora de culcare.
-Nu mai bine mergeți în cameră să vă uitați? Tot e ora de culcare.
-Și să te lăsăm singur aici? Iar?
-Cum ”iar”? Când a mai stat tati singur?
Cu o privire plină de reproș, Alecsia și Sofia au răspuns în cor?
-Ducu? Sighet? Ai uitat?

jurnal 14

Aha, asta era. Au plecat morocănoase, iar eu am rămas zâmbind la amintirea unei secvențe petrecută exact cu o lună în urmă. Poate nu e rău să mi-o amintesc taman azi, când e ziua lui Ducu.
Eram în Bucovina, în curtea bunicilor. Cinci copii, trei bunici și patru (aproape) adulți, în total douăsprezece perechi de ochi, fără a mai socoti cele patru perechi de ochi de pisică. În fiecare vară, când eu, nevastă-mea și verii noștri plecăm în escapada spre Sighet, ajungem la momentul în care bagajele sunt în mașină și toți din curte ne privesc cu ochii mijiți a reproș.
Pupăm fiecare copil în parte și primim înapoi pupici frugali și reci. Simt o mână pe haină:
-Tati, pleci?
N-apuc să-i răspund Sofiei că se aude o voce tăioasă:
-Normal că pleacă! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sucul de căpșuni al soacră-mii, ”Deșteaptă-te, române” și ”Tatăl nostru”

jurnal 16

Vreau să-mi notez câteva gânduri după ce Alecsia a început școala – clasa a II-a! – și am bifat prezența în curtea școlii, lăsându-mă, ca un broscoi urcat pe-un brusture, înconjurat de râsete, mame elegante, culori, , învățătoare cu privire dulce-severă, flori și ghiozdane nou-nouțe.
Primul gând merge spre inerenta lacrimă de părinte care-și vede copilul tot mai departe la serbarea de început sau de sfârșit de an. Natural, așa cum toamna ia locul verii pe tarabele piețarilor, tot așa intrăm și noi, timid, în epoca lui ”Tati, părinții stau mai încolo!”
Și, ce să facem, stăm mai încolo…
De unde eram tot am auzit cum părinții și copiii au vorbit între ei, fără pauză, și la ”Deșteaptă-te, române” și la ”Tatăl nostru”, ceea ce m-a făcut să înțeleg că toate se vor duce deodată pe apa sâmbetei, lucru care, trebuie să recunoașteți, va fi mai puțin dureros decât dacă am smulge pe rând toate rădăcinile din copiii noștri. Dureroasă au ba, după mine se face o mare prostie și nu prea văd cum ne putem opune.
Al doilea lucru pe care vreau să-l notez în Jurnal – și aici revin la hotărârea mea de a recupera faptul că nu mi-am scris la timp amintirile din vacanță, lăsându-mă pradă păcatului trândăviei – e că acum câteva zile, joi sau vineri, stăteam cu Alecsia, împărțind masa din bucătărie. La un capăt eu îmi făceam de lucru, la celălalt ea, înarmată cu vreo două foi dictando și un stilou, scria un „eseu”.
Asta era ultima și, în viziunea ei, cea mai grea încercare care trebuia să încheie ”Caietul temelor de vacanță”. Cerința e cea pe care o știți: ”Cum mi-am petrecut vacanța de vară și care e cea mai frumoasă amintire?”
Pe bune dacă tema nu e grea. Dacă eu aveam de scris asta, nu știu ce aș fi ales, caii sălbatici care fac plajă la malul mării, zimbrii pregătiți să fie eliberați, cormoranii care cârâie la un pas de tine, puiul de cucuvea care și-a luat zborul spre lumea largă de sub streașina casei. Eram curios ce va alege Alecsia. Părea în impas.
-Tati, iau o pauză. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic SE ÎNTOARCE! Azi, Sofia e gata de măritat!

Cred că v-am mai vorbit despre o expresie care îmi e foarte dragă: Până te-nsori îți trece! Sigur, având și varianta feminină cu ”te măriți”. Nu-mi dau seama de ce nu a apărut și varianta neutră, ca să eliminăm orice posibilă discriminare a vreunei minorități care se julește și, Doamne ferește, nefiind pomeniți în zicală, ajung la propria nuntă cu vreun genunchi zgâriat! O posibilă explicație a absenței discriminatorii o fi că, pe vremea strămoșilor noștri, neutrii nu se măritau, însurau sau poate tocmai neutrii erau cei mai atenți copii din lume și aveau mereu genunchii și coatele trandafirii.
Ceva adevăr în asta cu trecutul zgaibelor până la nuntă cred că este, că nu-mi amintesc să fi văzut vreo mireasă zgâriată pe vârful nasului că s-a băgat prea adânc în tufa de zmeură sau să-i fie jenă să-și ridice faldurile rochiei când ginerele îi smulge jartiera, pentru că are vreo zgârietură de cum s-a potrivit pietrișul pe sub bicicleta care merge cel puțin câțiva metri și cu roțile în sus.
Pornind de la zicala asta și de la ceva experiență în calmatul țipetelor ca din gură de șarpe după vreo bufnitură, sunt convins astăzi de trei lucruri: Sofia va fi în ziua nunții ei cea mai frumoasă mireasă care a călcat vreodată Pământul, că ginerele îmi va fi antipatic și că mireasa nu va avea o zgârietură sub genunchiul drept.
Am strâns vara asta o mulțime de amintiri, dar soarele din mai multe locuri s-a așezat greu între mine și tastatură și prea leneșă mi-a fost mintea ca să potrivesc în scris. De fapt, n-am vrut să irosesc muncind nici măcar o secundă din darul dumnezeiesc care e vacanța! Nici Alecsia n-a vrut, așa că acum stăm amândoi la câte un capăt de masă și scriem. Ea-și termină ”caietul de vacanță”, eu reiau Jurnalul de tătic.
Mi-am notat toate amintirile – într-un carnețel cu multe inimioare și ochi care joacă-n cușca lor transparentă de plastic, primit de la Alecsia – așa că, după ce vacanța o pleca înapoi în Franța, cu trenul pe care deja îl aștept cu nerăbdare să se întoarcă pe meleagurile noastre, le voi înghesui și pe astea în paginile Jurnalului. Am povești de tot felul, toate m-au făcut să zâmbesc. Multe-s din Bucovina, câteva din Deltă sau de la mare, am și vreo două din Sighet, unde am petrecut câteva zile de aur cardiac, dar pentru astea am nevoie de ceva liniște ca să le scriu. Liniște, nu de timp, cum ar crede unii, ca să se prescrie făcutele și nemaiauzitele trăite de părinți singuri prin Maramureș, unde am ajuns, ca în fiecare an fără copii, doar cu o mână de prieteni, evadați și ei din Paradisul Familial.
O să fie timp pentru toate amintirile astea când o trece vacanța și parcă văd și vreo două avantaje: amintirile despre vacanță au mai mult farmec în serile când ochii se închid de apăsătoare oboseală și ultima dorință înainte de a-ți așeza capul pe pernă e să visezi ceva frumos. Al doilea și cel mai mare avantaj al depănării amintirilor din vacanță la țeava caloriferului este că te face să adormi zâmbind.
Uite un vis pe care o să-l retrăiesc toamna-iarna asta și are legătură cu bătrâna zicală ”până te măriți îți trece”.
Pe la sfârșitul lunii iunie, Sofia a încercat vreo 20 de secunde să meargă pe bicicleta Alecsiei. La nici 5 ani să te urci pe bicla uneia de 8 ani e o experiență pe care un copil o uită repede – cât apuci să spui ”Până te măriți îți trece” lacrimile și țipetele au dispărut ca prin farmec – dar genunchiul o păstrează destul de mult timp. Curând aveam să aflu că nu numai genunchiul a ținut minte căzătura.
Genunchiul Sofiei părea vopsit de o julitură maronie care a însoțit-o mai toată vacanța. După cum se vede și din poza asta:

jurnal 15

Nimeni nu a mai atenție juliturii, sau cel puțin așa am crezut până acum câteva seri când m-am trezit cu Sofia lângă mine. A crescut, așa că acum știe cum să se facă ascultată: mi-a oprit televizorul din telecomanda pe care a lăsat-o apoi să cadă pe parchet, m-a tras de mână încât falca pe care mi-o sprijineam a rămas gânditoare în aer și apoi mi-a zâmbit:
-Tati, mă auzi? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara fără ochelari de soare

rubrica 28 iulie


Uneori, când îmi e dor de senzațiile frumoase ale verii, mă plimb prin albumele lui Alex.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)