Editoriale

Pe când rămâne în București doar statuia lui Kogălniceanu?

monument Robert E. Lee si Thomas Stonewall Jackson
Foto baltimoresun.com

Recentul Război de Secesiune care a izbucnit în America, după ce a clocotit la focul scăzut al injuriilor pe net, îmi dă sentimente contradictorii. Pe de o parte, inima mea de fost adolescent adăpat la poveștile propagate cândva pe marile ecrane sau de sălile de lectură deplânge a doua mare înfrângere a gloriosului Dixieland, pe de altă parte, destul de matur fiind, măcar ca vârstă, nu pot să nu analizez sentimentele pe care le-am trăit imediat după Revoluție, când am văzut căzând statuia lui Lenin din fața Casei Scînteii.
Nu cred că aș fi rezistat să trec zilnic pe lângă un simbol al comunismului (pe care, trăindu-l până la 20 de ani, îl identific cu cea mai dezgustătoare doctrină care a împuțit vreodată mintea umană) doar pentru că un crtic de artă sau vreun sculptor mi-ar fi spus că e o operă. Același sentiment de neîmplinire a schimbării l-am avut până să fie coborât de pe piedestal monumentul Ostașului Sovietic și îl mai am încă știind că undeva în București este un Mausoleu al Luptei de Clasă.
Mai mult, având ceva semințe de tradiționalism și naționalism în suflet, mărturisesc faptul că m-a interesat dezbaterea din 2004 privind reamplasarea monumentului celor 13 Generali din Arad. Dar pot să înțeleg că atunci Adrian Năstase avea nevoie de îngăduința occidentalilor care ne considerau șovini și de voturile maghiarilor pentru prezidențiale.
Nu degeaba am adus vorba despre politică, pentru că eu cred că în America acum e foarte multă politică, nemaiînfruntându-se doctrine economice sau financiare, ci doctrine sociale, iar taberele violente sunt formate, după mine, din exaltați ai celor două filosofii de viață care se încăpățânează să nu găsească o cale de dialog. Pe de altă parte cred că e prea târziu ca să mai identificăm primii vinovați, ci mai potrivit ar fi să se caute soluții lucide. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Amara sminteală a ideilor cândva mărețe. Neo-nazistul din Dixie și episcopul păcătos din Huși

Așa a fost să fie, să mă atragă două cazuri, să am informații în plus și să le văd apoi propagate. E vorba de cazul Episcopului Corneliu al Hușiului și de americanul Matthew Heimbach, unul dintre organizatorii mitingului sângeros din Charlottesville.
Dar aceste două povești mi-au lăsat un gust amar, aroma fetidă a idiotului care-și bate joc de realitățile și credințele a mii, poate chiar milioane de oameni. E un gust care nu trece dacă-ți clătești gura cu apa pură a izvorului dătător de viață al unei națiuni.
O să explic de ce doare cazul lui Matt Heimbach (aveți aici articolul din Evenimentul Zilei despre această poveste). Am militat mereu pentru o măsură în proporția în care acceptăm să ne aruncăm la gunoi personalitățile. Mi se par excese momentele dezgustătoare pentru mândria (cât a mai rămas din ea!) unei nații că am acceptat cu nejustificată tăcere să fie chemați la Poliție comercianții tricourilor din seria ”Legende Vii” sau când ditamai Banca Națională a României a fost trasă de urechi pentru că din colecția foștilor guvernatori onorați cu câte o monedă comemorativă nu a fost exclus Mihail Manoilescu. Nu vreau ca România să ajungă în momentele stânjenitoare prin care trec acum alte țări – cum ar fi SUA – de a ne ciunti istoria, de a ne presăra aiurea cenușă în creștet doar pentru a face plăcere unor indivizi care, terminând interdicțiile logice, au ajuns la excese cum ar fi dărâmarea statuilor, măcelărirea filmelor sau a cărților.

editorial 15 august 1

Marșul din Charlottesville de la care a pornit scandalul a fost inițiat tocmai pentru că se pregătește demolarea statuii generalului Robert E. Lee, acuzat de puriști că a apărat cu arma-n mână menținerea sclaviei. E o prostie să reduci Războiul Civil la eliberarea negrilor, să negi realitățile complexe și să le reduci la problema minorităților de orice fel.
Și peste Ocean s-a ajuns ca o dezbatere care trebuia să se învârtă în jurul măreției apuse a Sudului să se reducă la bătăile de stradă dintre susținătorii minorităților și cei ai ”supremației albilor”. Același efect ca acela asupra respectului cuvenit Confederației l-a avut Matt Heimbach și pentru România, apărând într-un tricou cu Zelea Codreanu la procesul nebunului care a intrat cu mașina în contra-manifestanți!
Știu că și în tabăra adversă – a puriștilor-progresiști – lucrurile se întâmplă la fel, când apare câte un exaltat, dar gustul amar mi-l lasă – ce să fac, toți plătim tribut subiectivismului – cazuri precum cel al lui Heimbach.
Normal, va apărea teoria cu ”Vezi ce se întâmplă dacă lăsăm să mai existe tricouri ca acela?” E o prostie, e ca și cum am interzice vânătoarea pentru că apare câte un idiot care-și împușcă vecinul și nu pentru că acest sport este o amenințare la adresa faunei. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. La ce e nevastă-mea mai bună decât soacră-mea?

Începem cu asta:

jurnal 13

O viață întreagă de filme western nu te pregătește pentru momentul în care ești surprins de cavalcada unei herghelii de mustangi. Orice părinte a trecut prin momentul în care aproape i-a sărit din mână cafeaua pe care se pregătea să o soarbă, ascuns sub ceea ce credea că e globul impenetrabil de cristal. Liniștea ta se dovedește un neputincios castel de nisip, spulberat de un val de tropăieli care par să vină de pretutindeni.
Apoi totul e tăcere și doi ochi mari te privesc mirați cum te ștergi pe burtă de neagra licoare și cel mai dulce glas de pe pământ spune: ”Tati, ce faci? Am venit să-ți spun că te iubesc!”
Secunde bune trec până ce pulsul revine la normal și poți îngăima: ”Și eu te iubesc, prințesa mea!” Dar de cele mai multe ori e tardiv și valul tropăitor se îndepărtează deja, ducându-se să se răstoarne peste liniștea altui loc.
De oricâte ori ai văzut în copilărie filmul ”Parisul vesel” și ai lălăit, spre disperarea părinților și a vecinilor, ”Everybody Want’s to Be a Cat”, nimic nu te pregătește pentru dimineața de după noaptea în care ai lăsat în curte doar un pisoi, Pufoșica noastră galbenă-albă, și dimineață găsești patru!
Nu dai peste ele oricum, ci e un ritual aparte pentru o asemenea descoperire. Ești ascuns pe undeva cu o cafea în mână, încercând să-ți revii după o noapte în care ai visat că dormi pe un așternut de pisici care toate miorlăie, hârâie sau dărâmă oale prin șopron. Realitatea îți va arăta că nu a fost un vis. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. O amintire cu Alecsia și Ducu Bertzi

jurnal 12 1

Povestea asta este despre Alecsia și cum, la numai 8 ani, vede relația dintre mine și maică-sa într-o aură împrumutată din basmele copilăriei. Sau poate că ochii de copil văd adevăruri pe care noi adulții nu le mai observăm.
Într-o seară de august, opt adulți degustam răcoarea mătăsoasă care face Bucovina să difere de restul lumii. Pe masă erau mâncărurile noastre, băutura noastră, locul răsuna de muzica noastră. Atâta doar că noi eram cu Sofia și Alecsia. Evident, copiii nu gustau mai nimic din ce era ”al nostru”, al adulților.
După ce au stors din locul de joacă cam tot ce se putea, după ce au scurs în eter ultimele picături de energie din bateriile telefonului și tabletei, micuțele s-au așezat lângă noi și au început să ne privească stăruitor.
Dar cine avea timp de ele! Noi, domnii, eram adânciți în ceva politică, doamnele vorbeau de ale lor – sincer, cred că ne cam tocau pe noi – și timpul se scurgea în defavoarea imaginii noastre în ochii fetelor.
La un moment dat o pereche s-a ridicat să danseze. O baladă folk se îmbina perfect cu noaptea care pusese stăpânire pe tot locul.
A doua pereche s-a ridicat. Apoi a treia. Rămăsesem doar eu într-un capăt de masă, savurând o țigară, și Silvana în celălalt capăt, cotrobăind în telefon, probabil înainte de a-l da pe mâna fetelor care trădau multă nerăbdare.
Cred că melodia era la a doua strofă când Alecsia s-a ridicat de lângă maică-sa și a venit spre mine. Am ridicat telefonul meu, bănuind că urma să mi-l ceară ca să-l folosească drept plici pentru enervantele muște ale plictiselii.
Opresc aici firul poveștii, pentru că melodia îmi amintește de o altă întâmplare.
Fix acum 9 ani, pe 7 august, eram pe drumul de munte care șerpuiește prin pădure spre Sihla. Era sărbătoarea Sfintei Teodora și locul era un furnicar de oameni. Urcam și poate din cauza asta eu și prietenul meu eram mult în urma doamnelor noastre care grăbiseră mult pasul, pentru a prinde măcar ceva din hram. Hramul, însă îl pierdusem deja, pentru că am plecat de acasă destul de târziu. Povestea care urmează este diluată cu vreo două-trei figuri de stil, are și mult subiectivism și e presărată cu mai toate nuanțele căpătate de-a lungul timpului, prin repetarea pe la diverse mese. Dar are farmec, farmecul miezului de adevăr.
Știți cum e când patru adulți sunt în vacanță? Femeile au o mie de planuri, vor să vadă mii de locuri simultan, dar soții se dovedesc adevărate pietre de moară.
De cu seară făcuseră planul. Pe soția prietenului meu o cheamă Teodora și musai pe 7 august trebuia să ajungem la Sihla. Aveam ceva drum, așa că au decis că vom pleca cât mai devreme. Plus că Silvana era însărcinată și nu vroia să o prindă vipia cea mare a prânzului pe drum, ci undeva la umbra muntelui.
Silvana o purta în pântec pe Alecsia, dar atunci abia de știam că va fi o fetiță, darămite să-i mai știm și numele. La ”Alecsia” ne gândisem, amestec de mândrie legată de porecla mea, Alecu, devenită pentru mine un al doilea prenume și de smerenie în fața sfântului care învinge prin puterea cuvântului, Alexandru, dar nu era ceva ”bătut în cuie”.
În dimineața plecării, cafeaua s-a dovedit mai bună ca de obicei și s-a cerut mai îndelung savurată. S-a legat și o discuție destul de lungă și a fost musai să stăm lângă un cd-player ca să ascultăm ceva muzică, așa că am plecat târziu.
La Sihla, la poala muntelui am văzut cum valul de creștini deja cobora, după ce se terminaseră hramul și liturghia.
Doamnele au luat-o iute la deal, sperând să mai prinde ceva sfințenie, iar noi am rămas la urmă, mulțumindu-ne cu dramul de lumină ce se revărsa din ochii pelerinilor.
Dar urcușul de voie avea să ne fie întrerupt și apoi deturnat definitiv.
Treceam urcând prin mulțimea care cobora când am auzit un strigăt: ”El e!” Ne-am oprit, uitându-ne în jur, doar-doar om vedea cine e el și ce caută el în creierii munților.
Ne-am trezit înconjurați de pelerini, mai ales de pelerine, dacă ăsta o fi termenul corect pentru smeritele călătoare. Toate râdeau, vociferau, cântau și se împingeau una pe alta pentru a ajunge să pună mâna pe prietenul meu.
I-au cerut autografe și omul a scos din geantă un marker și a început a semna pe unde apuca, pe acatiste sau tropare, pe năframele cu care tinerele își ascunseseră părul mătăsos pe timpul slujbei sau chiar pe bluzele înflorate ale doritoarelor.
Pe mine mulțimea mă dăduse deoparte, nu prezentam interes pentru nimeni. Și atunci – Doamne iartă-mă, știu că n-a fost creștinesc gestul meu! – m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Vezi, băi, Alexandre, cu ochelarii ăștia noi semeni cu Ducu Bertzi!
Imediat s-a lăsat liniștea, de parcă un popă nevăzut anunțase că urma să citească din Sfânta Evanghelie. Femeile se uitau ba la lucrurile semnate ba la prietenul meu, iar acesta rămăsese mut, atât de mirat de lovitura venită dinspre mine că nu mai avea putere să reacționeze. Ținea încă basmaua unei muieri în mână.
Femeia și-a tras bucata de pânză și am știut că va izbucni scandalul. El ar fi vrut să spună ceva, să protesteze, dar mi-am dat seama că nimic nu mai pute opri furtuna! L-am tras pe prieten de mânecă și–am spus:
-Hai că se împute treaba! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Pe unde intră fluturii în stomac

jurnal 11

-Tati, cum ajung fluturii în stomac?
Întrebarea asta a curmat o vrajă care începuse cu doar câteva minute în urmă. Sincer, vraja era deja într-un proces avansat de disoluție, dar asta i-a fost lovitura fatală.
La 8 ani, în mintea Alecsiei se împletesc multe realități, ceva fărâme din basme și multe, multe necunoscute. Ca orice tată de fată, nu mă dau în vânt după deslușirea cât mai grabnică a tuturor tainelor, dar nici nu îmi propun să o închid într-colivie cu gratiile din oțelul naivității.
Într-o după-amiază de vară, când o boare de vânt se pregătea să răcorească Bucovina, stăteam la umbră, cu Alecsia culcată în poala mea. Mâna mi se odihnea în părul ei și, deși soarele îmi ardea piciorul scăpat de sub pătura de umbră, nu mă mișcam de frică să nu deșir cumva clipa asta vrăjită. De fapt, mâna și sufletul îmi erau atât de fericite încât piciorul era tratat cu maxim egoism.
Un fluture colorat ca un vis de copil se juca sub ochii noștri.
-Tati, ce mănâncă fluturii?
-Ăăăăă…
-Cărăbușii mănâncă flori de prun. Gândacii mănâncă frunzele de regina nopții. Graurii fură vișine. Dar fluturii ce mănâncă?
Uneori mă gândesc că poate copiii au nevoie doar de un motor de căutare pe net în loc de tată. Norocul meu a fost că nu a așteptat răspunsul meu.
-Eu cred că mănâncă iubire.
Simțeam că pielea de pe picior mi se transformă într-o crustă de friptură, dar acum chiar că nu aș mai mișcat.
-Cu iubire, cum așa?
-Tati, mă dezamăgești!
Uneori fata asta reușește să-mi amintească destul de strident de maică-sa.
-Tati, nu ai auzit pe nimeni spunând ”am fluturi în stomac”?
-Ba da, dar ia spune-mi ce înseamnă asta?
-Că iubești.
Friptura de picior începea să se ardă, dar discuția devenise mult prea interesantă.
-Pe bune? O să simți și tu cândva senzația asta.
-Ah, păi o simt deja. Am fluturi în stomac!
Dacă era de berbec, friptura tocmai mai trebuia unsă cu sos sau scoasă urgent din cuptor, dar fiind de picior de tată, mai putea sta în vâlvătaie. Oricum, curiozitatea mă ardea mai tare decât soarele.
-Și pe cine iubești tu de ai fluturi în stomac?
Mai bine mișcam piciorul decât să pun întrebarea asta. Alecsia s-a ridicat în fund și m-a privit cu reproș.
-Tati, nu știi că nu e frumos să pui întrebări din astea? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Dacă soacră-mea era poet

De data asta trebuie să fiu foarte atent la ce scriu. Nu știu de ce am impresia că mă urmărește cineva…

jurnal 10

În fine, poate e doar o impresie. Hai să notez în jurnal povestea înjumătățirii florilor de regina nopții. Într-o după-amiază…
Dacă aș fi fost poet și o vedeam pe Sofia cum o zbughește cu trotineta printre un rând de trandafiri și unul de gherghine aș fi recitat:
”O floare roz s-a rupt din buchet și în fuga ei a împărțit lumea în bulgării însângerați și talere din aur.”
Dar, nefiind poet, mă mărginesc să urlu din toți bojocii:
-Sofia, ai grijă să nu rupi florile!
Nu știu dacă ea m-a auzit, dar florile parcă s-au retras din drumul ei, deși tulpinile se plecaseră periculos deasupra aleii, împovărate de culoare, dulceață și parfum.
O tufă de regina nopții, însă, probabil având toate florile adormite că doar nu venise încă asfințitul, n-a apucat să se tragă din calea trotinetei. Sau poate o înlemnise strigătul de luptă care însoțea atacul devastator: Yupiii, Tatii uită-te ce vitezăăăă am!
Cert e că până să spui ”Vai de fundul nostru dacă ne prinde Buni!”, o ramură plină de flori s-a storcit de asfalt și a vărsat pe ciment sevă și parfum muribund.
Dacă aș fi fost magician și vedeam jumătatea de tufă aplatizată pe ciment aș fi atins-o cu bagheta mea magică și o făceam la loc. Dar așa nu am putut decât să merg la ea, să o ridic de jos și să o privesc. Sofia se îndepărtase chiuind, probabil neavând habar că rupsese floarea. Sau nu-i păsa. Oricum, la nici 5 ani ce știe ea despre moarte sau despre viață?
Cu ramura ruptă-n mână mă uitam după Sof și mă gândeam că poate așa e frumos, începutul vieții să fie un Yupiii nepăsător, având tot restul vieții în față ca să spună ”A fost odată ca niciodată”.
Chiar atunci pe aleea dintre flori a apărut soacră-mea. Deseori lasă treburile și vine aici. Fiecare floare din grădină e fie pusă de ea fie pusă de vreunul dintre noi, dar la indicațiile ei cât mai precise.
Dacă soacră-mea era poetă și mă vedea cu jumătate din tufa ei de regina nopții în mână ar fi recitat:
”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus, să-și reverse în Univers ultimul parfum, poate că ea, biată plantă săracă cu duhul, nu știe că a murit și se va usca la pieptul meu, fericită că și-a împlinit încă o dată menirea dumnezeiască.”
Nu auzeam ce spune, dar, așa de departe, nu părea că recită vreo odă. Ba chiar părea nervoasă.
Dacă soacră-mea era sculptor nu putea să îi iasă o statuie mai reușită decât cum înlemnisem eu cu ramura amputată. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara fără ochelari de soare

rubrica 28 iulie


Uneori, când îmi e dor de senzațiile frumoase ale verii, mă plimb prin albumele lui Alex.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)