Editoriale

Dacă Ponta demisionează, PSD nu mai participă la guvernare

Votul obţinut de Mihai Răzvan Ungureanu măreşte şansele excluderii PSD de la o viitoare guvernare.
Până acum, dat fiind votul de la moţiunea de cenzură, într-o eventuală demisie a lui Victor Ponta ( mie mi se pare sigură, dar neconsumarea ei obligă la precauţie) preşedintele era obligat de confirmarea votului parlamentar să ofere alianţei din jurul PSD prima opţiune pentru a-i propune candidatul la funcţia de premier. Acum e 1 la 1 şi discuţiile se pot muta şi înspre PNL. De altfel, am mai spus că ăsta a şi fost obiectul testului MRU în Parlament, acum, în buza vacanţei, când Victor Ponta e cu un picior în şomaj.
Singura problemă – importantă – este că în coaliţia la care visează ar trebui să stea alături oameni care şi-au adus acuzaţii grave în ultimii ani, şi-au făcut unii altora şicane şi ar trebui să fie dificil să stea alături într-un Guvern „Aproape de Uniune Naţională”. Dar Iohannis a mai administrat alianţe între adversari, asta fiind baza noului PNL.
Dacă UNPR – de fapt Gabriel Oprea – nu trece peste animozităţi, preferând să rămână lângă PSD, Iohannis tot e în câştig: ştie că, indiferent cine e la guvernare, are o majoritate pentru proiectele la care ţine. Adică are o majoritate de „securitate naţională” şi una de guvernare. Până în 2016 nici nu i-ar trebui mai mult.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Ce ascunde desemnarea lui MRU la SIE

Desemnarea lui Mihai Răzvan Ungureanu sugerează câte ceva despre planurile lui Klaus Iohannis pentru următoarea perioadă.
Ea trădează faptul că preşedintele nu vrea să desemneze un viitor premier din actuala coaliţie, dar nu poate face acest lucru fără un eveniment care să trădeze o nouă alianţă de guvernare.
Scenariul porneşte de la două (aproape) certitudini. Prima este că votul de la recenta moţiune de cenzură arată că PSD reuşeşte să menţină în jurul său o coaliţie destul de stabilă şi, în consecinţă, ar trebui să aibă prima opţiune la nominalizarea unui premier care să îi ia locul lui Victor Ponta.
A doua este că Ponta se îndreaptă încet, dar sigur spre o demisie. Practic, la această oră singura sa şansă este ca Sebastian Ghiţă să detoneze bombele promise. Altfel este evident că Ponta nu poate supravieţui politic la audierile şi măsurile juridice anunţate.
Aşa că Iohannis are nevoie de o reverificare în Parlament, care să-i permită un grad mai mare de libertate când va desemna un premier nou.
MRU este, din punctul ăsta de vedere momeala perfectă. Dacă numirea sa trece de Parlament, SIE redobândeşte un şef comod, iar preşedintele îşi poate în continuare de drumul său prin politica parlamentară. Dacă nu… pierderea este minimă pentru gruparea Iohannis, MRU nefiind cel mai iubit dintre neo-liberali.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Patul conjugal

Într-o dimineaţă m-am trezit singur. Nu în sensul că nu m-a trezit altcineva şi că somnul mi-a plecat de bunăvoie de pe pleoape, nici că plecaseră toţi din casă şi m-au lăsat dormind. M-am trezit singur pentru că aşa trăiam. Nu avea cine să mă trezească dacă nu o făceam eu, nici nu avea cine să se ridice din pat înaintea mea sau după mine.
Cum cafeaua singur nu are farmec dacă toată ziua nu ai pe nimeni lângă tine, am ajuns într-o cafenea, la masă cu un prieten căsătorit, tatăl a două fete. Omul probabil era în cafenea în speranţa că poate sta singur la o licoare fierbinte, dar… socoteala lui de acasă nu se potrivea cu socoteala mea din târg.
-Mă, eu te invidiez, mi-a spus, potrivindu-şi cenuşa din pipa de spumă de mare pe care o umpluse mai devreme. Faci tot timpul ce vrei. Viaţa ta nu are jaloane. Femeile trec prin viaţa ta precum stâlpii de telegraf pe lângă geamurile trenului. Tu dormi cu o femeie şi te lăfăi în aşternut parfumat de iubire. A doua noapte, alta îi poate lua locul şi, dacă simţi că nu ai spaţiu, cauţi din nou alta. Eu…
A oftat şi s-a potrivit mai bine în fotoliu, s-a uitat la mine fix, a lăsat pipa din mână şi a continuat:
-Nu mă plâng că la mine femeia e aceeaşi. Aşa am ales eu, dar tu ştii câţi suntem noi în pat?
Sincer nu mă gândisem niciodată că prietenul meu, pe care-l ştiu om serios, şi nevasta lui, mai tânără, ce-i drept, ar mai găzdui şi alte persoane în patul lor conjugal. Dar mare e grădina fanteziilor şi e plină de ciudaţi. Presimţind o poveste picantă, am lăsat pipa mea din mână, mulţumindu-mă de la distanţă doar cu aroma ei.
-Mă vezi că nu sunt mic, ba chiar cam mătăhălos. În pat vine nevastă-mea, apoi un ursuleţ Koala din pluş, fata mea mea cea mare. O ştii, nu? O pernă în formă de broască ţestoasă, doi ponei de pluş, fiica-mea mică. O ştii şi pe ea parcă. Un câine din pluş, mare de vreun metru şi un măgăruş de jucărie…

jurnal 3

Mi-am luat pipa şi m-am gândit că uneori peştişorii de aur şi zânele Măseluţă îşi cam bat joc de fanteziile bărbaţilor. El a continuat:

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Bluesul oliţei

O poză ca să ne mai răcorim…

jurnal 2

Unii spun că nu poţi uita niciodată primul sărut sau prima femeie cu care ai împărtăşit dragostea trupească. Alţii declară de neuitat ziua nunţii, naşterea copiilor, mirosul prăjiturilor bunicii. Lista lucrurilor „de neuitat” e mai lungă sau mai scurtă, în funcţie de cât de intens a trăit fiecare, dar pe lista părinţilor e sută la sută şi…
Ziua primului kaki la oliţă!
Ţi se pare că eşti pregătit sufleteşte pentru ziua asta încă de la primul scutec schimbat, dar nu e aşa. Adică îţi dai seama că va veni acest moment, ai şi ales o oliţă cât mai „tentantă” – tron de prinţesă, fotoliu de pilot de rachetă, cap de clovn – dar nu vei fi niciodată pregătit să faci ca toţi dracii în jurul unui funduleţ încăpăţânat sau să joci ţonţoroiul precum paparudele care imploră Pronia pentru ploaie. Atât doar că ploaia pe care tu o aştepţi…
-Caca!

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cucu’ şi pupăza

jurnal 1

Cuvintele cu „P”! Dilemă prin care am trecut fără brio, aşa cum probabil păţesc mai toţi părinţii.
Te pregăteşti pentru momentul când copilul o să întrebe „Ce-i aia?” şi te crezi cel mai deştept părinte. La început toci mental propriile experienţe.
Îţi aminteşti cum erai cât un „morcov” de pe autostradă şi ai început să plângi când ai auzit la ţară că primul care se trezeşte din casă e… „cocoşelul”. Plus că a durat până ai priceput că nu trebuie să te urci pe gard în fundul gol ca să anunţi că a răsărit soarele.
Nici la fete nu e treaba mai uşoară. Am cunoscut o doamnă foarte respectabilă care roşea dacă îi ofereai o „piersicuţă”! Într-un moment de „nerespectabilitate” mi-a mărturisit că nici la maturitate nu vrea să se gândească de ce maică-sa a ales pentru denumirea „p-ului” feminin un fruct cu păr!
Sigur, există soluţia geamănă „cocoşelului” şi anume „păsărică”, dar vă sfătuiesc să nu ţineţi colivii în casă dacă o alegeţi pe asta.

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Farfurioara cu lacrimi

jurnal 3

-Tati, spune-mi o poveste despre mama ta…
Sunt întrebări pe care îţi doreşti să ţi le pună copiii tăi. Undeva în sufletul tău sunt informaţii pe care nu mai au de unde să le ia. Ai vrea să le laşi, ca un soi de componentă sentimentală a viitoarei moşteniri, să fii sigur că le vei spune cu atât de multă dragoste şi atenţie încât le vor iubi şi le vor preţui la fel de mult ca tine.
Dar întotdeauna te grăbeşti, nu aştepţi să crească, să aibă nevoie de moşteniri. De parcă îţi e teamă că dispari înainte să le împărtăşeşti sau că vor creşte prea repede şi vor ajunge adolescenţii rebeli care nu ascultă decât amintirile şoptite de vântul fierbinte de vară.
Alecsia se ghemuise în mine. Stăteam pe canapeaua din sufragerie şi aşteptam ora culcării. Era cald. Ea era şi mai caldă. Şi moale. Mă simţeam foarte bine. Protejat. Cel puţin de gândurile negre ale oricărei zile. Aş fi vrut să vorbesc cuiva despre mama mea. Era ca şi în braţele ei, de mult. Şi mi-ar fi plăcut ca Alecsia să mă întrebe. Şi…
-Tati, îmi spui povestea noastră?
Când era mai mică, o adormeam, improvizând câteva fraze din Făt Frumos din Lacrimă. Niciodată nu mergeam cu povestea până la capăt şi niciodată nu mi-a cerut să o continui pe timpul zilei. Era doar ca un cod al nostru pentru a-l chema pe Moş Ene, vocea mea, începutul poveştii şi somnul ei liniştit, ştiind că o veghează cineva. Făt Frumos nu ajungea niciodată la poarta Zmeului şi, noapte de noapte pornea din acelaşi loc.

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vânt la pupa!

rubrica abu

Vara, toată lumea se visează matelot pe o corabie cu pânzele umflate şi fără ancoră.
( Personajul din imagine se numeşte Abu… Mazilu)

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Anti paparudă

rubrica umbrela


Impresionat de vreme, am căutat să spun şi eu despre ploaie ceva inteligent, romantic, inspiraţional, dar singurul lucru care-mi vine e : „Abia aştept să atârn umbrela în cuiul din peretele scorojit de soarele verii!”

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Perle şi sâni

Poate fiindcă dantura e în cap, unele dureri de dinţi se comportă ca şi cum ar fi inteligente. Apar când ai treabă, te chinuie o zi şi o noapte, dar, când ajungi la uşa dentistului, dispar ca prin minune.
O durere din asta „inteligentă” m-a chinuit şi pe mine zilele trecute şi, după ce o noapte întreagă m-a făcut să muşc din luna plină, m-am decis să o duc la „abatorul de dureri” şi să o văd ducându-se pe gaura scuipătoarei.
În sala de aşteptare eram eu, un tip cu o faţă mai tristă decât a unui fotbalist care află abia după ce a dat primul gol care e poarta adversă şi o doamnă venită probabil direct de la o petrecere. Tipul venise primul, aşa că a intrat imediat ce asistenta a deschis uşa cabinetului.
Dacă vreţi, pot băga aici o secvenţă clasică, cum de dincolo de uşă se auzeau ţipete şi scrâşnetul frezei, cum inima mi se micşora la fiecare scârţâială a fierului în os, dar nu era aşa. Dincolo de uşă era o linişte suspectă, ca în crimele Aghatei Christie.
Am luat o revistă veche de pe masă – ştiţi genul, le găsiţi în orice sală de aşteptare, ca şi cum ultimul lor furnizor de ziare murise de o lună – şi mă gândeam că durerea se ascunsese undeva în măruntaiele capului meu şi că doctorul urma să scobească după ea. Senzaţia e bizară! Inima spune „Şterge-o!” iar mintea te îndeamnă să mai stai. Şi atunci cauţi în jur motive să nu pleci.
Peste marginile hârtiei lucioase, am privit-o pe colega mea de suferinţă.

text vineri

Am admirat rotunjimile perfcte. Sculptate. Tari ca piatra şi totuşi vii. Albul le acoperea doar cât să le dea strălucire iar nu să le ascundă. Ştiam, doar privindu-le, că sunt reci, parfumate a apa mării şi că dacă le ţii în palmă nu iau căldură, ci te amorţesc precum ochii Meduzei.
Mă gândeam că-s fericite, una lângă alta, obiecte de adoraţie…
Uşa s-a deschis şi tipul a ieşit fără să privească-n urmă. Părea mai trist decât intrase. A fost invitată doamna.
Când a trecut pe lângă mine le-a fluturat doar ca să se joace cu irişii mei. Mi-a spus, privindu-mă doar cât să fie sigură că nu sunt un binoclu uitat pe scaun de altcineva:

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

(Non) dispută matrimonială pe chiloţi

După maldărul de haine de pe pat nu ştiam dacă se pregăteşte de vacanţă sau să mă părăsească. Amândouă variantele erau destul de proaste. Prima însemna că vrea să târâm după noi la mare tot şifonierul, a doua… în fine, uneori pare nasol să te lase baltă.
Câteodată bărbaţii uită de instinctul de conservare, aşa că am îndrăznit o întrebare. Nu mă adresam ei direct, ci maldărului de haine, dar eram sigur că e undeva în spate, pentru că periodic zbura câte o bluză sau o fustiţă:
-Le scoţi pe toate ca să alegi ce luăm cu noi?
Deasupra hainelor a apărut capul ei. Părul blond era ciufulit. S-a uitat la mine ca la o bluză de acum doi ani. Nu mi-a răspuns. S-a mulţumit să se strecoare afară şi să dea drumul la muzică, în sufragerie.



Fără să scoată vreun cuvânt s-a întors la gura minei pe care o săpa în dulap. „Minereul” începu din nou să iasă la suprafaţă.
Am înţeles că nu avea chef de vorbă, dar pe mine mă mânca limba:
-Dacă vrei, te ajut să pui unele dintre lucruri la loc… în şifonier…
De data asta, privirea de sub smocul ciufulit mă fixa, după reţeta boldului, gândacului şi a insectarului.
-Adică ţie nu-ţi pasă că mâine plecăm?
Acest „nu-ţi pasă” avea ceva din tonalitatea unui „te-ai căcat în mijlocul casei”!
Sigur că-mi păsa. Visam de destul de mult timp la soare. Apă şi nisip.

poza vineri

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Şi muzele se scarpină. Doar când le mănâncă…

De unde stăteam îi vedeam numai labele picioarelor. Călcâiele semănau cu pământul scrijelit de uscăciune. Între buzele galbene ale şanţurilor, se adunase amintirea pământului pe unde călcase. Din când în când, îşi depărta degetele mari de celelalte, precum şipcile unui gard şi, prin crăpătură, se iţea un chip zbârcit, ca şi cum pielea căzuse pe lângă craniul micşorat de timp. Dacă zâmbea, dezvăluia un şirag de pietre îngălbenite, tocite de valuri violente de băutură.
Dar n-o judecam, era muza prietenului meu. Doar o priveam. Şi mă minunam.

Te aştepţi ca o muză să fie o femeie frumoasă, care să aibă o atitudine glorios-graţioasă. Cu o mână ridicată spre Divinitatea de unde va veni inspiraţia, cu cealaltă ţinând marginea unei togi romane, ale cărei falduri cad de pe nuri. Sau poate o femeie care inspiră acelaşi aer cu noi, dar expiră mister.

poza muza

Sau, în fine, aşa mă gândeam eu că trebuie să arate o muză adevărată. Erau doar închipuiri pentru că nu am avut niciodată o muză. De altfel, tocmai lipsa de inspiraţie m-a făcut să-i mărturisesc prietenului meu că, de o bună bucată de timp, nu reuşeam să scriu.
-E o chestiune de muză, mi-a spus el, după ce mi-a ascultat păsul. Vino la mine într-o zi când am program de scris. Vine şi muza mea. Vei vedea cum se face.

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

De dragul nevestei

Nu ştiu ce am avut în ziua aceea, dar am simţit nevoia ca tot ce fac să fie şi pe placul nevesti-mii.
De dimineaţă am făcut cafeaua. Am pus mai puţin zahăr, să fie mai mult pe gustul ei. Ba chiar am luat glastra cu crini aurii şi am pus-o cât mai aproape de locul unde-şi bea ea cafeaua de dimineaţă.
Am mers până acolo încât nici măcar n-am înjurat când m-am tăiat la bărbierit. Un bărbat ştie ce să sacrifice pentru femeia lui!
La birou, am stat doar puţin pe Facebook. Am fost sârguincios şi, după prânz, am sunat-o şi m-am interesat ce a mâncat la prânz.
Când am ieşit, am privit cerul.

text vineri

M-am gândit că îl faci fericit pe cel de alături doar dacă te străduieşti să vezi realitatea ca el. Şi e uşor atunci când pentru asta trebuie să o distorsionezi doar puţin. Poate că asta e iubirea, doi oameni care-şi deformează fiecare realitatea ca să coincidă cu a celuilalt. Şi apoi trăiesc în realitatea lor. Parcă îi spune „cămin”, nu?
M-a simţit un pic schimbat, aşa că nu m-a lăsat singur să merg să iau copilul de la grădiniţă. Ne-am ţinut de mână cât s-a jucat fetiţa-n parc.
Ne-am şi sărutat.
Seara, într-o cafenea, ascultam muzică şi priveam în gol.

Priveam în gol, dar, la un moment dat, golul mi s-a umplut de cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată, iar continuarea…

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Perle şi sâni

iulie 3rd, 2015 de

Poate fiindcă dantura e în cap, unele dureri de dinţi se comportă ca şi cum ar fi inteligente. Apar când ai treabă, te chinuie o zi şi o noapte, dar, când ajungi la uşa dentistului, dispar ca prin minune.
O durere din asta „inteligentă” m-a chinuit şi pe mine zilele trecute şi, după ce o noapte întreagă m-a făcut să muşc din luna plină, m-am decis să o duc la „abatorul de dureri” şi să o văd ducându-se pe gaura scuipătoarei.
În sala de aşteptare eram eu, un tip cu o faţă mai tristă decât a unui fotbalist care află abia după ce a dat primul gol care e poarta adversă şi o doamnă venită probabil direct de la o petrecere. Tipul venise primul, aşa că a intrat imediat ce asistenta a deschis uşa cabinetului.
Dacă vreţi, pot băga aici o secvenţă clasică, cum de dincolo de uşă se auzeau ţipete şi scrâşnetul frezei, cum inima mi se micşora la fiecare scârţâială a fierului în os, dar nu era aşa. Dincolo de uşă era o linişte suspectă, ca în crimele Aghatei Christie.
Am luat o revistă veche de pe masă – ştiţi genul, le găsiţi în orice sală de aşteptare, ca şi cum ultimul lor furnizor de ziare murise de o lună – şi mă gândeam că durerea se ascunsese undeva în măruntaiele capului meu şi că doctorul urma să scobească după ea. Senzaţia e bizară! Inima spune „Şterge-o!” iar mintea te îndeamnă să mai stai. Şi atunci cauţi în jur motive să nu pleci.
Peste marginile hârtiei lucioase, am privit-o pe colega mea de suferinţă.

text vineri

Am admirat rotunjimile perfcte. Sculptate. Tari ca piatra şi totuşi vii. Albul le acoperea doar cât să le dea strălucire iar nu să le ascundă. Ştiam, doar privindu-le, că sunt reci, parfumate a apa mării şi că dacă le ţii în palmă nu iau căldură, ci te amorţesc precum ochii Meduzei.
Mă gândeam că-s fericite, una lângă alta, obiecte de adoraţie…
Uşa s-a deschis şi tipul a ieşit fără să privească-n urmă. Părea mai trist decât intrase. A fost invitată doamna.
Când a trecut pe lângă mine le-a fluturat doar ca să se joace cu irişii mei. Mi-a spus, privindu-mă doar cât să fie sigură că nu sunt un binoclu uitat pe scaun de altcineva:

(mai mult…)

(Non) dispută matrimonială pe chiloţi

iunie 26th, 2015 de

După maldărul de haine de pe pat nu ştiam dacă se pregăteşte de vacanţă sau să mă părăsească. Amândouă variantele erau destul de proaste. Prima însemna că vrea să târâm după noi la mare tot şifonierul, a doua… în fine, uneori pare nasol să te lase baltă.
Câteodată bărbaţii uită de instinctul de conservare, aşa că am îndrăznit o întrebare. Nu mă adresam ei direct, ci maldărului de haine, dar eram sigur că e undeva în spate, pentru că periodic zbura câte o bluză sau o fustiţă:
-Le scoţi pe toate ca să alegi ce luăm cu noi?
Deasupra hainelor a apărut capul ei. Părul blond era ciufulit. S-a uitat la mine ca la o bluză de acum doi ani. Nu mi-a răspuns. S-a mulţumit să se strecoare afară şi să dea drumul la muzică, în sufragerie.



Fără să scoată vreun cuvânt s-a întors la gura minei pe care o săpa în dulap. „Minereul” începu din nou să iasă la suprafaţă.
Am înţeles că nu avea chef de vorbă, dar pe mine mă mânca limba:
-Dacă vrei, te ajut să pui unele dintre lucruri la loc… în şifonier…
De data asta, privirea de sub smocul ciufulit mă fixa, după reţeta boldului, gândacului şi a insectarului.
-Adică ţie nu-ţi pasă că mâine plecăm?
Acest „nu-ţi pasă” avea ceva din tonalitatea unui „te-ai căcat în mijlocul casei”!
Sigur că-mi păsa. Visam de destul de mult timp la soare. Apă şi nisip.

poza vineri

(mai mult…)

Şi muzele se scarpină. Doar când le mănâncă…

iunie 19th, 2015 de

De unde stăteam îi vedeam numai labele picioarelor. Călcâiele semănau cu pământul scrijelit de uscăciune. Între buzele galbene ale şanţurilor, se adunase amintirea pământului pe unde călcase. Din când în când, îşi depărta degetele mari de celelalte, precum şipcile unui gard şi, prin crăpătură, se iţea un chip zbârcit, ca şi cum pielea căzuse pe lângă craniul micşorat de timp. Dacă zâmbea, dezvăluia un şirag de pietre îngălbenite, tocite de valuri violente de băutură.
Dar n-o judecam, era muza prietenului meu. Doar o priveam. Şi mă minunam.

Te aştepţi ca o muză să fie o femeie frumoasă, care să aibă o atitudine glorios-graţioasă. Cu o mână ridicată spre Divinitatea de unde va veni inspiraţia, cu cealaltă ţinând marginea unei togi romane, ale cărei falduri cad de pe nuri. Sau poate o femeie care inspiră acelaşi aer cu noi, dar expiră mister.

poza muza

Sau, în fine, aşa mă gândeam eu că trebuie să arate o muză adevărată. Erau doar închipuiri pentru că nu am avut niciodată o muză. De altfel, tocmai lipsa de inspiraţie m-a făcut să-i mărturisesc prietenului meu că, de o bună bucată de timp, nu reuşeam să scriu.
-E o chestiune de muză, mi-a spus el, după ce mi-a ascultat păsul. Vino la mine într-o zi când am program de scris. Vine şi muza mea. Vei vedea cum se face.

(mai mult…)

De dragul nevestei

iunie 12th, 2015 de

Nu ştiu ce am avut în ziua aceea, dar am simţit nevoia ca tot ce fac să fie şi pe placul nevesti-mii.
De dimineaţă am făcut cafeaua. Am pus mai puţin zahăr, să fie mai mult pe gustul ei. Ba chiar am luat glastra cu crini aurii şi am pus-o cât mai aproape de locul unde-şi bea ea cafeaua de dimineaţă.
Am mers până acolo încât nici măcar n-am înjurat când m-am tăiat la bărbierit. Un bărbat ştie ce să sacrifice pentru femeia lui!
La birou, am stat doar puţin pe Facebook. Am fost sârguincios şi, după prânz, am sunat-o şi m-am interesat ce a mâncat la prânz.
Când am ieşit, am privit cerul.

text vineri

M-am gândit că îl faci fericit pe cel de alături doar dacă te străduieşti să vezi realitatea ca el. Şi e uşor atunci când pentru asta trebuie să o distorsionezi doar puţin. Poate că asta e iubirea, doi oameni care-şi deformează fiecare realitatea ca să coincidă cu a celuilalt. Şi apoi trăiesc în realitatea lor. Parcă îi spune „cămin”, nu?
M-a simţit un pic schimbat, aşa că nu m-a lăsat singur să merg să iau copilul de la grădiniţă. Ne-am ţinut de mână cât s-a jucat fetiţa-n parc.
Ne-am şi sărutat.
Seara, într-o cafenea, ascultam muzică şi priveam în gol.

Priveam în gol, dar, la un moment dat, golul mi s-a umplut de cele mai lungi picioare pe care le-am văzut vreodată, iar continuarea…

(mai mult…)

Reţeta unei căsătorii fericite. Tăcerea

iunie 5th, 2015 de

Nu mă întrebaţi de unde ştiu, dar fix acum 11 ani a plouat. A plouat mult. „A belşug” ar spune unii, dar eu pot jura că nu toate superstiţiile sunt adevărate.
Copiii dorm. Sting toate luminile din casă şi mă duc spre bârlogul începutului de noapte. În bucătărie, dau drumul la un post de radio de muzică country veche şi mă aşez în spatele unei pipe. Vanilia arsă-n braţele unei caise confiate cuprinde camera, cum umple tot cartierul fluieratul sub geamul iubitei.



Fix acum 11 ani a plouat.
Şi acum abia a trecut o rafală din aia care transformă aerul începutului de vară într-un imens ceai de tei. Mă duc spre balcon să mă cert cu noaptea că-mi strică pipa.

(mai mult…)