Editoriale

Cea mai plauzibilă explicaţie pentru demisia lui George Maior

De câteva zile se discută intens despre demisia lui George Maior din fruntea SRI şi avem şi de ce să discutăm despre asta, pentru că este, fără îndoială, cea mai importantă a lui Klaus Iohannis acţiune de după alegerile prezidenţiale.
Când am auzit vestea demisiei şi a acceptării sale cu atâta uşurinţă, prima mea impresie a fost că noul preşedinte, supărat pe unele afirmaţii ale directorului SRI într-un interviu televizat, i-a cerut demisia. Poate chiar aflase, în avanpremieră, ce spusese directorul (interviul a fost înregistrat cu câteva zile înainte de difuzare) şi de aceea a chemat partidele la negocieri, să „le ia pulsul” şi pe tema vacantării de la SRI. Alţii spun că demisia a fost un protest la neadoptarea legilor Big Brother, dar e greu de crezut, pentru că, după demisie, Maior a tăcut chitic, ceea ce nu pare deloc a fi un „protest”. Nu cred, de asemenea, nici că e vorba de „depunerea mandatului” despre care vorbise directorul încă din timpul mandatului. Logic era ca acest gest să fie făcut fie pe 22 decembrie, fie după bilanţul pe 2014 al SRI.
Eu cred că soluţia e mult mai simplă şi are legătură cu modul simplu (simplist?) de care a dat până acum dovadă Klaus Iohannis.
Nu ştiu de ce George Maior a ţinut să îşi lege numele de 3 legi prost făcute, perfectibile şi uşor de adoptat, mai ales că, prin Victoria Nuland, America dăduse impulsul trecerii lor prin Parlament. De ce se grăbea Maior? Asta e întrebarea, nu de ce a demisionat.
Ce vede Maior? Vede că Guvernul nu îşi va asuma răspunderea pe aceste legi. Vede că partidul din care a „emanat” noul preşedinte nu renunţă la contestarea ultimei legi la Curtea Constituţională. Mai observă cum şi aruncarea în luptă a 6 „oengeuri” ( care prin gestul public al susţinerii acestor legi au abandonat, după mine, pentru totdeauna statutul de componenţi ai societăţii civile, cea loială cetăţeanului) nu aduce nici un rezultat, observând că simpla impunere a lor la televiziuni nu aduce şi credibilitate.
Maior se trezeşte singur în această luptă, doar de el înţeleasă. Dă interviul exploziv şi vede cum presa se întoarce împotriva sa şi atunci pleacă în căutarea unui nou aliat. Luni, cel mai probabil, se gândeşte că poate forţa o discuţie clarificatoare cu preşedintele. Marţi, 27 ianuarie, trimite demisia şi aşteaptă, văzându-şi de programul obişnuit, participă la bilanţul serviciului secret al Ministerului de Interne şi… calm, Iohannis dă un comunicat lapidar privind acceptarea demisiei. În definitiv, a gândit probabil Iohannis, demisia e un act unilateral şi orice alte nelămuriri se pot clarifica şi după devenirea ei efectivă. Aşa că nu îşi pune preaa multe întrebări şi semnează.
Discuţiile au loc după ce preşedintele a luat act de demisie. Adică… inutil.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Mesajul lui Iohannis către Geoană: Nu-ţi place Predoiu, convinge PNL să-l schimbe, nu pe mine!

În interviul de joi seară, Klaus Iohannis a dat un mesaj clar privind nominalizarea unui nou premier: noul PNL l-a ales pe Cătălin Predoiu, aşa că el nu poate decât să-l accepte. Aşa că, persoanele doritoare de schimbarea premierului desemnat trebuie să convingă PNL.
Acest mesaj îi taie din aripi lui Mircea Geoană care, în aproape toate luările de poziţie de după excluderea din PSD, a spus că face pasul spre demiterea lui Victor Ponta doar dacă este cooptat la guvernare, ca partener egal al PNL şi cu un alt premier decât Predoiu. De altfel, acestea sunt şi singurele mesaje pe care le aşteaptă diversele tabere din PSD, grupări care nu au deocamdată de ce să plece din preajma ciolanului. Empatizează cu liderii excluşi, le dau dreptate în multe privinţe, dar… fiecare e pe cont propriu.
Mulţi aşteptau acest prim interviu acordat de Iohannis presei din România, crezând că va veni şi un semnal că va accepta un Cabinet de „uniune naţională”, dar, în loc de asta, preşedintele a spus că vrea un Guvern PNL şi că e dispus să aştepte pentru asta, chiar şi până la alegerile parlamentare.
Evident că mesajul lui Iohannis este justificat şi de faptul că Geoană şi Vanghelie nu par să reuşească să disloce destui parlamentari din USD şi de refuzul multor lideri neo-liberali de a împărţi o eventuală Putere cu social-democraţii.
Aşa că moţiunea… mai vedem.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Cine are nevoie de toate aceste partide noi?

Mircea Geoană şi Marian Vanghelie îşi fac partid nou, Bogdan Diaconu continuă să investească speranţe în mica sa organizaţie naţionalistă, Daniel Fenechiu face un nou partid pe scheletul golit de carne al PPDD. Până şi Ioan Ghişe şi-ar putea face un partid. De unde această explozie de formaţiuni politice noi, toate legate prin declaraţiile iniţiatorilor că vor face ceva inedit, cât mai diferit de ce se face în partidul care le-a adus notoiretatea?
Partidele par că ies precum ciupercile după ploaia de flegme trase în ultima campanie prezidenţială. Dar reprezintă vreunul dintre ele soluţia căutată de votanţi în afara PNL şi PSD?
De la unii la alţii trec oameni de care nu ai auzit niciodată sau alţii despre care ştii doar că au mai trecut de curând de la o formaţiune la alta. Cu excepţia liderilor, nimeni de sub ei nu pare a avea un trecut care să te facă să crezi că urmează lucruri măreţe. Iar liderii… măcar toţi sunt netraseişti până la acest pas.
Cui folosesc aceste partide? În jocul parlamentar ele au o şansă de a juca un rol, dar experienţa UNPR arată că rolul parlamentar nu se regăseşte şi în electorat.
De câte UNPR-uri are nevoie România, pentru că rolul parlamentar de care vorbeam este doar pentru a lega majorităţi.
Aşa apare şi răspunsul, partidele noi folosesc, deocamdată, celor vechi. Le scutesc de primirea traseiştilor şi le facilitează negocierea cu grupuri masive din tabăra adversarilor. Şi atât.
Experienţe recente, Partidul Noua Republică, Partidul Liberal Reformator sau Partidul Poporului Dan Diaconescu.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Eu sunt creștin

poza 12 ianuarie

Alte imagini sugestive de Alex Mazilu

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Jurnal de tătic. Moarte lui Orel!

Orel e un măgar. Unul autentic, dar de pluş. Cred că în original îl chema Aiurel, dar ce mai contează originalul! Acum, Orel arată ca un ghem de cârpe uzate, singura diferenţă dintre el şi mopul din balcon este că Orel face baie de două ori pe săptămână, este igenizat şi pieptănat mai abitir decât Mitzu pisicul. Asta pentru că Orel doarme în cel mai curat loc din casă: pătuţul Sofiei.

Pentru mine, viaţa fără Orel ar fi mult mai bună. Pentru Sofia… viaţa fără Orel nu există.

Când se apropie ora de culcare, apare de niciunde, te trage de mână sau picior şi, când te uiţi la ea, spune: „Undeiorel?” Ăsta e semnalul pentru ca întreaga familie să lase orice altă activitate şi să întoarcă toată casa cu fundu-n sus. Mitzu apreciază mult aceste momente.

vineri 30 ianuarie

Oricât de atent ai fi în timpul zilei, Orel prinde întotdeauna un moment în care să se pitească. Niciodată în acelaşi loc! Eu cred sincer că are o listă de locuri ascunse, sub paturi, coşul de rufe murdare, frigider, în spatele unor lucruri nemutate de ani de zile, şi se bagă acolo doar când se apropie ora de culcare. Atunci, bucata de cârpă prinde viaţă, se târâie sau zboară şi dispare.

„Undeiorel?” declanşează o agitaţie ieşită din comun, în patru labe, mutând şi răsturnând lucruri, fiecare din noi îşi aminteşte vag când s-a împiedicat ultima oară de Orel, se caută vinovaţii pentru dispariţie, vocile devin mai agitate, iar Sofia urlă ca din gură de şarpe.

Cam ăsta e momentul în care mă gândesc serios la uciderea lui Orel. Ah, imaginaţia înaripată de ură nu are egal! În câte feluri a murit bietul Orel!

În viaţă îl ţine doar dependenţa de Sofia. După ce îl găsim, până să-l scarmene vreunul din noi, fetiţa şi-l recuperează şi-l strânge la piept, parcă ştiind că măgăruşul nu ar fi în siguranţă în nici un alt loc.

Şi, vă jur, de sute de ori mi s-a părut cum Orel, bine camuflat în braţele copilului de doar doi ani, mi-a arătat degetul mijlociu. De fiecare dată, până să mă dezmeticesc şi să iau atitudine, Sofia mă îndupleca: „Tata, uite, vezi? Orel… vezi? Orel!”

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Jurnal de tătic. Moarte lui Orel!

ianuarie 30th, 2015 by

Orel e un măgar. Unul autentic, dar de pluş. Cred că în original îl chema Aiurel, dar ce mai contează originalul! Acum, Orel arată ca un ghem de cârpe uzate, singura diferenţă dintre el şi mopul din balcon este că Orel face baie de două ori pe săptămână, este igenizat şi pieptănat mai abitir decât Mitzu pisicul. Asta pentru că Orel doarme în cel mai curat loc din casă: pătuţul Sofiei.

Pentru mine, viaţa fără Orel ar fi mult mai bună. Pentru Sofia… viaţa fără Orel nu există.

Când se apropie ora de culcare, apare de niciunde, te trage de mână sau picior şi, când te uiţi la ea, spune: „Undeiorel?” Ăsta e semnalul pentru ca întreaga familie să lase orice altă activitate şi să întoarcă toată casa cu fundu-n sus. Mitzu apreciază mult aceste momente.

vineri 30 ianuarie

Oricât de atent ai fi în timpul zilei, Orel prinde întotdeauna un moment în care să se pitească. Niciodată în acelaşi loc! Eu cred sincer că are o listă de locuri ascunse, sub paturi, coşul de rufe murdare, frigider, în spatele unor lucruri nemutate de ani de zile, şi se bagă acolo doar când se apropie ora de culcare. Atunci, bucata de cârpă prinde viaţă, se târâie sau zboară şi dispare.

„Undeiorel?” declanşează o agitaţie ieşită din comun, în patru labe, mutând şi răsturnând lucruri, fiecare din noi îşi aminteşte vag când s-a împiedicat ultima oară de Orel, se caută vinovaţii pentru dispariţie, vocile devin mai agitate, iar Sofia urlă ca din gură de şarpe.

Cam ăsta e momentul în care mă gândesc serios la uciderea lui Orel. Ah, imaginaţia înaripată de ură nu are egal! În câte feluri a murit bietul Orel!

În viaţă îl ţine doar dependenţa de Sofia. După ce îl găsim, până să-l scarmene vreunul din noi, fetiţa şi-l recuperează şi-l strânge la piept, parcă ştiind că măgăruşul nu ar fi în siguranţă în nici un alt loc.

Şi, vă jur, de sute de ori mi s-a părut cum Orel, bine camuflat în braţele copilului de doar doi ani, mi-a arătat degetul mijlociu. De fiecare dată, până să mă dezmeticesc şi să iau atitudine, Sofia mă îndupleca: „Tata, uite, vezi? Orel… vezi? Orel!”

Jurnal de tătic. Răzbunarea pe Făt Frumos

ianuarie 23rd, 2015 by

Alecsia mi-a împins sub nas o foaie de hârtie şi mi-a spus cu vocea calmă, rece a unui călău care citeşte o sentinţă:
-Mami a zis să repetăm poezia sau…
-Sau?
-Nu vrei să ştii!
Nu doream să ştiu, am luat hârtia şi m-am uitat peste ea cu interesul cu care parcurgi un pliant pe care-l arunci în coş. Ştiam că vine serbarea, că ea va fi Ileana Cosânzeana, că un puşti blond va fi Făt Frumos şi îmi era de ajuns. Brusc, rostite de Alecsia, cuvintele din foaie au căpătat alte înţelesuri:
-Da, prinţul meu frumos / Cu drag am să accept inelul de la tine / Căci şi eu te iubesc / Dar trebuie să mai aştepţi să mai cresc…
Bă, eşti nebun! Cum adică „inelul”? Habar nu am de ce Făt Frumos ăsta voia să trezească simultan Zmeul, Ghionoaia şi toţi căpcăunii din Univers! Auzind versurile, m-am felicitat că am început din vreme să colecţionez arme. Părea că va fi nevoie de ele. Cât de curând!
Apoi m-am liniştit. „Să mai cresc!” Hai, e doar un joc, „de-a mama şi de-a tata”, două bucăţele însufleţite de carne care se alintă pe o scenă prăfuită, sub ochii înlăcrimaţi a zeci de părinţi şi bunici.
Am strâns ochii, am retrăit şi jocurile copilăriei mele. Şi mi-am dat seama ce repede au trecut anii dintre „de-a mama şi de-a tata” la „hai mai repede, că vin mama şi tata”!
-Auzi, lasă poezia, Alecsia, pe tati îl doare capul!
-Bine, dar mami a spus că…
-Mai bine spune-mi ce era după „sau”.
-A zis să duci tu gunoiul. Ea oricum nu poate că e prinţesă!

vineri 22 ianuarie

Prinţesă? Imediat mi-a înflorit în minte răzbunarea pentru toţi feţii frumoşi care mi-ar fenta peste ani cătarea armei.
-Da, este. Ca şi tine, şi tu eşti o prinţesă. Da? Să ții minte, eşti prinţesă!
În aerul îngheţat de la ghenă, m-am trezit vorbind singur: „Hai, Făt Frumos, dai tu la 6 ani un ineluş, dar ce o să mai cari tu gunoiul peste ani!”

Jurnal de tătic. Faza cu prostia Scufiţei Roşii

ianuarie 16th, 2015 by

-Tati, eu cred că Scufiţa Roşie era cam proastă.
M-am oprit din ce făceam şi am ridicat ochii spre Alecsia. Mozolea o păpuşă blondă şi părea evident preocupată de problema Scufiţei.
Sincer, nici eu nu am părere foarte bună despre femeile care se îmbracă doar în roşu. E prea strident şi pare că îmbrăcămintea lor te strigă dar nu vrea să îţi spună nimic. Ah, lucrurile se schimbă dacă apare şi un punct de accent pe trupul lor. Bunăoară ciorapi negri, plasă… Dar, în fine, nu despre asta cred că voia ea să vorbim. I-am răspuns pe măsură, mesajul din tonul meu fiind „Rupe păpuşa aia în două dacă vrei, dar lasă-mă să termin ce am de făcut!”
-De unde ai învăţat tu cuvinte aşa de urâte? Nu e proastă deloc.
-Ba eu zic că e…
Nu a mai folosit cuvântul, dar era clar. M-am gândit să fiu mai clar, dacă tot face abstracţie de mesajele subtile:
-Lasă-l pe tati şi du-te să te joci. Termin aici şi vin eu la tine.
În loc de răspuns mi-a pus păpuşa pe cap şi s-a îndepărtat de mine atât cât îi permitea mânuţa şi m-a privit lung. Era clar că nu înţelesese. Mă pregăteam să-i spun eu ceva care să o liniştească, dar mi-a retezat-o:
-Uite, ţine tu păpuşa aşa cum am pus-o eu.
Până să răspund, m-am trezit că îmi ţineam deasupra capului smocul galben al păpuşii. Alecsia se îndepărtase şi mă privea fix.
-Tati, acum spune după mine.
Eram doar noi doi în cameră aşa că m-am gândit că nu are cine să mă ia la mişto dacă mă prostesc cu un copil de cinci ani jumate.
-Strângi imediat jucăriile şi te îmbraci în pijama. E târziu!
-Strângi imediat jucăriile şi te îmbraci în pijama. E târziu!
vineri 16 ianuarie
Mă fixa în continuare.
-Mai spune odată.
-Strângi imediat jucăriile şi te îmbraci…
-Gata, ajunge! Cum să nu fie proastă? Ai păr ca mami, vorbeşti ca ea şi eu nu văd că eşti lupul? Nu, tati, Scufiţa e proastă!

Jurnal de tătic. Faza cu Shakira și mama ei

ianuarie 9th, 2015 by

-Tati, mami este mai frumoasă decât fata asta!

Deși o afirmație, spusele Alecsiei așteptau o replică din partea mea. De preferat o confirmare. O contrazicere ar fi declanșat, sigur, un val de proteste. Dar nici nu poți minți copilul.

Stăteam amândoi tolăniți pe canapea și ne uitam la televizor. Sub ochii noștri își etala formele năbădăioasa Shakira. Bucăți din ea păreau să sară la fiecare zvâcnire pe ritm iar ochii mei prindeau din zbor fragmentele și le readuceau la locul lor. Mi-ar fi plăcut să le reașez cu mâna.

Dar Alecsia, la 5 ani, nu părea să dea atenție. După ce și-a dat verdictul s-a întors la scărmănat poneiul din pluș. Povarea răspunsului a rămas pe mine. Și ce povară!

poza 9 ianuarie

Evident că primul răspuns, ca un fluierat de admirație, nu ar fi satisfăcut-o. Dar ar fi el cel adevărat? Sau, mai bine zis, adevărul e același pentru toți?

Deși nu mă caracterizează asta întotdeauna, am preferat să gândesc înainte de a vorbi.

În loc să compar chipul soției cu al Shakirei, am închis ochii și mi-am adus aminte de chipul mamei mele. Îmi aminteam cum, mic fiind, eram convins că soarele îi caută mereu chipul. Cum din obrajii ei venea căldură ca din sobele din basme, la gura cărora adormi, completând în vis poveștile începute de bunici.

Mi-am liniștit rapid fata:

-Da, mami e mai frumoasă.

Alecsia nu a avut nici o reacție. I se cuvenea răspunsul ăsta.

 

 

Femeia de după Revelion

ianuarie 2nd, 2015 by

 

E nevoie de un observator chel, absolut imparțial ca să aprecieze cum arată buclele după noaptea de Revelion. Privind-o cum doarme, îmi părea că s-a ras în cap și apoi scalpul iritat l-a pus să se răcorească pe un pat de baloane dezumflate. Și câte zbateri pentru bucle. Ce nervi când, chiar înainte de plecare, am vrut să o mângâi pe păr. Cum a dormit ea în fund, pe canapea, somnul ăla obligatoriu din ultima zi din an, ”Trebuie să ne odihnim că la noapte e Revelionul”… ca și cum fila finală din calendar nu se duce-n coș dacă la miezul nopții eu am cearcăne!

Machiajul se întărise strâmbat de așternuturi. După ce a fost păzit cu strășnicie de atingerea altor fețe, după ce rujul nu a cedat paharelor, furculițelor, ceșcuțelor de cafea, lingurițelor de tort, acum se destinsese înspre obraji, aproape dându-și mâna cu rimelul ce plecase hai-hui din preajma ochilor, într-o plimbare de dimineață pe întregul chip.

Și cât a durat machiajul. O vezi cu rochia pe ea și te gândești că e gata, că poți pune sacoul pe tine. Și apoi auzi fraza ”Încă puțin, dragule, mai am să mă machiez!” Și te așezi cuminte, îți umpli o pipă, o aprinzi și, în timp ce transpiri în costum, te gândești cine dracului a inventat că pipele calmează!

Rochia… acum o lună era un simplu plan, o schiță a unei prietene, inofensivă ca desenul unui copil. Apoi a devenit un monstru de satin. Când s-o îmbraci, se încorda ca un dragon din oțel, gata să taie din carnea ce-i sta în drum. Dantela se încovoaie, ața amenințând să se rupă ca un baraj de flori primăvara. Și în fine, ultima frontieră, fermoarul de la spate, accesoriul inept, inventat doar ca orice bărbat căsătorit din lume să poată auzi ”Ești atât de neîndemânatec! Trage de el, ce e așa de greu?”

De unde eram, în pat, nu vedeam pantofii ei. Fuseseră abandonați undeva imediat după ușa de la intrare cu un ușor masaj pe tălpi și cu informația ”Dragă, pantofii ăștia m-au omorât toată noaptea! Îmi venea să-i scot și să îmi iau niște papuci!”

poza vineri 2 ianuarie

Eu nu înțeleg cine ia pantofii pe măsură din magazine! Cred că după ce prima femeie de australopitec a decis ca într-o anumită noapte din an să-și înfășoare tălpile în blană de mamut, femeile ce i-au urmat au hotărât toate ca, din acea noapte înainte, toți pantofii de ocazie să fie cu un număr mai mici. Așa nimeni nu se putea încurca vreodată. Și mai cred că imediat după pubertate, orice fată ce atinge vârsta de a afla adevărul despre sexul său e chemată la o reuniune secretă unde maturele din viața sa îi spun: ”Uite, dacă la cizmă porți 39, știi, iarna mai pui un ciorap mai gros, la balerini 38, dar la pantofii de ocazie să iei un 37, poate chiar un 36 jumătate!” și biata fată își petrece viața cu barete tăioase înfipte-n carne și căutând bucățele cât mai mici de leucoplast care să oblojească rănile de deasupra călcâielor.

Pantofii nu-i vedeam, dar vedeam chiloții roșii. Ați observat că întotdeauna chiloții luați pentru Revelion lasă culoare? Ca preț pentru norocul ce va să vie, lumea se umple pentru o zi de funduri roșiatice, dungate sângeriu, precum spatele unui călugăr ce se autoflagelează. Cu tărie cred că fabricanții de desuuri se lasă furați de imaginea obiectelor de adorație ce le îmbracă și uită când trece anul și, uite așa, în parg de Revelion, vopsesc grăbit în roșu chiloți de toate națiile, bej, albi, negri, iar biata vopsea nu are timp să se așeze cum trebuie în țesături.

Atâta chin, zbatere, atenție și valuri de nervi ca să se întâmple ce sufletul meu de bărbat știa deja, să fii cea mai frumoasă de la petrecerea de Revelion.

Dar ce știm noi, bărbații?