Editoriale

De ce s-a oprit Rex Tillerson la București

editorial 17 noiembrie

În urmă cu vreo două seri, o știre a făcut turul televiziunilor, siteurilor de știri și al social media din țara noastră: șeful diplomației americane, secretarul de stat Rex Tillerson, a venit la București. Informația a căpătat rapid parfumul unui episod dintr-un thriller politic. Se făceau speculații, are mai de care mai captivante. Ba că a venit să-i spună lui Dragnea să-și ia bagajele din poarta Camerei Deputaților, ba că a venit până aici tocmai ca să nu se vadă cu Iohannis, dându-i acestuia un semnal înțeles doar de marii inițiați ai măruntaielor politicii externe. S-a spus inclusiv că Tillerson a venit aici speriat de faptul că senatorii din Comisia noastră de Apărare nu au fost luni la serviciu ca să avizeze Legea achiziției rachetelor Patriot, domniile lor fiind ocupați în acea zi să se pozeze la popota SRI. Evenimentul a avut mai mult ca efect împlinirea unui vis mai vechi de-al lui Dragnea, acum, punând presiune pe colegii săi din Comisie, are și el un rol în această tranzacție. Era nevoie de venirea unui oficial american? Ca și cum e vreun politician român care să se opună acestui contract din care se adapă toți ca dintr-o Fântână a Dorințelor?
Uite tocmai această Fântână îmi amintește (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Nu-mi plac ”dosarele ritualice”, Mineriadă, Revoluție, ”15 noiembrie 1987”!

editorial 14 noiembrie
Foto preluare evz.ro

După ce autoritățile din România au tăcut 30 de ani pe tema înăbușirii revoltei din 15 noiembrie 1987, de la Brașov, a apărut, ca din neant un comunicat al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație care ne anunță că există un dosar legat de faptele comise atunci.
Gestul de a deschide acest dosar e lăudabil, dar ziua aleasă pentru comunicarea sa e discutabilă. Îmi dă senzația că nu e vorba de o încercare reală de stabilire a unor adevăruri, din care multe poartă sigur și încărcătură penală, ci că e vorba de un gest care ține mai mult de arta comunicării publice.
Dintr-un gest normal de cercetare a unor fapte penale, prin simpla anunțare a existenței dosarului exact la data comemorării a 30 de ani, întregul demers devine unul mediatic.
Și nu e primul de acest fel. Din iunie 2016 încoace, (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. O constatare: Moș Nicolae există sau nu…

jurnal 33

E atât de multă gălăgie, mitinguri, bocete, scandaluri, încât mintea nu mai are unde să se ascundă ca să-și tragă sufletul. Parcă nu mai există loc pe care dihonia să nu și-l aroge și atunci mintea se ascunde în casă, printre jucăriile fetelor, doar-doar o putea să răsufle și să bea o gură de fericire ca să spele gustul de mizerie.
Nici nu știu dacă, în afară de cele despre Sărbătorile de iarnă, există pe lume poveste din familie care să întărească mai bine zidul pus în calea urâțeniei din lume.
Având în casă două fete, de 8 și 5 ani, simt că ne apropiem de momentul în care moșii Nicolae și Crăciun vor păși înapoi în lumea imaginarului și vor elibera locurile de lângă ghetuțe sau de sub brad pentru realitatea searbădă a ”consumismului”. Ne apropiem de momentul în care scrisorile pentru Moșu’ vor fi sacrificate și înlocuite cu negocierile mult mai directe și mai eficiente cu tati.
Deja Alecsia, cea mai mare, simte că moșii ăștia nu mai sunt ce păreau a fi când era mică, mai mititică decât sacul de jucării, și se înfiora de teamă și plăcere când arătarea roșie, cu barbă albă ca zăpada de pe picioarele colindătorilor o lua pe genunchi și-i asculta poezia învățată. Vorbește la școală cu colegii, începe să analizeze realitatea cu ochi tot mai spălați de ceața basmelor copilăriei timpurii. Cu câteva zile înainte de noaptea miraculoasă în care încălțările de la ușă se umplu taman cu lucrurile pe care ți le doreai, Alecsia m-a bordat serioasă:
-Auzi, Tati, tu ai vreo legătură cu Moș Nicolae? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Discriminare clară. Activități în familie: mersul la COAFOR!

jurnal 32 1

E noapte. Sofia învață să doarmă-n fund. Mă sfătuiește și pe mine să încerc, pentru că e miercuri seară, seara când familia doarme într-un singur pat, pentru că începe mini-vacanța de 1 Decembrie și nu vrea să ”doarmă singură, aicea, sus”! Îi fac pe plac, așa că mă așez cu perna la spate și, în loc să privesc fix tavanul, ca orice om normal care vrea să adoarmă, mă holbez la ușa dormitorului, gândindu-mă că ar fi minunat să mă lase fetele să ies și să trag o țigară în bucătărie!
Nu mă lasă, așa că adormim amândoi cu bărbiile căzute-n piept, cocârjați, ca impiegații de gară, între două personale.
Alături de noi, Alecsia, Silvana și plușații Ponică și Olel se răstigneau pe salteaua moale.
Dacă eu m-am supus dulcelui chin pentru că așa-mi ceruse Sof, motivația ei era mult diferită – și, așa cum știți, total inaccesibilă mie – nu vroia să își strice părul!
Povestea dormitului în fund, începuse cu câteva ore înainte când, terminându-și treburile mai repede, nevastă-mea a luat fetele și s-au dus la coafor. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum, Doamne iartă-mă, să nu o iubești!

jurnal 31

Foto Alex Mazilu

Tocmai intram în mini-vacanță. Adică pe canapeaua devenită neîndestulătoare eram toți patru, fiecare cu câte un telefon, laptop sau tabletă în mână. În fața noastră, televizorul mergea în gol, cu sonorul oprit.
Agitația săptămânii care scutura din calendar foaia lui noiembrie se transforma în dulcea lene pe care nu ai vrea să o duci nici măcar dintr-o cameră-n alta, darămite să o mai și scoți din casă.
Dar Dumnezeu, când a vrut să fie o măsură-n toate, adică și în liniște, nu a creat doar tatăl și fetele lui, ci a furat o amărâtă de coastă și a făcut femeia. Femeia din casa noastră și-a scos căștile din urechi și i-a făcut Alecsiei un semn să și le scoată și ea.
-Ai teme pentru vacanță?
Toți am oprit aparatele și ne uitam la Silvana ca la unul care a venit cu colivă la masa de Revelion. Alecsia nu s-a pierdut cu firea:
-Nu, mami, nu avem teme!
-Sigur?
Cât fetița de numai 8 ani se gândește cât de mult știe maică-sa despre temele de vacanță, profit să vă spun că eu nu cred că aș fi făcut față copilăriei dacă ai mei ar fi avut atâtea metode de a mă urmări tot timpul. Mi-aș fi luat lumea-n cap și aș fi luat calea codrului! Dar cred că și ai mei, Dumnezeu să-i ierte, ar fi dus mâinile la inimi mult mai devreme, asaltați de imagini pe wapp sau messenger cu pagini din culegeri, fotografiate de părinți care cum ajung acasă cotrobăie prin ghiozdane. Păi dacă săraca mama ar fi ”cetuit” cu profesoarele mele pe diverse grupuri… Doamne, nici nu vreau să mă gândesc! Mama lua un ”extraveral” pe lună, taman în ziua când era ședința cu părinții, dar dacă ar fi urmărit ”în timp real” ce se întâmplă în clasă, cred că pedepsele aplicate mi s-ar fi terminat tocmai când mă eliberam din cătănie.
-Nu, mami, nu am teme!
-Sigur? Te mai întreb o dată.
-Poate e ceva, dar…
-Alecsia, ai de făcut exercițiile de la pagina 41 până la 48!
Am înlemnit toți, Sofia, Alecsia, eu și pisica Mitzu. Mâța cred că a înlemnit mai mult din solidaritate că ea n-are niciodată nimic de făcut, fie zi de vacanță fie zi de muncă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. A murit doamna de la farmacie!

Textul ăsta nu e despre dispariția Stelei Popescu, o doamnă a bucuriei, ci despre teama permanentă a părinților că nu reușim să le transmitem copiilor măcar câteva dintre lucrurile pe care le iubim, care ne încântă. Eu am cedat de multe ori în fața Alecsiei, preferând comoditatea unui ”Bine, fie, e ca tine!” în loc să lupt pentru ceva ce știu sigur că ar fi trebuit să facă parte din bagajul ei de cunoștințe, de sentimente. Cred că uneori și părinții mei au cedat, dar cumva, fără să simt, am preluat multe din iubirile lor.
Vinerea trecută, dimineață, Alecsia mi-a spus, înainte de a pleca la școală:
-A murit doamna de la farmacie.

jurnal 30

Am înțeles imediat că se referă la Stela Popescu și nu am căutat să aflu cum de știe un copil de 8 ani de moartea unei persoane. Nu erau nici 24 de ore de când se aflase cumplita veste. Sunt destul de obișnuit ca felurite informații să ajungă la fete, indiferent cât zid am face noi, părinții, între ele și realitate.
Alecsia a plecat rapid, înainte de a apuca să am vreo reacție. Am vrut să-i spun că e în eroare, că Stela Popescu e o stea adevărată, nu ”doamna de la farmacie”, că reclamele sunt doar o întîmplare într-o viață aurită.
M-am decis atunci, pe loc, ca după ce termină școala, să am o discuție cu Alecsia despre Stela, despre teatrul de revistă și despre rolul râsului în viața noastră. Am ales și câteva clipuri pe care urma să i le arăt.
Nu ne-am întâlnit după școală. A rămas cu un coleg să se joace, să-și facă temele sub atenta supraveghere a mamei lui.
Asta mi-a permis să aleg mai multe clipuri, să le sortez cumva în mintea mea. Să îmi pregătesc și un mic discurs, să înțeleagă că acum 30 de ani erau curajoși cei care scăpau fie și măcar o aluzie despre vreun aliment care lipsea din galantare.
Aici, mărturisesc, îmi trebuia ceva curaj, pentru că îmi amintesc cum, acum vreo 3 ani, am încercat să-i explic cum de în copilăria mea erau numai două ore de program la televizor. Cum îi explici asta unui copil care are permanent în preajma sa 4-5 surse de imagini mișcătoare?
După un dialog de câteva minute, a înțeles că era unul Ceaușescu care oprea aparatele după două ore. ”Cam ca Mami”, a conchis atunci Alecsia, dar e normal la 5 ani să o vezi pe maică-ta ca pe un dictator blond!
Abia îmi pregătisem povestea despre Stela, că Alecsia a venit acasă doar să se schimbe și să fugă la școala de circ.
În noaptea aia a rămas la bunici, așa că mica mea oră de ”culturalizare” s-a amânat pentru sâmbătă.
Sâmbătă a trecut pe acasă doar ca să se dichisească pentru o petrecere cu niște colegi. Cine avea minte să stea să asculte cuplete vechi? Nimeni, așa că am rămas cu discursul pregătit tocmai pentru duminică seară, pentru că sâmbătă a aterizat din nou la bunici, iar duminică dimineață am avut eu treabă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara fără ochelari de soare

rubrica 28 iulie


Uneori, când îmi e dor de senzațiile frumoase ale verii, mă plimb prin albumele lui Alex.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)