Editoriale

Dacă Ponta demisionează, PSD nu mai participă la guvernare

Votul obţinut de Mihai Răzvan Ungureanu măreşte şansele excluderii PSD de la o viitoare guvernare.
Până acum, dat fiind votul de la moţiunea de cenzură, într-o eventuală demisie a lui Victor Ponta ( mie mi se pare sigură, dar neconsumarea ei obligă la precauţie) preşedintele era obligat de confirmarea votului parlamentar să ofere alianţei din jurul PSD prima opţiune pentru a-i propune candidatul la funcţia de premier. Acum e 1 la 1 şi discuţiile se pot muta şi înspre PNL. De altfel, am mai spus că ăsta a şi fost obiectul testului MRU în Parlament, acum, în buza vacanţei, când Victor Ponta e cu un picior în şomaj.
Singura problemă – importantă – este că în coaliţia la care visează ar trebui să stea alături oameni care şi-au adus acuzaţii grave în ultimii ani, şi-au făcut unii altora şicane şi ar trebui să fie dificil să stea alături într-un Guvern „Aproape de Uniune Naţională”. Dar Iohannis a mai administrat alianţe între adversari, asta fiind baza noului PNL.
Dacă UNPR – de fapt Gabriel Oprea – nu trece peste animozităţi, preferând să rămână lângă PSD, Iohannis tot e în câştig: ştie că, indiferent cine e la guvernare, are o majoritate pentru proiectele la care ţine. Adică are o majoritate de „securitate naţională” şi una de guvernare. Până în 2016 nici nu i-ar trebui mai mult.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Ce ascunde desemnarea lui MRU la SIE

Desemnarea lui Mihai Răzvan Ungureanu sugerează câte ceva despre planurile lui Klaus Iohannis pentru următoarea perioadă.
Ea trădează faptul că preşedintele nu vrea să desemneze un viitor premier din actuala coaliţie, dar nu poate face acest lucru fără un eveniment care să trădeze o nouă alianţă de guvernare.
Scenariul porneşte de la două (aproape) certitudini. Prima este că votul de la recenta moţiune de cenzură arată că PSD reuşeşte să menţină în jurul său o coaliţie destul de stabilă şi, în consecinţă, ar trebui să aibă prima opţiune la nominalizarea unui premier care să îi ia locul lui Victor Ponta.
A doua este că Ponta se îndreaptă încet, dar sigur spre o demisie. Practic, la această oră singura sa şansă este ca Sebastian Ghiţă să detoneze bombele promise. Altfel este evident că Ponta nu poate supravieţui politic la audierile şi măsurile juridice anunţate.
Aşa că Iohannis are nevoie de o reverificare în Parlament, care să-i permită un grad mai mare de libertate când va desemna un premier nou.
MRU este, din punctul ăsta de vedere momeala perfectă. Dacă numirea sa trece de Parlament, SIE redobândeşte un şef comod, iar preşedintele îşi poate în continuare de drumul său prin politica parlamentară. Dacă nu… pierderea este minimă pentru gruparea Iohannis, MRU nefiind cel mai iubit dintre neo-liberali.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Părinți singuri acasă. Do not disturb!

Ele au plecat de acasă.

jurnal 13

La bunici. Și am rămas singuri…
-Ca doi porumbei!
Așa spune o prietenă de-a noastră când îi spunem că fetele au plecat în vacanță. Și, când se uită la noi, parcă ne și vede țopăind în pielea goală prin casă, hârjonindu-ne pe mobile.
Mi-a și făcut cu ochiul. Ca și cum mă înțelege. Din mișcarea pleoapei ei stângi am tradus: ”Bagă mare!” Iar în ochiul drept, rămas deschis, am văzut cum copiii ei au rămas în oraș. Și că mai stau pe aici.
De aici drumul sincerității și cel al manifestării în public se despart.
Tu ești tentat să te apleci spre prietenă, să o apuci de mână și să-i spui, privind direct în aglomerarea de dorințe din ochii ei: ”Păpușă, dă-mi voie să-ți spun doar atât, nu există duhovnic să suporte spovedania primei nopți în care am rămas singuri!”
Decât să faci asta, crede-mă, mai bine te ridici de la o masă simandicoasă și spui: ”Mă scuzați câteva minute. Mă duc să mă cac!” Ai mai multe șanse ca prietenele familiei să te ierte vreodată.
Nu! Comunicarea perfectă e așa: chiar dacă sunteți amândoi – tu și nevastă-ta – îmbujorați spuneți în cor…
-Vai, numai la asta nu ne gândim! Casa e atât de goală fără ele. Parcă suntem două stafii care bântuie camerele…
Și, dacă vrei efect maxim și să calci pe inimile prietenelor de familie precum Mântuitorul pe apă, adaugă, tu, bărbatul casei:
-Aseară am găsit o păpușă de-a Sofiei. Am adormit cu ea în brațe, pe canapea.
Interlocutorii tăi știu că, de fapt, ai voie, în sfârșit, să stai toată noaptea la filme, să-ți fumezi pipa puturoasă în sufragerie, că ți-a fost lene să-ți iei o pernă și ai adormit cu capul pe jucăria fetei, dar prietena va spune: ”Vezi, Gicule, ce greu îi e lui Alecu!”
Adevărul e că, imediat după ce pleacă în vacanță copiii, inima ta strigă:

Așa strigă, la începutul verii, mii de inimi din oraș, la fel cum strigau și inimile părinților noștri și ale bunicilor, înaintea lor. Un prieten – care a murit de diabet, așa că poate nu e un exemplu foarte bun – spunea: ”Întotdeauna între două deserturi sunt trei feluri de mâncare!” La fel și cu vacanțele. Nu recunoaștem niciodată, dar le merităm, ca și copiii.

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sarea din bucate

De multe ori îmi e teamă să nu mă comport precum împăratul din poveste. Ăla mai tăntălău, care nu înțelege valoarea darurilor primite de la fetele sale. Până nu a mâncat prostii la nunta fetei lui, monarhul de basm nu a înțeles că iubirea precum sarea-n bucate era cel mai de preț lucru pe care i-l putea oferi copila sa.
Prima oară în viață m-am gândit la darurile copiilor pentru părinți când, după o ceartă care a trecut ca o ploaie de vară, mama a scos, dintr-o cutie veche de bomboane de la Scala, un teanc de scrisori ce păreau aproape la fel de vechi ca mine.

11649101_10206442436287115_1643131396_o

Erau ”felicitări” improvizate pe foi gata colorate. Cu flori strâmbe, desenate din carioci stoarse de culoare, cuvinte scrise cu majuscule și funde prinse cu un lipici grosolan. Mie nu-mi spuneau nimic, poate doar îmi aminteau de Moș Crăciun și de cum cadourile de la el erau ambalate în hârtii care miroseau a parfumul mamei. Madame Rochas!
Ea le ținea în mână și parcă le simțea gustul. Pe chipul ei vedeam că erau miere, zahăr și sarea din bucate.
Dar să revin la împăratul din poveste. Ce face tipul? Fără să-l mănânce nicăieri, își cheamă fetele și le pune să asemuiască iubirea ce i-o poartă.
Prima fată i-a spus că-l iubește ca mierea. Nu e rău, mai ales dacă e de tei.
Tot așa, într-o seară m-am trezit că o întreb pe Alecsia dacă mă iubește. Și, dacă da, cât… Sigur, nu e greu pentru un copil de 6 ani să trăiască un basm!

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Noaptea Fructului Pasiunii

Am ajuns foarte târziu acasă în noaptea Fructului Pasiunii. Am văzut de jos că lumina în bucătărie e încă aprinsă și m-am îngrijorat. De mult nimeni nu mai stă noaptea treaz, îngrijorat că eu întârzii. Am crezut că e ceva cu fetele și am mărit pasul.
Am găsit-o pe Silvana, nevastă-mea. Stătea singură în bucătărie. Era vizibil preocupată de ceva. De cum m-a văzut, a spus:
-Trece timpul… nu știu cum o să rezist când Alecsia va mai crește.
M-am așezat și i-am ascultat păsul.
-Le-am dat rodie.
Până aici povestea nu avea ceva dramatic. Dar am destulă experiență ca să știu că marile probleme în casă vin de la gesturile mici.
-Le-a plăcut mult și le-am spus că e Fructul Pasiunii. Că pasiune înseamnă iubire…
Dacă aveți copii știți deja cât de importante sunt poveștile care însoțesc mâncarea. ”Ciorbița te face să ai părul frumos și lung”. ”Nu da cărnița la o parte, din ea îți iei puterea să te joci”. Și copilul înghite tot ce crezi tu că e bun pentru el.
-Cum a auzit asta, Sofia a luat câteva boabe și a fugit în cameră. M-am dus după ea și am văzut cum îi stoarce pe bot lui Olel picături dulci-acrișoare.
Sunt sigur că, dacă nu ar fi un măgăruș din pluș și dacă ar fi aflat care e Fructul Iubirii, Olel ar fi furat boabe și le-ar fi dus Sofiei. La cei 3 ani ai ei, oricine vrea acces la inima fetei trebuie să treacă de Olel!
-Iar Alecsia…

jurnal 11

Atunci am observat pe masă că pe fundul unui bol rămăseseră câteva bobițe de rodie iar altele erau băgate într-o cutiuță pentru surpriza dintr-un ou de ciocolată.
-Alecsia a pus boabele alea în cutia de ou și mi-a spus: ”Mami, te rog să nu uiți mâine de astea. Le-am pus deoparte pentru cineva.”

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Dumnezeu și dinozaurii

”La început era cuvântul
Și cuvântul era la…”
-Tati, dinozaurii sunt mai bătrâni ca Dumnezeu…

jurnal 10

Te pregătești constant pentru a face față ăleia cu ”găina și oul”, dar copilul te ia întotdeauna pe nepregătite. Cel mai bine e să ai mereu la îndemână un răspuns ferm:
-Păăăăi…
Sigur că nu ai întotdeauna un răspuns clar la toate întrebările care le bântuie mințile lor virgine.
Și totuși un resort pornește în tine când realizezi că fata nu te-a întrebat, ci a afirmat că dinozaurii sunt mai bătrâni decât Dumnezeu.
Și ce o fi făcut-o să spună asta?
Cum ce? Pur și simplu ești tatăl unui copil genial! Care prinde și prelucrează informațiile pe care tu și lumea înconjurătoare i le oferiți! Simplu și clar ca ”bună ziua”!
Din clipa asta, în tine lucrează un drăcușor ”mititel cât un cercel” care se numește orgoliul de tată și el te înfoaie precum penele unui curcan care-și vede consoarta captivă-n șipci.
Îți amintești că ai mai discutat o dată cu ea despre dinozauri și că i-ai spus că ei au apărut înaintea omului, așa cum îl știm noi astăzi. Clar, copilul a reținut.
Apoi, cu altă ocazie i-ai spus că ”Tatăl nostru” începe cu ”Tatăl nostru” pentru că e… ”Tatăl nostru”. Atâta te-a dus mintea, atâta ai făcut.

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jocul de-a alienarea

rubrica 17 iulie


Ne ascundem la soare de propria viață. Și apoi ne ascundem de soare la umbră. Vacanțele sunt o alienare. Din care ne întoarcem. Întotdeauna.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vânt la pupa!

rubrica abu

Vara, toată lumea se visează matelot pe o corabie cu pânzele umflate şi fără ancoră.
( Personajul din imagine se numeşte Abu… Mazilu)

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Oamenii adevărați condamnă violul!

Notă: Acest text este o pură invenție, de la un capăt la celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e adevărat.

Bucureștiul e atât de gol încât nu a fost greu să găsesc în cafenea o masă la care să stau singur.
La câțiva metri de mine, l-am văzut. Scria ceva pe o foaie. Apoi a căutat din ochi un chelner. Fata care servea la mese a venit la chemarea lui. Au vorbit ceva și ea s-a îndepărtat cu telefonul lui. El s-a ridicat și s-a pus cu foaia la vedere.
Era cu spatele. Nu am văzut decât cum fata îi face câteva poze, înainte de a-i înapoia telefonul.
El a analizat pozele și apoi a mai trebăluit ceva în telefon. M-a făcut curios. M-a văzut că mă uit insistent și s-a ridicat spre mine. A luat și foaia cu el.
-Vreți să o folosiți și dumneavoastră?
Atunci am văzut că era unul din acele afișe. ”Bărbații adevărați condamnă violul!”

vineri 31 iulie

-Nu, mulțumesc!
A stat puțin pe gânduri și apoi a spus cu un soi de admirație:
-Ah, ați făcut deja poza asta?
-Nu.
-O să o faceți?
-Nu, nu cred.
S-a așezat la masa mea. Derutat.
-Păi de ce ? M-a fixat cu o privire rea: Doar nu îi susțineți pe nenorociții ăia?
-Nicidecum, i-aș împușca în ceafă, dacă aș putea!
-Și atunci?
-Atunci ce?
-De ce nu faceți poza?
Din nu știu ce motiv am hotărât să mă explic, deși era doar un străin, pe care probabil nu aveam să-l mai văd vreodată.
-Păi, uite, nu-mi place asta cu ”bărbații adevărați”. Cred că oamenii adevărați condamnă violul, fie bărbați, fie femei.
-Păi da, dar acolo problema e că lepădăturile astea cred că așa procedează un bărbat, ia ce crede că i se cuvine. Nu contează ce vrea o femeie, doi pumni în stomac și o potrivesc pe capra de lemn pentru fân. Oamenii trebuie să înțeleagă că nu ăștia sunt bărbați adevărați.

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Îmi e prea lene să te cuceresc

-Despre ce vrei să vorbim?
S-a așezat grăbită, a aruncat geanta pe scaunul de alături și, până să aterizeze voluminosul bagaj, avea deja în mână o țigară aprinsă.
-Păi, spuse bărbatul din fața ei, aș vrea să vorbim despre vacanță…
-Ce să vorbim? Am luat deja bilete!
-Știu, dar…
-E prima noastră vacanță împreună, dacă e ceva în neregulă spune-mi. Dragul meu – tonul ei era schimbat și mâna ei deja o alinta pe a lui – îmi doresc să fie totul perfect.
-Atunci, din vocea lui simțeai că a prins ceva curaj, poate mai umbli la program. La ora 7 să fim pe plajă?
Ea n-a răspuns, dar brusc și-a dat seama că are nevoie de ceva din poșetă și a început să cotrobăie.
-Și chestia aia cu săriturile de pe stânci… Adică, nu mă înțelege greșit, nu îmi e frică, dar… puțin teamă. Pentru tine, evident!
Nu știu ce căuta ea în geantă, dar părea ceva foarte bine ascuns. El a prins și mai mult curaj:
-Și scufundările, nopțile în cluburi…
Ea era deja băgată peste jumătate în poșetă.
-Știi, tu vrei o vacanță așa, nu știu cum să spun…

24 iulie 1

… iar eu…

24 iulie 2

Ea a scos capul din geantă și se pregătea să-i răspundă.

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Putoarea

Doctorul mi-a recomandat aerosoli. La mare. La fel de bine putea să-mi recomande să câștig la Loto. Un câștig mi-ar prinde mult mai bine acuma.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.
Am respectat prescrierea și iată-mă, la cafeaua de dimineață, ascultând o melodie din vremea când difuzoarele de pe plajă erau puse ca să facă oamenii să viseze, nu ca să nu audă ce vorbește cel de alături la telefon.

Am ieșit din casă și am auzit un țipăt deasupra mea. Am ridicat ochii…

text vineri 17 iulie

L-am salutat voios, dar al doilea strigăt mi s-a părut mai degrabă un avertisment.
Un pescăruș nebun! Poate a stat în soare.
Și am ajuns la ce vroiam să vă spun.
Știți secvența clasică a ambuscadei din defileu, din westernurile vechi? Călăuza intră temătoare în canion. El scrutează locul, iar armăsarul său adulmecă eventuale pericole. Ceva pare în neregulă, dar nu dă mare atenție. Face un semn și restul caravanei îl urmează. Când sunt toți în capcană, pe înălțimi apar pieile roșii. Mulți și amenințători. Cu un strigăt de luptă coboară și lovesc fără milă. Cei câțiva care scapă de prima șarjă se grupează după niște pietre, dar sunt găsiți și aici…
Țippătul pescărușului trebuia să mă facă să mă întorc în cameră. Dar nu am dat atenție. Am pășit pe faleză, Canionul meu al Disperării.
Primul care a apărut a fost mirosul șlapilor. Mii de bucăți de cauciuc, stoarse de vlagă sub apăsarea unor tălpi atent ferite de apă și săpun în ultimele zile. Sudoarea a zeci de ore a schimbat compoziția chimică a plasticului.
Pe culmi s-au rânduit în formațiune de luptă milioane de hamsii.

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Un bou

Am avut un prieten – spun ”am avut” pentru că în timp am aflat că ne despart foarte multe lucruri – care mi-a relatat o poveste foarte stranie.
Cică se certase cu nevastă-sa și, deși știa că femeii îi plac freziile, i-a cumpărat un buchet de crizanteme.

vineri 10 iulie (2)

Explica el că se aștepta ca nevastă-sa să îl întrebe: ”De ce mi-ai luat crizanteme dacă știi că îmi plac freziile?” iar el i-ar fi spus că iubirea lor a atins toamna, când toate florile mor. Și că prin greșeala făcută, nevastă-sa adusese toamna în relația lor.
Un bou! Femeia a mulțumit pentru flori, le-a pus în glastră și și-a văzut de treabă.
A luat după aceea un buchet de floarea soarelui și iar era pregătit cu un răspuns – probabil inspirat, dar nu-l mai țin minte – la întrebarea care nu a mai venit.
Și tot așa, a umplut casa de flori o lungă perioadă, având mereu o ”chestie tare” de spus, dar nu a avut cui, pentru că femeia doar mulțumea și apoi le punea în vază.
La un moment dat, spune el, a luat și frezii și abia atunci nevastă-sa a făcut ochii mari.
”Dragul meu” susține el că i-a spus femeia pe care era tot mai supărat cu fiecare floare pe care i-o dăruise „freziile nu mai sunt florile mele de suflet. Acum iubesc crizantemele! Ții minte? Acum mult timp ne-am certat de la o prostie și când ai apărut cu un buchet de crizanteme am știut că îți părea rău și că înțelesei că tu ai greșit…”
După un timp, am auzit că divorțaseră.
Din „lipsă de comunicare”.
El se pare că s-a căsătorit cu o florăreasă. Stau zile întregi și deslușesc împreună mesaje din diverse flori. Cică fosta nevastă iubește din nou freziile, dar a păstrat o sensibilitate și pentru crizanteme.

Foto Alex Mazilu

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Oamenii adevărați condamnă violul!

iulie 31st, 2015 de

Notă: Acest text este o pură invenție, de la un capăt la celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e adevărat.

Bucureștiul e atât de gol încât nu a fost greu să găsesc în cafenea o masă la care să stau singur.
La câțiva metri de mine, l-am văzut. Scria ceva pe o foaie. Apoi a căutat din ochi un chelner. Fata care servea la mese a venit la chemarea lui. Au vorbit ceva și ea s-a îndepărtat cu telefonul lui. El s-a ridicat și s-a pus cu foaia la vedere.
Era cu spatele. Nu am văzut decât cum fata îi face câteva poze, înainte de a-i înapoia telefonul.
El a analizat pozele și apoi a mai trebăluit ceva în telefon. M-a făcut curios. M-a văzut că mă uit insistent și s-a ridicat spre mine. A luat și foaia cu el.
-Vreți să o folosiți și dumneavoastră?
Atunci am văzut că era unul din acele afișe. ”Bărbații adevărați condamnă violul!”

vineri 31 iulie

-Nu, mulțumesc!
A stat puțin pe gânduri și apoi a spus cu un soi de admirație:
-Ah, ați făcut deja poza asta?
-Nu.
-O să o faceți?
-Nu, nu cred.
S-a așezat la masa mea. Derutat.
-Păi de ce ? M-a fixat cu o privire rea: Doar nu îi susțineți pe nenorociții ăia?
-Nicidecum, i-aș împușca în ceafă, dacă aș putea!
-Și atunci?
-Atunci ce?
-De ce nu faceți poza?
Din nu știu ce motiv am hotărât să mă explic, deși era doar un străin, pe care probabil nu aveam să-l mai văd vreodată.
-Păi, uite, nu-mi place asta cu ”bărbații adevărați”. Cred că oamenii adevărați condamnă violul, fie bărbați, fie femei.
-Păi da, dar acolo problema e că lepădăturile astea cred că așa procedează un bărbat, ia ce crede că i se cuvine. Nu contează ce vrea o femeie, doi pumni în stomac și o potrivesc pe capra de lemn pentru fân. Oamenii trebuie să înțeleagă că nu ăștia sunt bărbați adevărați.

(mai mult…)

Îmi e prea lene să te cuceresc

iulie 24th, 2015 de

-Despre ce vrei să vorbim?
S-a așezat grăbită, a aruncat geanta pe scaunul de alături și, până să aterizeze voluminosul bagaj, avea deja în mână o țigară aprinsă.
-Păi, spuse bărbatul din fața ei, aș vrea să vorbim despre vacanță…
-Ce să vorbim? Am luat deja bilete!
-Știu, dar…
-E prima noastră vacanță împreună, dacă e ceva în neregulă spune-mi. Dragul meu – tonul ei era schimbat și mâna ei deja o alinta pe a lui – îmi doresc să fie totul perfect.
-Atunci, din vocea lui simțeai că a prins ceva curaj, poate mai umbli la program. La ora 7 să fim pe plajă?
Ea n-a răspuns, dar brusc și-a dat seama că are nevoie de ceva din poșetă și a început să cotrobăie.
-Și chestia aia cu săriturile de pe stânci… Adică, nu mă înțelege greșit, nu îmi e frică, dar… puțin teamă. Pentru tine, evident!
Nu știu ce căuta ea în geantă, dar părea ceva foarte bine ascuns. El a prins și mai mult curaj:
-Și scufundările, nopțile în cluburi…
Ea era deja băgată peste jumătate în poșetă.
-Știi, tu vrei o vacanță așa, nu știu cum să spun…

24 iulie 1

… iar eu…

24 iulie 2

Ea a scos capul din geantă și se pregătea să-i răspundă.

(mai mult…)

Putoarea

iulie 17th, 2015 de

Doctorul mi-a recomandat aerosoli. La mare. La fel de bine putea să-mi recomande să câștig la Loto. Un câștig mi-ar prinde mult mai bine acuma.
Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc.
Am respectat prescrierea și iată-mă, la cafeaua de dimineață, ascultând o melodie din vremea când difuzoarele de pe plajă erau puse ca să facă oamenii să viseze, nu ca să nu audă ce vorbește cel de alături la telefon.

Am ieșit din casă și am auzit un țipăt deasupra mea. Am ridicat ochii…

text vineri 17 iulie

L-am salutat voios, dar al doilea strigăt mi s-a părut mai degrabă un avertisment.
Un pescăruș nebun! Poate a stat în soare.
Și am ajuns la ce vroiam să vă spun.
Știți secvența clasică a ambuscadei din defileu, din westernurile vechi? Călăuza intră temătoare în canion. El scrutează locul, iar armăsarul său adulmecă eventuale pericole. Ceva pare în neregulă, dar nu dă mare atenție. Face un semn și restul caravanei îl urmează. Când sunt toți în capcană, pe înălțimi apar pieile roșii. Mulți și amenințători. Cu un strigăt de luptă coboară și lovesc fără milă. Cei câțiva care scapă de prima șarjă se grupează după niște pietre, dar sunt găsiți și aici…
Țippătul pescărușului trebuia să mă facă să mă întorc în cameră. Dar nu am dat atenție. Am pășit pe faleză, Canionul meu al Disperării.
Primul care a apărut a fost mirosul șlapilor. Mii de bucăți de cauciuc, stoarse de vlagă sub apăsarea unor tălpi atent ferite de apă și săpun în ultimele zile. Sudoarea a zeci de ore a schimbat compoziția chimică a plasticului.
Pe culmi s-au rânduit în formațiune de luptă milioane de hamsii.

(mai mult…)

Un bou

iulie 10th, 2015 de

Am avut un prieten – spun ”am avut” pentru că în timp am aflat că ne despart foarte multe lucruri – care mi-a relatat o poveste foarte stranie.
Cică se certase cu nevastă-sa și, deși știa că femeii îi plac freziile, i-a cumpărat un buchet de crizanteme.

vineri 10 iulie (2)

Explica el că se aștepta ca nevastă-sa să îl întrebe: ”De ce mi-ai luat crizanteme dacă știi că îmi plac freziile?” iar el i-ar fi spus că iubirea lor a atins toamna, când toate florile mor. Și că prin greșeala făcută, nevastă-sa adusese toamna în relația lor.
Un bou! Femeia a mulțumit pentru flori, le-a pus în glastră și și-a văzut de treabă.
A luat după aceea un buchet de floarea soarelui și iar era pregătit cu un răspuns – probabil inspirat, dar nu-l mai țin minte – la întrebarea care nu a mai venit.
Și tot așa, a umplut casa de flori o lungă perioadă, având mereu o ”chestie tare” de spus, dar nu a avut cui, pentru că femeia doar mulțumea și apoi le punea în vază.
La un moment dat, spune el, a luat și frezii și abia atunci nevastă-sa a făcut ochii mari.
”Dragul meu” susține el că i-a spus femeia pe care era tot mai supărat cu fiecare floare pe care i-o dăruise „freziile nu mai sunt florile mele de suflet. Acum iubesc crizantemele! Ții minte? Acum mult timp ne-am certat de la o prostie și când ai apărut cu un buchet de crizanteme am știut că îți părea rău și că înțelesei că tu ai greșit…”
După un timp, am auzit că divorțaseră.
Din „lipsă de comunicare”.
El se pare că s-a căsătorit cu o florăreasă. Stau zile întregi și deslușesc împreună mesaje din diverse flori. Cică fosta nevastă iubește din nou freziile, dar a păstrat o sensibilitate și pentru crizanteme.

Foto Alex Mazilu

Perle şi sâni

iulie 3rd, 2015 de

Poate fiindcă dantura e în cap, unele dureri de dinţi se comportă ca şi cum ar fi inteligente. Apar când ai treabă, te chinuie o zi şi o noapte, dar, când ajungi la uşa dentistului, dispar ca prin minune.
O durere din asta „inteligentă” m-a chinuit şi pe mine zilele trecute şi, după ce o noapte întreagă m-a făcut să muşc din luna plină, m-am decis să o duc la „abatorul de dureri” şi să o văd ducându-se pe gaura scuipătoarei.
În sala de aşteptare eram eu, un tip cu o faţă mai tristă decât a unui fotbalist care află abia după ce a dat primul gol care e poarta adversă şi o doamnă venită probabil direct de la o petrecere. Tipul venise primul, aşa că a intrat imediat ce asistenta a deschis uşa cabinetului.
Dacă vreţi, pot băga aici o secvenţă clasică, cum de dincolo de uşă se auzeau ţipete şi scrâşnetul frezei, cum inima mi se micşora la fiecare scârţâială a fierului în os, dar nu era aşa. Dincolo de uşă era o linişte suspectă, ca în crimele Aghatei Christie.
Am luat o revistă veche de pe masă – ştiţi genul, le găsiţi în orice sală de aşteptare, ca şi cum ultimul lor furnizor de ziare murise de o lună – şi mă gândeam că durerea se ascunsese undeva în măruntaiele capului meu şi că doctorul urma să scobească după ea. Senzaţia e bizară! Inima spune „Şterge-o!” iar mintea te îndeamnă să mai stai. Şi atunci cauţi în jur motive să nu pleci.
Peste marginile hârtiei lucioase, am privit-o pe colega mea de suferinţă.

text vineri

Am admirat rotunjimile perfcte. Sculptate. Tari ca piatra şi totuşi vii. Albul le acoperea doar cât să le dea strălucire iar nu să le ascundă. Ştiam, doar privindu-le, că sunt reci, parfumate a apa mării şi că dacă le ţii în palmă nu iau căldură, ci te amorţesc precum ochii Meduzei.
Mă gândeam că-s fericite, una lângă alta, obiecte de adoraţie…
Uşa s-a deschis şi tipul a ieşit fără să privească-n urmă. Părea mai trist decât intrase. A fost invitată doamna.
Când a trecut pe lângă mine le-a fluturat doar ca să se joace cu irişii mei. Mi-a spus, privindu-mă doar cât să fie sigură că nu sunt un binoclu uitat pe scaun de altcineva:

(mai mult…)