Editoriale

Scandalurile Șerban Nicolae și Victor Ponta miros a diversiuni

Observând desfășurarea a zeci de campanii de presă din ultimii ani, poți afirma, cu mâna pe inimă, că strategiile propagandiștilor de dreapta și cele ale agitatorilor de stânga diferă foarte mult, dar fiecare dintre ei și-a păstrat și perfecționat metoda încă de pe vremea strămoșilor ideologici, cederiștii și feseniștii. O să încep cu agitatorii de dreapta, pentru că restul materialului va fi dedicat celor de stânga. ”Dreptacii” au o metodă clară atunci când vor să impună pe agenda publică o anumită informație: orchestra lor de alămuri țipă obsesiv un mesaj unic. Oricare ar fi subiectul discuției, orice i-ai întreba, răspunsul lor e același: ”Uite ce grozăvie s-a întâmplat!” Dacă li se spune că nu ăsta e subiectul, sar ca arși și urlă că se mușamalizează oroarea! Cu timpul, mesajul e repetat atât de des încât pare că e cel mai important din istoria recentă a țării.
Dimpotrivă, strategia stângii a fost mereu de a nu răspunde la primul val de acuze. Să spere că interlocutorul se va plictisi să repete în gol același mesaj și că disputa se va încheia de la sine. Când au posibilitatea de a controla agenda publică, agitatorii de stânga au preferat soluția diversiunii, pentru a ieși dintr-o situație încurcată. Așa se face că, taman când te concentrezi pe un subiect, apare o altă temă și îți e imposibil să nu o dezbați.
De aceea, când aud cinci propagandiști cunoscuți ca fiind de dreapta că strigă un mesaj unic, încep să fiu atent, poate deslușesc ce efect urmăresc de fapt. Tot așa, când în mijlocul unui scandal care ține stânga în corzi, apare un subiect nou, sunt atent la felul în care, încet-încet, se lasă tăcerea peste principalul motiv de ceartă.
Din aceste motive nu-mi plac două teme care ne asaltează de ceva vreme. Prima este amendamentul făcut de senatorul Șerban Nicolae la Legea Grațierii. Acest amendament are în el confirmarea tuturor atacurilor care au vizat PSD în ultimii ani. Să faci o asemenea lege – în mijlocul disputei pentru OUG 13 – pare prostia supremă. Totuși nu se poate să nu remarc o serie de avantaje politice pe care le aduce apariția acestui scandal, stârnit de inițiatorul amendamentului care oricum era unul dintre cei mai antipatizați pesediști pentru adversarii partidului. Adică nu are nimic de pierdut.
În primul rând, atenția s-a mutat de la Guvern la Parlament, asta în condițiile în care, de la promulgarea Bugetului încoace, până și președintele Klaus Iohannis se străduiește destul de mult să-și repare relația cu Cabinetul Sorin Grindeanu. Apoi acest amendament a permis principalilor lideri ai PSD să se declare împotriva grațierii faptelor de corupție, tocmai când aveau mai mare nevoie, adică aveau de discutat cu străini, Liviu Dragnea în Israel și Grindeanu cu liderii europeni.
Plus că nu cred că ar fi vreun politician din cele două mari partide, PSD și PNL, care să fie chiar atât de supărat dacă ar trece un asemenea amendament.
Al doilea scandal care intrigă este cel al plecării lui Victor Ponta din PSD. El are trei componente, despre care se discută de mult timp, încă din timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare. Prima este așa-zisa scoatere de pe liste a membrilor Guvernul Ponta și marginalizarea lor. A doua este eterna ceartă dintre Călin Popescu-Tăriceanu și Daniel Constantin și, în fine, a treia, ruperea dintre UNPR și PMP.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi! Și cum se sărbătorea Ziua Femeii când femeile de acum erau fete


Ziua Femeii, Ziua Mamei, spune-i cum vrei, pare a fi una dintre cele mai hulite zile speciale din parcursul unui an. Mulți o consideră o serbare comunistă, preluată și la noi în cei 50 de ani de spălare de creiere și apoi păstrată mai mult pentru a satisface lăcomia principalelor beneficiare ale serbării, funcționare de ghișeu, cadre didactice sau cine știe ce doamne sau domnișoare întâlnești în fatidica zi. Alții spun că e o zi dedicată doar discuțiilor interminabile și goale de efect despre discriminare, violență sau emancipare. Eu cred că, indiferent de la ce a plecat, e o zi în care să ne amintim că suntem, totuși, diferiți de partenerele noastre de planetă. Diferiți, într-un sens frumos în ceea ce le privește.
De la început vreau să spun că știu rolul jucat și de această zi în propaganda din anii comunismului, când, de exemplu, din cele două ore de program de televiziune pe zi, cât rămăseseră în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, 10 minute erau destinate ”tâmpirii” copiilor. Da, nicio generație, nicio categorie socială – sau, cum le plăcea ”limbarilor” de lemn să spună: ”categorie socio-profesională sau de vârstă” – nu scăpa picăturii zilnice de otravă ”materialist-dialectică”.

abecedarul

Uite, până și materialul ăsta îl voi ilustra cu o poză luată de pe net, un text din cărțile de citire ale începuturilor anilor ’80, care are și el un strop din stereotipiile vremii, menite uniformizării celor care urmau să devină ”omul nou, făurar al societății socialiste multilateral-dezvoltate”:
La televizor
Mama deschide televizorul. Paraschiva și Chiriac vin repede. E ora copiilor. Apare Mihaela. Ea stă de vorbă cu școlarii din clasa întîi.
-Am aflat că învățați bine și mă bucur, spune Mihaela. Acum, puteți citi și socoti. Ați învățat multe poezii. Desenați și cîntați frumos. Ba chiar, de 8 Martie, ați trimis felicitări mamei și tovarășei învățătoare. Bravo copii!
Paraschiva și Chiriac sar în sus de bucurie.

Până și desenul era din categoria mesajelor ce ar fi trebuit să le purtăm tatuate pe creier: călăuzit de raza de lumină a partidului, televizorul a pătruns până în satele îndepărtate și ”oamenii muncii de la sate” întâmpinau bucuria Telejurnalului sau a ”Arcului peste timp” îmbrăcați în straie de sărbătoare!
Așa și? Au reușit aceste mesaje – și altele zeci de mii care asaltau o populație înfometată, înfricoșată și înfrigurată – să preîntâmpine evenimente cum aveau să fie Revoluția sau Piața Universității? Evident că nu. Mintea umană selectează ce reține din amalgamul de informații care i se varsă-n minte. Sigur, au o influență, dar nu una decisivă pentru generații întregi. Fac o paranteză: așa cum nu vor mai avea efect, peste ani, nici multe din mesajele care azi par să ne izbească la tot pasul.
Tot ce e forțat, nefiresc naturii umane e respins până la urmă de mintea omului întreg la cap.
Așa că și din ”scârbavnica serbare comunistă” a zilei de 8 Martie păstrez ce nu e contra-naturii: scrisoarea colorată strâmb, la care munceam zile întregi, pentru mama sau bunica, buchetul dus unei învățătoare căreia îi păstrez și astăzi calde amintiri sau cel de ghiocei pe care bunicul mi-l strecura la capul patului în seara de 7 și a doua zi dimineața, când făceam ochi, îl ofeream mamei, mândru ca și cum eu l-aș fi cules.
Sfatul meu – pe care nu-l ofer nimănui, doar îl notez pe acest blog, dacă îl voi uita vreodată – este cam așa: Nu vezi de ce copilul tău să-i ducă un buchet de flori profesoarei? Nu-i trimite florile. Nu vrei să-i dai o zambilă celei de la ghișeul la care te-ai nimerit tocmai azi, cu un vraf de acte pentru multiplicat? Nu-i da. Amâni cu o zi vizita la doctoriță? Perfect, ai rămas cu banii de 3 narcise. Dar nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi, unei femei dragi, cui vrei tu, mamă, soră, nevastă, amantă sau fiică! Tu pierzi dacă nu faci asta.
Așa se face că am rămas
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Balenele albastre din viața noastră

-Sofia, dă-te jos de acolo!
Zâna asta mică are pasiunea de a alerga pe marginea spătarului de la canapea. Zici că e la ”roata morții”! De câte ori face asta, îmi îngheață sufletul. Orice aș vrea să spun nu-mi iese decât un țipăt, tradus, destul de aproximativ, ca:
-Sooof! Dă-te jos!
Părinții au un fel al lor, unic, de a reacționa la realități care pe alții i-ar lăsa reci. Nu e chiar snoavă aia cu drobul de sare! Oricât te educi să nu reacționezi ca un apucat, instinctul este de multe ori mai puternic decât rațiunea. Poate că asta e iubirea, o spaimă continuă.
De câteva zile, poate și din cauza faptului că mă aflu undeva la confluența fluxurilor de informații despre noua isterie mondială, drama asta cu ”Balena Albastră” m-a impresionat. E a treia sau a patra oară-n viață când mă identific în știrile de zi cu zi, nu ca gazetar, ci ca părinte.

jurnal 88

-Alecsia, o să cazi!
Are un fix fata asta să se urce pe scheletul din lemn al baldachinului de la caleașca din camera lor. Se bălăngăne ținându-se doar într-o mână sau se sucește din picioare de ajunge cu capul în jos. Când o văd atârnată ca o maimuțică, respirația mi se îngreunează și mă aud strigând:
-Măi, ține-te bine!
”Balena asta Albastră”, dacă o exista, înoată în ape al căror țărm nu e în preajma noastră. Totuși am o strângere de inimă când aud de ea, chiar dacă fetele – deși se joacă pe un telefon și o tabletă – nu prea au acces la internet. Nu au cartele și stăm cu ochii pe ele, în ora de wi-fi pe care le-o permitem seara. Sunt oricum prea mici pentru a ajunge în grupurile din care idioții ăștia de ”curatori” ai Balenei își aleg victimele. Știu toate astea și totuși…
-Ce ai, dragă, de țipi așa! Mi-a sărit inima!
Silvana e mai calmă decât mine, când vine vorba de situații din astea. Amândoi știm că mai rău faci dacă țipi ca nebunul, poți speria copilul și să îl faci să cadă doar pentru că se sperie de vocea ta. Mă autoeduc, atât cât pot, dar încă mă mai ia gura pe dinainte. Până acum am provocat o singură tragedie cu obiceiul ăsta de a striga când mi se pare că fetele se pun în pericol, în joaca lor.
O să vă povestesc, dar mai întâi vreau să vă mai spun ceva. Am fost printre primii care au înțeles că jocul ăsta blestemat, ”Balena Albastră”, a murit odată cu arestarea inițiatorului său. Că acum doar niște nenorociți se dau drept ”curatori”, administratori” sau ”călăuze” și profită de inocența sau disperarea unor adolescenți care simt că le ajunge puținul din viață trăit. Că e o modă care se întinde, găsind teren fertil în faptul că întotdeauna vor exista adolescenți care nu pun preț pe viața lor și adolescenți care se distrează chinuind. Știu că problema asta e departe de noi și totuși…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Dacă mama mea ar fi avut timp să țină un Jurnal

jurnal 87

Am terminat ultimul meu text de la această rubrică încredințat că momentul când voi închide coperțile ”Jurnalului de tătic” se apropie atât de repede că nici nu voi avea timp să mă dau din calea lui. Mă va lovi așa cum o poate face numai momentul când realizezi că nu mai ești ”Tati” ci ”Tata”, că păpușa caldă cu care adormeai în brațe, furând un prinț și un spiriduș din visele ei, a crescut și te împinge când vrei s-o pupi de față cu alții.
Am încheiat fila trecută așa:
Dragă Jurnalule,
Au zburat anii ăștia drept în flacără. Cred că în curând ne despărțim, dar tare drag îmi ești!
PS Am stat mult cu laptopul deschis. Am sta până mi s-a părut că neantul îmi răspunde: ”Hei, mai sunt vreo 4 ani!” „4 ani – i-am răspuns – trec imediat. Noi doi, dragă Jurnalule, știm asta…”
Noi doi și orice părinte din lume.
Ah, Doamne, dă-mi putere să sărut mâna fiecărei doamne care mi-a transmis să nu renunț la filele pe care le murdăresc aproape zilnic cu petalele care cad din florile pe care (nu numai virtual) le ofer fetelor!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Dragă Jurnalule, cred că vine vremea să ne despărțim…

jurnal 86

Dragă Jurnalule,
Parcă așa ar fi trebuit să înceapă fiecare filă, semn că hârtia prinde viață și devine însuflețitul tău confident, prietenul cel mai bun, care doar ia act de amărăciunile sau bucuriile tale. Și nu judecă, pentru că, vorba aia, ”hârtia suportă orice”.
Ia, să încep din nou:
Dragă Jurnalule,
Deși îmi ești mai drag decât orice altceva am scris în ultimii 30 de ani, cred că se apropie momentul să ne despărțim. Fetele cresc. Alecsia are 8 ani. Citește foarte bine. Umblă pe net. Acum câteva zile mi-a spus:
-Tati, tu mai scrii ”Jurnalul de tătic”?
-Păi cum nu, prințesa mea? Scriu cât pot de des.
-Pot să te rog ceva?
-Orice!
-Să nu îmi spui… când scrii! Da?
Ce părinte nu are un nume de alint pentru copilul său? Și care adult vrea să-l strige maică-sa sau taică-su pe ”porecla” copilăriei? Niciunul! Așa că și eu am eliminat numele cu care o alint pe Alecsia, dar…
Dragă Jurnalule,
Trebuie să recunoști că ăsta nu e semn bun pentru relația dintre noi doi!
Apoi Sofia… are doar 4 ani și ceva, dar crește repede, mai ales că e călăuzită de soră-sa. Hai să-ți dau o veste, Jurnalule.
Acum câteva seri, ne jucam de-a cuvintele. De fapt, vroiam să treacă timpul și să o convingem pe Silvana că e momentul să ne dea desertul, clătite cu dulceață de căpșuni.
-Silvana, contrar părerii tale, toți am terminat felul al doilea!
Farfuriile nu erau nici pe departe goale, dar atenția ni se mutase pe teancul de clătite și pe eticheta pe care bunica scrisese cu grijă: ”Căpșuni 2016”. Alecsia m-a imitat:
-Contrar, mami!
Apoi am auzit altă voce, venită de pe un loc al colțarului destul de apropiat de clătitele care nu mai păreau chiar așa de multe?
-CONTRAR!
Eu, nevastă-mea și Alecsia ne-am oprit. Chiar și pisica Mitzu a ridicat ochii. Pot să mă jur că și țestosul Vasile a scos capul din apa acvariului, deși e în altă cameră.
-CONTRAR!
Alecsia s-a ridicat cu picioarele pe băncuța din bucătărie:
-Mami, l-a spus pe ”R”!
Automat, am repetat:
-L-a spus pe ”R”!
Silvana a intervenit și ea:
-L-a spus pe ”R”! Alecu, ia mâna de la clătite!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Iubire, lavandă și Sofia cu ochelari

Un lucru miraculos la viața de tată, mai ales dacă alege să-și noteze toate trăirile mai importante într-un Jurnal, este că abia apucă să-și aleagă vorbele pentru o amintire că imediat apare alta, parcă mai frumoasă, mai plină de lucruri pe care vrei să ți le amintești peste ani. Uite așa mi s-a întâmplat mie acum cu două povestioare despre iubire. Le iau pe rând, prima și apoi a doua. Din a doua vă dau doar un indiciu, o poza:

jurnal 85 1

Nu știu ce m-a apucat, de un timp încoace, dar m-am îndrăgostit de parfumul de lavandă. Poate doar îmi e dor de puloverele mamei, abia scoase din șifonier sau de obrazul proaspăt bărbierit al bunicului, nu știu de unde mi-a venit, dar caut mirosul ăsta sau îl adaug în tot mai multe locuri. Îmi place pentru că parcă-mi vorbește, parcă-mi spune povești despre aerul mișcat de haina lordului când o oferă iubitei fragile. Pui câteva picături deasupra candelei și parfumul pare că vine din sticla franțuzească, anonimă ca formă, ca orice recipient pentru esențe, dar maestrul parfumier știe că-n ea e singura aromă care n-are nevoie de niciun partener chimic ca să răspândească aroma răcoritoare a iubirii curate…
Hai că m-am lungit, dar, trebuie să recunoașteți, nu poți spune doar ”Îmi place lavanda!” și să treci mai departe, ca și cum parfumul mov nu merită câteva cuvinte!
Fetele au un proiect care trebuie dat gata până de Florii… Uneori am impresia că scurta lor copilărie e acum segmentată în proiecte, ba la grădi, ba la școală, ba la after, cum era, pe vremea noastră, făcută din jocuri. Ca să folosesc un limbaj pe care-l înțeleg și eu, fetele se joacă zilele astea de-a ”obiectele de vândut/schimbat la Târgul de Florii”. Abia ce-am trecut cu bine de ăla cu ”Târgul de primăvară”, știți care, ăla cu viceprimarul și bomboana, dacă nu știți, citiți AICI.
Silvana a tot citit pe net cum e cu săpunul făcut în casă, a mai vorbit ea cu alte mame și a ajuns la concluzia că Alecsia va ”scoate la vânzare” săpunuri.
Nu vă spun ce a comandat, ce topește și ce uleiuri pune, pentru simplul fapt că nu știu, iar eu, din fire, sunt mai ”consumist”, adică nu cred că în casă poți face chiar orice sau că unele lucruri nu merită să le meșterești singur. Ba nu! Formula corectă este NU CREDEAM!
Legat de proiectul/jocul ăsta, eu am avut un singur plan. Știam că mai mulți copii înseamnă mai multe mămici. Mai știam că mai mulți copii cu mai multe mămici înseamnă că… eu am plecat devreme, deoarece treburi urgente mă chemau în oraș. Lucrul în ”laborator” stătea să înceapă, când am pășit grăbit dincolo de prag.
De pe unde eram, cu ajutorul Facebook-ului am ”monitorizat” situația, doar așa cât să știu dacă mai am casă sau sunt blestemat să trăiesc de acum încolo într-o savonieră!

jurnal 85 2

Seara, când am ajuns, fetele deja dormeau, maică-sa era pe telefon cu o mămică despre gândul că poți face în casă cosmetice fără nu știu ce substanță care a înspăimântat netu’. M-am strecurat în bucătărie, gândind că deschid laptopul și poate mai notez ceva în Jurnal. Aici m-a izbit parfumul atât de drag.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)