Editoriale

”Fie ca”… BFF și zeii în pielea goală

Am așteptat să treacă toată furia sărbătorilor ca să îmi notez câteva gânduri încolțite în această perioadă.
Ele sunt legate de noul ”război mondial” dintre hatteri și cei care transmit de sărbători mesaje de felicitare tuturor celor din agenda telefonului sau din lista de prieteni de pe Facebook.
Au, ce chin, ce dor, ce jale! I-am văzut pe unii cum se dădeau de ceasul morții, amenințând cu afurisenia supremă a rețelelor de socializare, block-ul. Alții se plângeau că nu mai suportă avalanșa de mesaje care-i acoperă, îi sufocă, le blochează toată tehnica din casă, de la telefonul mobil la senzorul de gaze din bucătărie. Sincer, am dubii că respectivii au fost chiar atât de băgați în seamă, dar e posibil să mă înșel sau poate sunt hiper-sensibili și de la două mesaje în sus le sare muștarul.
Pe de altă parte, parcă și maniacii ”mass-mesajelor” au fost mai timizi anul ăsta și, gândindu-mă acum la asta pentru prima oară, parcă scade numărul lor de la an la an.
Prima oară nebunia asta a apărut odată cu telefoanele mobile, prin 1996 sau 1997. Atunci, gheața a fost spartă de diverse companii, care-și felicitau clienții sau potențialii clienți prin mesaje care mai pioase, care mai haioase. Uite așa se făcea că te trezeai că-ți urează ”Crăciun fericit!” nu știu ce fabrică de ciorapi sau, cum mi se întâmplă acum mie, o marcă de spirtoase îmi urează toate cele bune și îmi spune că mă așteaptă în diverse locații, deși nu beau alcool de ani buni!
Dar nu mă deranjează, nu mă supără. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Rolul afacerii ”Microsoft” în alegerile prezidențiale din 2014


Foto B1

Foarte mult se vorbește zilele astea de dosarul ”Microsoft”. Și mi se pare normal, ”de morți numai de bine” și dacă nici moartea unui dosar nu e un bun prilej să vorbești despre el nici că găsesc altul mai bun.
Ca la orice dosar, s-a vorbit destul și la nașterea sa. Chinurile facerii suprapunându-se cu duelul ”tăcere-gălăgie” al campaniei prezidențiale din 2014, protagoniști fiind Victor Ponta și Klaus Iohannis.
Puțină lume își amintește că tocmai imunitatea unor foști miniștri PSD a fost subiect de atacuri în acea campanie.
La confruntarea Iohannis-Ponta din studioul B1 TV, din noiembrie 2014, candidatul liberal l-a atacat direct pe social-democrat pe tema votului împotriva ridicării imunității unor pesediști sau uneperiști.
La un moment dat, Iohannis a spus: ” Așteaptă România lui Victor Ponta cu legea aministiei. Adrian Năstase, Liviu Dragnea, Viorel Hrebenciuc, Ecaterina Andronescu, Șerban Mihăilescu, Miron Mitrea, Dan Nica, Dan Șova, Ioan Adam, Victor Mocanu, Adrian Duicu, Bunea Stancu, Nicușor Constantinescu – 38, vă las lista, dacă doriți. Domnule Ponta, sunteți președinte PSD, eu ACL, hai să facem o treabă între bărbați. Mâine se convoacă Parlamentul, scoatem legea amnistiei și dăm liber la toate arestările. Acceptați să convocăm Parlamentul? Sunteți de acord să convocăm Parlamentul? ACL vor veni toți. Sunteți de acord să votăm împreună?” (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cu gura căscată la Facebook-ul nevestei


Foto Alex Mazilu

Miercuri, 18 aprilie, 2018. Îmi pârâie telefonul și mă anunță că m-a ”tăguit” nevastă-mea într-o postare. O citesc și rămân cu gura căscată.
Imediat am căzut pe gânduri: o fi de bine sau de rău ce scrie Silvana acolo? Că e adevărat pot să confirm cu mâna pe inimă, atâta cât mi-a mai rămas nedată. Și în paginile acestui Jurnal am scris de câteva ori că, de când am două fete, sunt în căutarea unei lumi care să aibă două ”luni” pe cer, ca să le pot dărui fără să am scandal în casă. Am mai scris și că ele, la 9 și 5 ani, mă cunosc atât de bine încât mă joacă pe degete. Dar recunosc și că nu mă deranjează.
Iată postarea Silvanei: (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Capra roșie, cu două țâțe negre și trei picioare

Pentru cei curioși de motivul pentru care deschid această filă de Jurnal cu o poză cu o capră cu țâțe negre și trei picioare vă anunț că în imagine nu e o capră cu țâțe negre și trei picioare. Chiar dacă așa pare. Explicația e mai jos.
”Adevărata binecuvântare a sărbătorilor Paștelui o simți mai bine dacă ești înconjurat de oameni dragi!” Asta i-am spus soacră-mii când i-am lăsat fetele în grijă și am plecat singur cu nevastă-mea.
A apucat să ne umple un sac cu mâncare și, când să ne ureze ”distracție plăcută”, biata femeie a văzut că vorbește deja singură.
Ultimele două zile de vacanță le-am petrecut toți patru în liniște, Sofia și Alecsia la bunici, unde e o adevărată competiție națională a răsfățatului, iar noi acasă, fiecare cu bolul lui de floricele și cu ochii în ecranul personal, urmărind toate filmele pe care în ultima perioadă le întrerupeam din cele mai variate motive, de la ”Cum poți să te uiți la crimele alea, nu vezi că sunt fetele în cameră?” la ”Tati, pune Obladi!”
Aveam oricum toți tolbele pline de amintiri frumoase din cele câteva zile petrecute împreună.
Prima a descris-o Silvana perfect pe pagina ei de Facebook și o voi ”fura” ca atare. E dela ”coada” la spovedanie pe care toate trei au suportat-o cu stoicism și, așa cum fac mereu, cu foarte mult râs:
”În această dimineață, Alecsia s-a spovedit pentru prima dată în viața ei lungă de până acum … 9 ani ! Ieri am stat de vorbă puțin despre asta, am asigurat-o că secretele pe care le va spune vor fi între ea, duhovnic și Dumnezeu și că cel mai important va fi să nu mintă…
Buuuun! Cu “lecțiile” astfel învățate, hotărâte, am plecat azi cu Alecs și Sofi la biserica noastră. Tot drumul, Sofi (5 ani) era stresată.
“Mami, eu nu vreau să mă spovedesc ! Clar!”
Îi explic că ea e încă mică și se va împărtăși fără spovedanie și că doar Alecs va face asta…
“Mami, eu nu îi spun secretele mele Părintelui!”
Ok.
La biserică, rând mare de așteptat. Stăm cuminți, cu capul acoperit, încet, până ajungeam și noi.
Așteaptă Sofi stresată toată…
La un moment dat, își trage hotărât baticuțul de pe cap și îmi zice:
“Mami, eu plec acasă ! Dacă mă spovedește din greșeală ? Ce fac ? “
“Cum din greșeală Sofi? “
“Da! Dacă face Părintele o magie de la Dumnezeu și vorbește gura fără mine toate secretele mele ? “
“Sofi, nu se poate asta ! “
“Mami, cel mai bine, știi ce fac ? Nu mă uit în ochii Părintelui deloc ! Ca să nu îmi transmită magia !
Povestea asta cu așteptarea a durat cam două ore. Erau mulți copii și m-a bucurat asta. Păstrăm credința mai departe.
P.S. Totul a fost mai plăcut atunci când a apărut din întâmplare Andrei, unul din prietenii preferați ai Alecsiei. Un băiețel cuminte și delicat astfel încât, “acasă la Dumnezeu” era de-a dreptul”simpatic”. Dacă nu le era foame, ar mai fi stat un pic! Felicitări părinților lui! A fost o surpriză plăcută să îi întâlnesc acolo !
P.S.1. Sofi avea puțină dreptate… în Piața Iancului sunt cel puțin 2 biserici cu 5 preoți magici… cu priviri blânde, calde, blajine, cu zâmbetul pe chip, atât cât să îți inspire curaj și speranță, cu fruntea plecată întru smerenie pură, cu energia “magică” a credinței …
P.S.2. Nu știu dacă Alecsia va alege să păstreze același duhovnic la care în următorii câțiva anișori se va spovedi … și când va fi mare, și va decide singură asta ! Cert este că e preotul care i-a citit Sfânta Taină a Botezului și care a scăldat-o în Casa lui Dumnezeu… Când îi povesteam azi asta, se uita cu ochii jucăuș la mine rușinată… “Vai mami, m-a văzut dezbrăcată Părintele ?” “Da, mami, te-a văzut! Erai doar o mogâldeață de omuleț pe-atunci!””
Nu știu ce secrete poate ascunde Sofia la nici 6 ani de nici Dumnezeu nu poate să le afle, dar să notez ce s-a întâmplat cu o seară înainte. Știindu-mă neîndemânatic la încondeiat, am spus că voi orna salata a la boeuf, preferând să iau asupra mea această responsabilitate, mai ales că salata urma să o luăm cu noi la bunici, să o ”sacrificăm” după slujba de Înviere. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Cum am eșuat în prima și ultima încercare de a fi vegan


Foto Alex Mazilu

Nu pot concepe Paștele fără flori de liliac, dar anul ăsta sfânta sărbătoare a picat prea devreme, așa că probabil că va trebui să mă adaptez.
În copilărie, când se apropia sărbătoarea despre care știam că nu trebuie să vorbesc la școală, mama alinia pe o măsuță de la marginea sufrageriei un coș cu ouă vopsite, unele având abțibilduri jucăușe peste micile defecte de culoare, un cozonac gras și rumen și o pască mare și oacheșă ca un ochi de copil care luminează în întuneric. Niciodată nu lipsea de pe măsuță glastra cu un mănunchi de crengi de liliac înflorit.
Doamne, cum se adunau toate parfumurile astea! Miroseau a sărbătoare, a casă.
Liliacul mi-a rămas întipărit pe suflet din cauza unei povești din copilărie.
Într-o seară din preajma Paștilor, mama s-a așezat pe canapeaua din sufragerie. Casa strălucea, ouăle luceau și ele, cozonacul răsfăța cu parfum de nucă arsă camera, iar pasca binecuvânta în jurul său cu semnul crucii desenat din șuvițe răsucite de cocă. Mama era frântă, dar eu probabil o necăjeam, având chef de joacă, după ce o zi întreagă ea și bunica nu prea avuseseră timp de mine. Sau poate nu-i făceam nimic și doar a avut o idee de joacă înainte de a alunga prin somn truda pregătirilor.
”Ia-ți scăunelul și așează-te lângă măsuță. Uită-te bine la florile de liliac. Dacă găsești una cu trei sau cinci petale rupe-o încet. Să nu le rănești și pe celelalte! Îți pui o dorință și ai să vezi că se împlinește!”
Mi-am tras scaunul atât de amenințător de aproape de măsuță că puteam să mușc din parfumul cozonacului sau să simt pe limbă brânza trecută prin tainice alchimii în măruntaiele pascăi. Și am început să caut. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Dedicat unei femei frumoase

-E o femeie foarte frumoasă.
-Frumoasă rău?
Era evident că nu pot scăpa de Sofia doar cu o descriere sumară, așa că…
-Uite, Tati, a văzut-o o dată. E o femeie înaltă, mlădioasă…
-Ce e aia mlădioasă?
Sofia va face 6 ani în toamnă și i se clatină primul dinte de lapte! Ca să o scot de sub vălul aducător de frig al fricii am apelat la mult iubita poveste a Zânei Măseluță. Ba chiar, încă de la primul semn că dințișorul va cădea, am umblat prin sacul cu vechituri, am ales un bănuț de argint cu efigia Regelui Carol I, l-am curățat până și-a căpătat strălucirea de odinioară și mi-am pregătit o poveste despre primul Rege al României. La fel am făcut cu Alecsia și acum una dintre comorile ei de preț este o monedă cu Regele Mihai.
Vaaaai, ce prostie am scris! Eu n-am făcut nimic, Zâna Măseluță a adus bănuțul cu Mihai, acum câțiva ani! Eu doar am spus câteva povești unei copile care adormea la pieptul meu, strângând în palmă chipul de care i se legau visele.
-Tati, ce e aia mlădioasă? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Piu

Iminenta apropiere a avalanșei sărbătorilor de primăvară scoate la iveală fiara din orice bărbat responsabil!
Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Motivaționalu’ de marți

Nu există trei ceasuri rele. Marțea are 24 de ore!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)