Editoriale

Mitul noii majorităţi spulberat definitiv. Blaga, ţintit după modelul Vanghelie şi Geoană

Iohannis, Ponta şi Băsescu se încaieră precum clovnii în pauzele lăsate de acrobaţi, în timp ce „zburătorii” din fiecare tabără cad de pe trapez direct în arenă.
Percheziţiile făcute la firma de pază administrată de Ionuţ Andrei Rudeanu, ginerele lui Vasile Blaga, spulberă defintiv orice speranţă de modificare a majorităţii parlamentare. Mai ales că e vorba de Senat, unde lucrurile păreau la un moment dat tranşate în favoarea liderului democrat-liberal-neoliberal.
Asta, evident, dacă după legarea numelui lui Mircea Geoană de dosarul lui Marian Vanghelie, mai credea cineva că se mai negociază noi alianţe.
Nu întâmplător aduc numele lui Vanghelie în discuţia despre Blaga. Cele două cazuri seamănă izbitor. Ca şi la Blaga, despre Vanghelie se vehicula că are dosar la DNA şi, tot ca Blaga, părea intangibil, toate datele indicând că este cruţat pentru a putea negocia demolarea lui Victor Ponta. Între timp, însă, la instituţiile din subordinea Parchetului General şi ale Ministerului de Interne se strângeau date din dosare aparent fără legătură directă cu el. Când dosarul a fost beton, a fost trimis DNA.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Criza din Burkina Faso demonstrează o periculoasă coabitare Iohannis-Ponta-Servicii

Numărând zilele lui Liviu Dragnea în Guvern sau copacii care se taie până se pun de acord Parlamentul cu Guvernul şi Preşedinţia pe Codul Silvic, de mai bine de o lună am pierdut din vedere că un român este victima unei răpiri în Africa. Dinspre Cotroceni şi Victoria au venit numai mesaje de genul „situaţia este controlată de serviciile specializate”.
Tehnic, întârzierea izbucnirii unui scandal public îşi are rostul său. În primul rând revendicările celor care îl reţin pe român sunt cu atât mai mari – fie că sunt financiare sau politico-militare – cu cât se produce mai multă panică în ţara ţintă. Pe de altă parte, fiind vorba de o răpire a unui angajat al unei firme private, este destul de evident că în primele zile s-a încercat o rezolvare directă. Probabil această încercare a eşuat, poate chiar victima şi-a schimbat locurile de detenţie, poate chiar a fost vândut/cedat/furat de o altă grupare decât cea care a efectuat răpirea.
Pe de altă parte, situaţia este una aparte, ea demonstrează că preşedintele şi premierul au lăsat totul pe seama serviciilor, ca şi cum nu ar fi avut nici atribuţii nici posibilităţi în domeniu. Ponta este cel care a „trădat” această delăsare în braţele SIE şi SRI, spunând că va lua legătura cu Iohannis după apariţia mesajului de revendicare.
Coabitarea pe dulcea muzică de leagăn pe care serviciile o fredonează la urechile celor doi este suportabilă în astfel de situaţii, dar ea se poate întinde şi în viaţa de zi de zi, asupra temelor care ţin de orice altceva decât terorismul. Un exemplu este cererea preşedintelui de a primi informări despre întâlnirile liberalilor cu tăietorii de lemne.
Şi legănatul în braţele serviciilor este periculos.Pentru democraţie.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. „Curva” înlăcrimată

jurnal 3

-Tati, ce e aia „curvă”?
Nu mă întrebaţi cum de ştiu ce se întâmpla simultan în două case, aflate la destulă depărtare una de alta. Probabil e un dar venit din sufletul sufletelor tocmai ca să vă pot spune această poveste.
În prima, Alecsia stătea pe genunchii mei şi – cu interes vădit diferit – urmăream un desen animat cu nişte schilodiţi pe viaţă care se agitau într-o lume rozalie, născocită de un desenator nebun. În cealaltă, un băieţel, al cărui nume nu-l ştiu, stătea cu capul în poala mamei lui.
-Eu un cuvânt foarte urât. Nici o prinţesă nu îl spune. De unde l-ai auzit?
Alecsia, puţin ruşinată, ca şi cum a surprins-o pe Ariel scobindu-se-n nas, a spus:
-La grădiniţă. De la un coleg. Dar nu îţi spun cum îl cheamă.
-Nu ar trebui să vorbească aşa, mai ales cu fetele!
-Dar nu ne-a spus nouă, i-a spus Doamnei!
-Cum?!?!
Între timp, în casa cealaltă, băieţelul a ridicat fruntea şi a tulburat liniştea cu o întrebare timidă:
-Mami, ce înseamnă „încredere”?
-Înseamnă când un om…
Cuvintele s-au oprit, ochii i s-au strâns ca storurile unei florării în faliment, dar o lacrimă tot s-a strecurat. Cutele feţei nu au reuşit s-o reţină şi a căzut în părul copilului. Puştiul a adunat-o pe deget şi a gustat-o. S-a strâmbat, nu-i plăcea gustul lacrimilor mamei lui.
-Lasă, mami, nu trebuie să-mi spui acum.
Şi-a pus din nou capul pe genunchii ei.
-Mai stăm aşa. Până vine tata.
La noi acasă lucrurile se consumau cu rapiditate. Eram indignat de colegul care îi spusese Doamnei cuvântul obscen. Probabil era crescut pe un maidan şi repeta ce auzea acasă, la 6 ani, fără ca măcar să ştie ce spune.
-Alecsia, şi nu l-aţi certat că a vorbit aşa?
Alecsia se uita la mine ca la o păpuşă cu cracii pantalonilor traşi pe mâini:
-Păi cum să-i spună Doamnei? Ne spunea că mama lui e o… ştii tu, chestia aia de n-o fac prinţesele.
Oh, sincer întotdeauna m-am gândit că reprezentantele celei mai vechi meserii îmbină uneori încălcarea Poruncii divine cu menirea dumnezeiască a femeii. Se întâmplă. Alecsia nu m-a lăsat să-mi termin gândul:
-Spunea că tatăl lui aşa-i spune mamei lui şi înseamnă că asta este. Dar că… asta… nu poate fi ceva rău, pentru că mami lui e bună.
Atunci m-am transpus în casa deloc vecină. Se auzea cheia-n uşă. Băiatul a ridicat capul, ca un căprior care simte pericolul. S-a dus în camera lui. Mama privea cu ochi ficşi uşa care se deschidea.
Şi la noi s-a auzit cheia. Alecsia a sărit ca arsă. Dintr-un colţ în care nu bănuiam că poate încăpea un copil, am auzit-o pe Sofia strigând „Mami!” Aproape au dărâmat-o îmbrăţişând-o.
Iar eu mă gândeam că, dacă a doua zi la grădiniţă îl identific pe băieţel, o să-i spun că „încredere” înseamnă convingerea lui că mama e bună, indiferent ce aude de la taică-su. Dar riscam să mă creadă nebun sau să lungesc prea mult discuţia dacă nu ştie ce e aia „convingere”. Şi copiii au un talent deosebit de a înşirui „daraiacee”. Deşi înţeleg multe. Chiar foarte multe.

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Raiul sexului tare

Uneori, când mă enervează, le spun tuturor fetelor din casă, 3, 4 dacă o număr şi pe mâţa Mitzu, că …
-O să dau anunţ la ziar şi o să caut altă mămică, mai înţelegătoare, şi alte fete, mai cuminţi. Îl păstrez numai pe Vasile.
Vasile este broasca ţestoasă, singurul meu aliat masculin. Cam… tăcut, ce-i drept. Nu că faptul că eu sunt mai guraliv mă ajută foarte mult.
O discuţie de genul ăsta a izbucnit, de exemplu, într-o seară când îmi era poftă de cartofi prăjiţi. Ele au vrut piure şi aburul dulce al cartofilor puşi la fiert a pus stăpânire pe casă. Nici măcar nu începusem să negociem şi ele câştigaseră!
-O să dau anunţ la ziar…
Mi-au răspuns pe rând.
Silvana: Ieşi tu să iei smântână? Fac piure şi mi-ar trebui. Dar grăbeşte-te!
Alecsia (6 ani) : Hai, tati, termină cu glumele!
Sofia (3 ani) : Reu, reu!
Mitzu (12 ani, operată, dar păstrând toate caracteristile de caracter ale sexului frumos) se lingea-n fund.

jurnal 2

Am luat smântână, am mâncat piure, iar seara târziu, după ce toţi din casă dormeau, m-am gândit la gluma mea cu anunţul.
Probabil amorţisem cu pipa stinsă-n mână, poate visam cu ochii întredeschişi, poate doar exagerasem cu smântâna în cartofii storciţi, dar vedeam aievea cum ar fi fost seara dacă fetele ar fi fost altele… În vis se făcea că:
Silvana: Am tăiat cartofi pentru piure, dar îi las, aduci tu alţii? Fac prăjiţi!
Alecsia: Tati, nu ne schimba. Uite, mâncăm prăjiţi!
Sofia: Jiţi, jiţi!
Mitzu se freacă de piciorul meu şi toarce…
M-am scuturat din vis ca scrumul din vatră! Cum adică să facă toate ce vreau eu? Nu aş rezista, aşa cum nu aş supravieţui unei mese compusă doar din deserturi. Nu, nu le schimb.
Doamnelor, domnişoarelor, fetiţelor şi… pisicilor, nu lipsiţi un bărbat de lucrurile mărunte de care să se plângă! Viaţa lui ar fi searbădă ca pescuitul la crescătorie. Nu ne luaţi luptele pierdute cu voi şi zâmbetul amar când cedăm în faţa voastră! Bărbatul e făcut să se plângă de ceva. Dacă-i luaţi lucrurile mărunte, le va vedea mai clar pe cele majore. Plus că… prăjeala nu e bună seara!

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Generaţii

rubrica mitraliera

Poate mă înşel, dar mi se pare că de la o generaţie la alta suntem tot mai războinici, dar din ce în ce mai puţin luptători.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment

Superstiţii

rubrica pisici

Nu toate pisicile negre care-ţi pot tăia calea aduc ghinion. Unele îţi pot aduce doar necazuri!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Crimă, evident pasională, prin supradoză de „Te iubesc!”

Ţinea telefonul lipit de faţă parcă era mâna maseuzei de la un salon erotic, de la care tocmai îşi lua la revedere fără să achite.
Mă enervează când unul se bagă-n sufletul tău, aşezându-se pe terasă destul de aproape ca să-i miroşi cafeaua sau să-l auzi când vorbeşte la telefon. Iar muzica, ei bine nici măcar muzica…

… nu reuşea să acopere vorbele-i:
-Nu te ţin mult, dar e o zi minunată şi nu ştiam dacă am apucat să-ţi spun îndeajuns că te iubesc.
A făcut o pauză, probabil că femeia de la celălalt capăt îşi făcea o insulină.
-Gata, te las, îţi mai spun o dată „te iubesc” şi închid. Te iubesc.
După ce l-am auzit, regretam că pusesem două linguriţe de zahăr în cafea. Totul mi se părea prea dulce. L-am văzut că ia din nou telefonul. A aşteptat să-i răspundă.
-Ştiu că ai treabă, dar soarele ăsta de început de vară mi-a topit orice alt gând în afară de cel că te iubesc. Gata, pa, iubita mea.
Am căutat să mă uit la orice altceva decât la telefonul lui care părea să lase dâre ca o clătită cu dulceaţă pe care o luase cineva pe talpă.

poza vineri

Nici măcar asta nu îmi abătea mintea de la vecinul meu accidental de masă. M-am întors spre el şi l-am surprins privind … la acelaşi lucru ca mine. Deci e bărbat, nu recipient de îndulcitor! Mi-a zâmbit, a întins iar mâna după telefon şi mi-a spus:
-Frumos… cărucior. Se mişcă perfect. Acum mă scuzaţi, trebuie să sun pe cineva.
-Domnule, te rog, o întrebare…
Şi-a dat seama că-i ascultasem conversaţiile dinainte. A lăsat aparatul şi mi-a răspuns, fără să mai articulez eu întrebarea.
-Vreţi să ştiţi de ce îi spun de atâtea ori „te iubesc”?
-Sincer, da. Mă gândesc că e vorba de o relaţie nouă şi frumoasă. Şi, dacă-mi permiţi un sfat, rişti să o sufoci, ca şi cum ai răsturna peste ea un camion de bujori.
-Nu e deloc o relaţie nouă. E soţia mea de ani buni. Chiar mulţi.
-Vă redescoperiţi?
-Glumiţi, nu? Ce să descoperim sau să redescoperim după atâţia ani? Nu, nici vorbă!
-Atunci de ce repetaţi obsesiv cele două cuvinte?
-Hai că vă explic. Poate o aplicaţi cândva. M-a rănit acum ceva timp. Ne-am certat, ne-am aruncat reproşuri şi ne-am spus vorbe cum numai doi camarazi pe viaţă-şi pot spune.
-Ah, şi acum vă pare rău.
-Nicidecum! Obosit de ceartă, mi-a străfulgerat o idee. Să-i spun „te iubesc”. De mii de ori pe zi. Până mă crede, până se gândeşte că sunt un om bun, că nu meritam să mă rănească. Să o fac să-i pară rău. Domnule, e ca şi cum ai încerca să omori pe cineva cu o supradoză de zahăr. Glumesc, vreau doar să o chinuie puţin remuşcările.
L-am privit cum a luat telefonul şi a apăsat pe redial. Nu-i mai ascultam cuvintele, doar pe buze-i citeam: „te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc…”
Atunci a sunat telefonul meu.
-Dragule, spuse vocea din aparat, ce faci? Nu e nimic nou, doar am sunat să-ţi spun că te iubesc.
Mă gândeam acum la ale mele. Era al treilea apel de genul ăsta pe care mi-l dădea în acea zi. Nu am o femeie rea lângă mine. De curând am dezamăgit-o. Nu merita. Îmi pare rău.
Brusc mi-am dat seama de ceva. M-am întors către tip să-i spun că metoda lui e bună. Că are efect. Dar se îndepărtase. Vorbea la telefon.
Nu-l mai auzeam, dar în urmă-i era un ecou ciudat, care lovea ca o nuia de învăţătoare: „te iubesc, te iubesc, te iubesc…”

Foto Alex Mazilu

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Flori şi candele

Dacă viaţa nu ar fi avut alte planuri cu mine, astăzi aş fi avut un program special. De câteva zile, ar fi fost pregătit un cadou, atent împachetat, ales şi pus cu grijă. De dimineaţă l-aş fi luat la mine. Înainte de a pleca de acasă aş fi sunat-o, i-aş fi urat „La mulţi ani!” şi apoi i-aş fi spus că am treabă, că nu cred că ajung pe la ea. Iar ea ştia că o mint. Pe o singură femeie din viaţa unui bărbat acesta nu o poate minţi niciodată.
Indiferent câte treburi aş fi avut, le-aş fi încheiat destul de devreme pentru ca, la ora cinei, să ajung la uşa ei. Până să sun, las mirosul de mâncare caldă ce vine dinăuntru să se amestece cu parfumul florilor luate din drum. Liliac.
-Vai, nu te mai aşteptam! Spune ea, dar în spate văd masa pusă şi ghicesc între zeci de arome şi mâncărurile mele preferate.
Florile poposesc în glastra unde le aştepta deja apă proaspătă. Nu deschide cadoul. Parcă nu vrea să irosească nici măcar o clipă din cele pe care le petrec la ea.
Deşi nimeni din casă nu fumează, am o scrumieră la îndemână. Seara trece repede, cu poveşti despre câţi colegi au sunat-o, cât au stat „fetele” venite la prânz cu un tort.
Iar acum, ştiind că pe o singură femeie nu o poţi minţi, recunosc, aprinzând o candelă, „Mamă, încă e greu fără tine de ziua ta!”
DSC_6179
PS În urmă cu 5 ani, am încercat, zadarnic, să trec peste pierderea ei prin exerciţiile de meditaţie. E o încercare unică la care te supune viaţa şi nu ai cum vreodată să fii pregătit pentru ea.
Mai jos sunt notele despre acel tratament inutil la care m-am supus.
Cercul Vieţii

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Crimă, evident pasională, prin supradoză de „Te iubesc!”

mai 22nd, 2015 by

Ţinea telefonul lipit de faţă parcă era mâna maseuzei de la un salon erotic, de la care tocmai îşi lua la revedere fără să achite.
Mă enervează când unul se bagă-n sufletul tău, aşezându-se pe terasă destul de aproape ca să-i miroşi cafeaua sau să-l auzi când vorbeşte la telefon. Iar muzica, ei bine nici măcar muzica…

… nu reuşea să acopere vorbele-i:
-Nu te ţin mult, dar e o zi minunată şi nu ştiam dacă am apucat să-ţi spun îndeajuns că te iubesc.
A făcut o pauză, probabil că femeia de la celălalt capăt îşi făcea o insulină.
-Gata, te las, îţi mai spun o dată „te iubesc” şi închid. Te iubesc.
După ce l-am auzit, regretam că pusesem două linguriţe de zahăr în cafea. Totul mi se părea prea dulce. L-am văzut că ia din nou telefonul. A aşteptat să-i răspundă.
-Ştiu că ai treabă, dar soarele ăsta de început de vară mi-a topit orice alt gând în afară de cel că te iubesc. Gata, pa, iubita mea.
Am căutat să mă uit la orice altceva decât la telefonul lui care părea să lase dâre ca o clătită cu dulceaţă pe care o luase cineva pe talpă.

poza vineri

Nici măcar asta nu îmi abătea mintea de la vecinul meu accidental de masă. M-am întors spre el şi l-am surprins privind … la acelaşi lucru ca mine. Deci e bărbat, nu recipient de îndulcitor! Mi-a zâmbit, a întins iar mâna după telefon şi mi-a spus:
-Frumos… cărucior. Se mişcă perfect. Acum mă scuzaţi, trebuie să sun pe cineva.
-Domnule, te rog, o întrebare…
Şi-a dat seama că-i ascultasem conversaţiile dinainte. A lăsat aparatul şi mi-a răspuns, fără să mai articulez eu întrebarea.
-Vreţi să ştiţi de ce îi spun de atâtea ori „te iubesc”?
-Sincer, da. Mă gândesc că e vorba de o relaţie nouă şi frumoasă. Şi, dacă-mi permiţi un sfat, rişti să o sufoci, ca şi cum ai răsturna peste ea un camion de bujori.
-Nu e deloc o relaţie nouă. E soţia mea de ani buni. Chiar mulţi.
-Vă redescoperiţi?
-Glumiţi, nu? Ce să descoperim sau să redescoperim după atâţia ani? Nu, nici vorbă!
-Atunci de ce repetaţi obsesiv cele două cuvinte?
-Hai că vă explic. Poate o aplicaţi cândva. M-a rănit acum ceva timp. Ne-am certat, ne-am aruncat reproşuri şi ne-am spus vorbe cum numai doi camarazi pe viaţă-şi pot spune.
-Ah, şi acum vă pare rău.
-Nicidecum! Obosit de ceartă, mi-a străfulgerat o idee. Să-i spun „te iubesc”. De mii de ori pe zi. Până mă crede, până se gândeşte că sunt un om bun, că nu meritam să mă rănească. Să o fac să-i pară rău. Domnule, e ca şi cum ai încerca să omori pe cineva cu o supradoză de zahăr. Glumesc, vreau doar să o chinuie puţin remuşcările.
L-am privit cum a luat telefonul şi a apăsat pe redial. Nu-i mai ascultam cuvintele, doar pe buze-i citeam: „te iubesc, te iubesc, te iubesc, te iubesc…”
Atunci a sunat telefonul meu.
-Dragule, spuse vocea din aparat, ce faci? Nu e nimic nou, doar am sunat să-ţi spun că te iubesc.
Mă gândeam acum la ale mele. Era al treilea apel de genul ăsta pe care mi-l dădea în acea zi. Nu am o femeie rea lângă mine. De curând am dezamăgit-o. Nu merita. Îmi pare rău.
Brusc mi-am dat seama de ceva. M-am întors către tip să-i spun că metoda lui e bună. Că are efect. Dar se îndepărtase. Vorbea la telefon.
Nu-l mai auzeam, dar în urmă-i era un ecou ciudat, care lovea ca o nuia de învăţătoare: „te iubesc, te iubesc, te iubesc…”

Foto Alex Mazilu

Flori şi candele

mai 15th, 2015 by

Dacă viaţa nu ar fi avut alte planuri cu mine, astăzi aş fi avut un program special. De câteva zile, ar fi fost pregătit un cadou, atent împachetat, ales şi pus cu grijă. De dimineaţă l-aş fi luat la mine. Înainte de a pleca de acasă aş fi sunat-o, i-aş fi urat „La mulţi ani!” şi apoi i-aş fi spus că am treabă, că nu cred că ajung pe la ea. Iar ea ştia că o mint. Pe o singură femeie din viaţa unui bărbat acesta nu o poate minţi niciodată.
Indiferent câte treburi aş fi avut, le-aş fi încheiat destul de devreme pentru ca, la ora cinei, să ajung la uşa ei. Până să sun, las mirosul de mâncare caldă ce vine dinăuntru să se amestece cu parfumul florilor luate din drum. Liliac.
-Vai, nu te mai aşteptam! Spune ea, dar în spate văd masa pusă şi ghicesc între zeci de arome şi mâncărurile mele preferate.
Florile poposesc în glastra unde le aştepta deja apă proaspătă. Nu deschide cadoul. Parcă nu vrea să irosească nici măcar o clipă din cele pe care le petrec la ea.
Deşi nimeni din casă nu fumează, am o scrumieră la îndemână. Seara trece repede, cu poveşti despre câţi colegi au sunat-o, cât au stat „fetele” venite la prânz cu un tort.
Iar acum, ştiind că pe o singură femeie nu o poţi minţi, recunosc, aprinzând o candelă, „Mamă, încă e greu fără tine de ziua ta!”
DSC_6179
PS În urmă cu 5 ani, am încercat, zadarnic, să trec peste pierderea ei prin exerciţiile de meditaţie. E o încercare unică la care te supune viaţa şi nu ai cum vreodată să fii pregătit pentru ea.
Mai jos sunt notele despre acel tratament inutil la care m-am supus.
Cercul Vieţii

Fata care m-a lăsat mut. Povestea unui pizzaboy

mai 8th, 2015 by

Portarul s-a uitat la mine ca la un gândac care trebuie să urce un deal ca să ajungă la el. Avea şapcă, uniformă, toate păreau mari, ca şi cum înainte postul fusese ocupat de un uriaş care murise subit de autosuficienţă. Nu aveam chef de discuţii, aşa că am spus doar:
-Sunt băiatul de la pizza. Am o comandă de…
-Mergi drept în faţă. Nu intra aiurea şi stai pe margine. Se circulă în viteză pe culoarul ăsta.
Camera „A”. Nu putea fi greu, din faţă venea un amestec de parfumuri, un fel de curcubeu, doar că, în loc de culori, adunase toate aromele care pot trezi un bărbat. Era miros de mângâiere, de atingere, de apăsare, de sărut, de… hai, că nu intru chiar aşa în amănunte. Pe drum m-am ferit de vreo două rachete, o fată care alerga cu un bulgăre de mătase în mână. Cred că îl furase. Şi un puşti cam efeminat care fugărea o rochie. Cred că voia să o probeze.
De câte ori se deschidea uşa din faţa mea, răzbătea o muzică.

Un ritm care te făcea să te uiţi în jos după paşi de femeie. Da,
eram tânăr atunci şi foloseam pe zi cuvântul „femeie” mai des ca „bună ziua”. Dar nici nu prea aveam cu cine să mă salut în acele vremuri.
Când am împins uşa… Raiul se înmiise doar pentru mine. Vreo sută de femei îmbrăcate de gală se foiau ca şi cum Dumnezeu crease totul şi uitase să facă mărul.
Nu ştiu cum îmi jucau ochii, dar palmele mi se încinseseră atât de tare încât, prin husă, pizza mi se părea rece.
-Ce dracu’ cauţi aici?
A ţipat la mine o doamnă care încerca să se acopere cu o rochie. Cred că era a fiicei ei. Totuşi, o doamnă de vârsta asta cu un copil atât de mic?
-Pizza, doamnă. Am o co…
-Vezi acolo în spate.
„În spate” însemna un buchet de flori. Erau patru, asta însemna… dar trebuia să scap de pizza aia din mână, aşa că m-am apropiat de ele, indiferent de riscuri.
-A dat Domnu’, a pus una dintre ele. Mi-a luat cutia din mână şi s-a uitat la bon şi a aruncat banii ficşi în husă. Simţeam satisfacţia gândacului care urcă dealul şi vede că în vârf nu-s firimituri.
-Ia uită-te la el ce faţă a făcut! Cea care a vorbit s-a uitat cu subînţeles. Eu zic că e mut. Ştiţi ce, eu-i dau un bacşiş gras dacă spune ceva frumos despre rochia mea.

Luiza

S-a rotit sub ochii mei şi a aruncat scântei de gheaţă. Nu-s eu mare meşter în vorbe, dar cuvintele „bacşiş gras” m-au stimulat cumva:
-Ce să spun? Poate doar că o rochie ca asta bântuie visele băieţeilor care adorm cu Crăiasă Zăpezii-n gând şi apoi, când o regăsesc la maturitate, zâmbesc ca în pătura bunicii. Şi se termină cu decolteul, atât cât îi trebuie unui bărbat să viseze. Mă scuzi dar nu pot să nu remarc şi voalul de pe umeri, tot alb, dar mai subţire, ca şi cum zăpada se topeşte când te apropii de ochi.
Când s-a uitat la mine m-am gândit că poate or fi şi ceva firimituri pe vârful dealului. Mi-a aruncat 10 lei în husă.
-Cam îndrăzneţ pentru un pizza boy! Dar nu era pic de supărare în tonul ei.
-Stai, a spus a doua femeie din grup, dau şi eu bacşiş pentru vorbe.

Carmen

-Nu pot descrie o rochie roşie cu atâtea margini brodate fără să mă gândesc la rana lăsată de un Cupidon care şi-a abandonat arcul pentru o armă de calibru mai mare. Nu, asta nu e rochie, e sângele admiratorilor adunat în cupele florilor de pe mormintele lor.
Alţi 10 lei au zburat în husă. Prinsesem curaj aşa că m-am întors spre a treia doamnă. A scos 10 lei şi i-a aruncat în husă:
-Te-ai holbat destul la noi! Şterge-o, mie nu îmi trebuie complimente!

Leea

-Doamnă, mulţumesc, chiar nu ştiam ce să spun despre rochia asta. Dacă cealaltă roşie e ca sosul picant, asta e ca ăla dulce. Ai nevoie de el ca să înţelegi că ai exagerat cu ingredientele din mâncare. Liniile drepte, funda, e un dar, doamnă, şi te tenteză, dar doar cel căruia îi e hărăzit poate să-l deschidă. Aşa că doar el poate spune ceva de rochie şi dar. Nu, v-aş fi luat banii de pomană, nu-mi vine nici un compliment în minte.
Deja întinsesem mâna după husă, gândind că puţini oameni îşi au simultan mulţumite buzunarele şi sufletul, când a patra a spus:
-Şi eu?

Louise

-Lasă-l, dragă, să plece, a câştigat mai mult decât pe pizza!
-Nu, nu mă grăbesc şi pot da şi eu bacşiş, ca să zic aşa, în cuvinte.
-Hai că devii… Spune şi şterge-o!
-Uite, la rochia asta mă gândesc de când am intrat. E un peisaj care merge, e vara, când te aşezi la umbra unui măr şi te rogi sa auzi şuierul unui şarpe. Sunt atât de multe frunze, dar părul roşu te face să ai răbdare, întotdeauna vine toamna.
-Măgarule!
Cuvântul mustrător a plutit prin cameră mai lin decât au aterizat ultimii 10 lei în husă. Am luat-o şi m-am îndepărtat. De unde m-am oprit le vedeam mergând spre podiumul de prezentare. Am stat şi am ascultat aplauzele. Nu se comparau cu vorbele mele!
Atunci am văzut-o pe a cincea doamnă. Ascultase tot.

Silvana

Se uita la mine ca la un gândac care, sătul, se prăjeşte în soare pe un vârf de deal. M-am apropiat de ea şi… sincer, cred că-mi terminasem cuvintele cu doamnele dinainte, pentru că nu am putut decât să tac şi să mă rog să pot da 10 lei să nu aflu ce gândeşte despre mine.

PS Superbele rochii cu care mi-am îmbogăţit imaginaţia au fost create de Eli Lăslean iar cadrele ale celor de la PhotoNxt au fost surprinse la un eveniment caritabil, organizat în beneficiul copiilor cu probleme grave de sănătate. Doamnele care au plănuit evenimentul au „slujit” ca modele la o prezentare absolut desăvârşită.
PS Son Of A Preacher Man în interpretarea englezoaicei Dusty Springfield e de ani buni în topul celor mai bune 500 de piese din lume. Ultima oară ocupa locul 240. A fost înregistrat dintr-o întâmplare, în 1968. Springfield a făcut o sesiune de înregistrări în Tennessee şi, fiind în patria country şi rock’n’roll, melodiile alese au fost din aceste stiluri, destul de departe de twist-ul care-i adusese celebritatea în Europa. Son Of A Preacher Man zăcea în sertar, după ce fusese refuzat de Aretha Franklin.
Într-o săptămână a ajuns hit. Printre sutele – poate mii – de cover-uri se numără şi al Arethei dar şi al surorii ei.

Al dracu’ Alifantis!

mai 1st, 2015 by

-Dacă ai fi grădinar, ce floare ai alege ca să-i dai numele meu?
vineri 1 mai
Sunt puţine momente când o femeie reuşeşte să întrerupă un bărbat care-şi pregăteşte o pipă. În general, nu te opreşti şi o laşi să savureze mişcările tale, sperând că din grija pentru tutun şi briar înţelege cum s-ar putea mişca palmele tale pe carnea ei. Adică, dacă nu e goală, dacă nu spune brusc un „Te iubesc!” sau „Arde casa!”, nu văd de ce ai ridica ochii din vatra pe ale cărei margini interioare potriveşti tutunul. Totuşi ea a reuşit. Am ridicat ochii.
-Da, te uiţi la mine ca la o nebună. Mă întreb uneori exact aşa: „Ce floare ai alege ca să-i dai numele meu?” Ai schimba numele freziei ca parfumul ei să-ţi amintească mereu de mine? Sau al trandafirului, semn al desfătării la masă şi în pat?
Am lăsat pipa, pentru că, evident, era ceva important. Mi-am spus că de vină e muzica. Ascultam Alifantis şi grecul are de multe ori efecte nebănuite asupra femeilor.

I-am spus:
-Dragă, dacă te deranjează muzica, putem să o oprim.
Nu a avut nici cea mai mică reacţie la oferta asta foarte avantajoasă, venită din partea unui bărbat gata să-şi sacrifice un tabiet,ci a continuat să vorbească fără noimă:
-Dacă ai fi bijutier, ce piatră ai alege să montezi pe inelul meu de logodnă? Un diamant , aşa ca o promisiune a unei îndestulări ce va să vie? Un grăunte de chihlimbar care să-mi dea speranţă sau poate ai alege un moldavit străverziu, singurul cristal căzut, ca şi viaţa, din cer?
M-am gândit să-i aduc un pahar cu apă. Probabil a mâncat ceva la prânz care murise de prea mult timp şi acum se răzbuna asupra lucidităţii ei. Mă pregăteam să o chestionez, în loc de asta mi-am văzut mâna intrând adânc în punga de tutun. Îl dezmierdam ca pe părul iubitei, umezit de emoţie şi zbatere, după o repriză de slăbiciune. M-am auzit spunând:
-Dacă ar fi să numesc ceva cu numele tău, aş boteza un tutun. Ar fi un cavendish, strivit până dă dulceaţă şi devine moale ca o mână pe care o lipeşti de piept când te doare. L-aş arde pe tot, lăsându-l să mă omoare încet şi sigur, până ce amândoi vom mai fi doar o aromă ce bântuie dormitorul…
Ne uitam unul la celălalt şi era clar că nu era totul în regulă. Flori, cristale şi arome care bântuie. Am oprit muzica şi, răcoriţi de linişte, ne-am privit.
-Ciudat, i-am spus, mi s-a părut că vorbeai de flori şi cristale.
-Dă-mi puţin punga de tutun.
A băgat mâna în el şi apoi s-a mângâiat pe păr.
-Nu seamănă, măi, deloc!
Am stat mult timp tăcuţi. Derutaţi. Am dat-o dracului de pipă şi nu mă puteam opri să-mi spun: Al naibii grec, cum strică el serile oamenilor! Mai-mai să dansez cu nevastă-mea în loc să savurez o pipă!

PS Nicu Alifantis şi singura piesă cântată în limba strămoşilor săi, grecii. S’Agapo înseamnă… Te iubesc şi e o poezie a Mariei Mirtiotisa. L-am auzit pe Nicu spunând că datorează tatălui său un cântec în greceşte, limbă pe care s-a încăpăţânat să nu o vorbească. Cântul şi destinatarul s-au întâlnit în cerul de unde ne vin viaţa şi… moldavitul.
O traducere excepţională a textului cântecului găsiţi AICI

Femeia care iubea freziile

aprilie 24th, 2015 by

Trei bărbaţi stau pe terasa unei cafenele şi fac ce ştiu ei mai bine, se uită după maşini şi după femei. Şi cum prin Centrul Vechi nu trec maşini…
Unul e tânăr, neobrăzat de tânăr, ceilalţi doi sunt la vârsta când ar da şi lecţii, dar s-ar şi arăta deschişi la noi învăţături. Însă cum, indiferent de vârstă, ochii bărbaţilor sunt croiţi la fel, privirile le cad asupra unei tinere ce tocmai se aşezase la o masă din apropiere. Femeia a aruncat un zâmbet înspre masa lor înainte de a se aşeza şi astfel, la adăpostul unei distanţe destul de mari pentru a nu fi auziţi, dar destul de mică pentru a nu le scăpa nici un amănunt din tabloul oferit de feminitatea ei, cei trei au început să vorbească.

poza vineri 1

-Pun pariu că fata asta iubeşte liliacul, spuse, cu un aer de atoatecunoscător, unul dintre cei doi profesori de ocazie. Am văzut-o când se aşeza. Picioarele ei au supleţea şi fermitatea ramurei de liliac, iar restul… parfum şi flori într-un spectacol alambicat şi magic, aşa cum numai Dumnezeu poate trimite pe pământ.
-Nu ştiu ce să spun, se băgă în discuţie şi tânărul, dar fu rapid întrerupt de al treilea comesean.
-Ştiu că nu ştii. Încă, lasă timpul şi experienţele să se acumuleze şi vei învăţa să citeşti femeile ca pe cărţi deschise pe masă. Dar, dragul meu – de data asta i se adresă colegului de generaţie – te contrazic. Aşa cum e aşezată acum tu nu mai vezi, dar am observat că poartă cercei mari, rotunzi. Îmi aminteşte de corola bogată a narcisei, cocoţată şi ea pe o tulpină fermă, privind peste toate celelalte flori de primăvară, drept în ochii verii ce va să vie.
-Domnilor, încercă din nou să intervină tânărul.
-Lasă, ne poţi mulţumi mai târziu, e păcat ca experienţele să moară în tăcerea păstrată de noi. Dar, amintindu-mi momentul când ne-a zâmbit, parcă luminile mici şi albe din ochii ei îmi vorbesc despre floarea delicată de mărgăritar. Şi parfumul fin cu care a împrăştiat mirosul greu de oraş îmi aminteşte de strădania mărgăritarului de a alunga mirosul de mort al trecerii iernii…
-Domnilor, vorbi din nou tânărul, mi-aş petrece restul zilelor ascultându-vă, dar chiar trebuie să mă ridic, să iau din colţ câteva frezii, despre care absolut întâmplător am aflat că sunt florile ei preferate. Trebuie să mă duc la tânăra din faţa noastră. Am întâlnire cu ea şi, din respect pentru conversaţia noastră, nu ne-a întrerupt când a ajuns, dar nu aş vea să abuzez de răbdarea ei.
Tinerii se îndepărtau deja, ea afundându-şi nasul în buchetul de frezii.
-Frezii… tinerii din ziua de astăzi, nimic nu se mai potriveşte.
Spunând asta, bărbatul ceru nota de plată şi apoi îi spuse celuilalt:
-Mergem? E clar că pe aici nu trec maşini care să merite a fi privite.