Editoriale

Nu îmi pare rău de Crin Antonescu, dar îmi va părea rău după el

Am mai explicat pe acest blog, de când am reînceput să-l actualizez, că ex-preşedintele PNL este victima propriei credulităţi. Din aroganţa de a avea şi alţi sfătuitori decât cei ai decedatei USL ( poate proşti tacticieni, incapabili să simtă iminenţa unor cutremure, cum a fost cel de după insistenţa de a-l propune vice-premier pe Klaus Iohannis, dar credincioşi idealurilor, câte erau ele, ale alianţei anti-Băsescu) s-a înconjurat de oameni care-şi jucau libertatea în încercarea de a îi face servicii singurului adversar al USL care conta la acea dată. Sunt indivizi care doreau ridicarea PMP, ăsta bănuiesc că e idealul de bază, discutau şi cu Iohannis, dar cred că şi acesta este într-o postură perfectă de a simţi pe propria piele cum e să cedezi altuia locul şi groparii tăi să-ţi explice cum ai dat lovitura vieţii…
Poate-i credeţi creduli, dar vă spun cu mâna pe inimă că sunt şi fraieri pentru că nu discutăm de nişte genii ale manipulării ci de nişte indivizi oarecare, ale căror mesaje, chiar când sunt lipsite de substanţa veridicităţii, excelează doar prin repetarea până la exasperare.
Totuşi am crezut că spre finalul crizei prin care trece, PNL se va trezi, că nu se va ajunge la secvenţe comice cum e absenţa unei treimi din Delegaţia Permanentă când e vorba de asemenea decizii.
Nu a fost cazul şi acum partidul care în luna ianuarie dădea sigur viitorul preşedinte al României stă la mila desemnării candidatului după o evaluare în care vor să intre şi cei mai mari adversari ai săi, Monica Macovei şi MRU ( refuzat de PNL la fuziune cu Forţa lui Civică şi silit să-şi calce orgoliul şi să meargă la uşa PDL, partid în care declinase scârbit invitaţia de a se înscrie înaintea alegerilor parlamentare din 2012).
De ce, totuşi, cred eu că o să-l regret pe Crin Antonescu? Pentru că prin prostia lui mă aduce în situaţia de a alege răul cel mai mic, iarăşi şi iarăşi, ca la fiecare rundă de prezidenţiale.
Pe cine propune Dreapta la aceste alegeri? Cristian Diaconescu, plimbat de la un partid la altul, dar mereu la Putere, excepţie făcând puţinul timp între alegerea primă a lui Băsescu şi organizarea UNPR la uşa lui Emil Boc? Elena Udrea, deşi eu tot nu cred în candidatura ei? Mihai Răzvan Ungureanu, ajuns premier după două refuzuri ale lui George Maior şi copilăros în cele mai mari decizii, precum cea amintită mai sus? Cătălin Predoiu, singurul ministru care a trecut din tabăra lui Călin Popescu Tăriceanu în cea a guvernelor Boc? Klaus Iohannis, personaj scos la lumina reflectoarelor după o adevărată operaţiune de dezinformare cum a fost cea a dezmembrării USL? La fiecare voi fi silit să văd dacă-i mai rău sau bun decât Victor Ponta, să cântăresc oalele cu rahat şi să-l votez pe ăla unde balanţa se ridică! Şi acum, dacă mă întrebaţi repede, nu ştiu cum e balanţa!
Nu, recapitulându-i nu pot să nu îl regret pe Crin Antonescu!

Posted in Editoriale | 1 Comment

Klaus Predoiu sau Cătălin Iohannis? Sau poate Crin Blaga?

Fiți atenți cum e filmul evenimentelor viitoare: PDL are un candidat la prezidențiale, Cătălin Predoiu, PNL se reunește pe 21 iulie și va decide atunci dacă ar tipări afișe cu fața lui Crin Antonescu sau cu a lui Klaus Iohannis. Lucrurile cam par tranșate după cum tot mai mulți lideri liberali și-ar face selfie-uri cu un wursht în mână doar ca să vadă lumea ce neam european preferă… Orice al alege, candidatul lor se duce să se măsoare cu Predoiu, pentru a alege candidatul noii alianțe. Simpla idee de a măsura pe cineva cu Predoiu este onorantă pentru fostul ministru al Justiției, dat fiind faptul că până acum scorurile sale în sondaje nu i-au permis să se măsoare cu nimeni, în zona aia a cifrelor el fiind singur.
Dacă totuși îl aleg pe Crin Antonescu, măsurarea cu Predoiu devine simplă investiție în vacanța vreunui sociolog. E scenariul de care eu cred că îi e cel mai frică lui Iohannis. El rămâne primar, pregătirea de 5 ani pentru a fi premier spulberându-se în fașa promisiunii că PDL dă premierul. Acum vă las să vă gândiți dacă Blaga îl lasă pe Predoiu să se joace și de-a premierul…
Nu am niciun dubiu, însă, că sondajele ar arăta că un premier mai apreciat ar fi Iohannis. Acceptă PDL să cedeze și numele și ambele poziții în Stat? Depinde cât de disperați sunt după atâta amar de Opoziție.
Dacă e desemnat de PNL Iohannis, lucrurile se simplifică. Fie el președinte și premier de la PDL, preferat de sas fiind Predoiu, fie Predoiu candidat ( pentru a se feri de eventualul naționalism al votantului român) și neamțul posibil premier.
Care e varianta câștigătoare? La care s-ar ralia pentru turul al doilea votanții băsiști? Nu mă pricep și… nici nu aș da sfaturi unor așa înalți oameni de stat. Ce se va întâmpla în oricare din aceste cazuri dacă Victor Ponta permite demonizarea sa pentru a ceda candidatura unui coleg de partid care i-ar promite că rămâne premier?

Posted in Editoriale | 1 Comment

Alianța PNL/PDL, o familie în care rufele murdărite în istoria recentă trebuie spălate în public!

O să încep cu o glumă care mi-a venit în minte când am văzut ușurința cu care Vasile Blaga a predat restul de partid pe care-l mai are: Dacă Blaga e un ”căprar”, cum zicea Traian Băsescu, atunci PDL-ul a fost îngropat cu … gardă militară.
Sincer nu îmi pasă prea mult de soarta unei structuri care a stat prea mult la dreapta președintelui, neînțelegând că avionul nu poate supraviețui dacă are un pilot kamikaze. Din 2012 încoace, PD-ul din anii ’90 e mort, îl ascund în diverse cavouri, cum a fost ARD-ul, sperând să nu pută așa cum ar face orice cadavru dacă e perpelit în atmosfera fierbinte din politica românească.
Mă interesează însă ce preia din toate aceste realități PNL-ul, un partid care in ultimii ani a avut 3 creșteri, toate contradictorii, una luptând alături de un PD proaspăt băsist, în 2003/2004, una luptând cu Băsescu pentru a-și salva identitatea din ghearele unui președinte care voia ca acest partid istoric să fie înghițit de structura desprinsă din FSN, sub Călin Popescu Tăriceanu și ultima ca parte a USL-ul coagulat pe ura împotriva ocupantului Palatului Cotroceni.
Eu cred că alianța/fuziunea dintre cele două partide trebuie să fie o ”afacere” în care rufele murdare trebuie spălate în public, pentru că altfel nu e credibilă, va părea doar unirea a doi neputincioși la a răzbate singuri.
De exemplu, sunt de ajuns declarațiile la adresa lui Victor Ponta din cadrul PNL când gesturile mici trădează altceva? Vă reamintesc doar votul parlamentarilor liberali pentru a cere demisia lui Traian Băsescu.
E de ajuns să te înjuri cu Elena Udrea ca să pară că istoria ta recentă e spălată de băsismul extrem? Tot gesturile mici trădează: Blaga mai avea puțin și-și rodea zgarda de buldog când președintele nu a fost chemat la serbarea Senatului.
Și asta ca să nu mai vorbim de marile teme, girarea guvernării Emil Boc sau suspendarea președintelui din vara lui 2012! Peste toate aceste teme nu vor putea trece doar prin atacuri la actuala guvernare sau dezbateri despre câți ani ar trebui să stea Voiculescu la închisoare.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Năravul rusesc

I-au spus Sankt Petersburg, apoi Petrograd, după aia Leningrad şi acum iar Sankt Petrsburg. Este adevărat că indiferent de nume inspiră restului lumii acelaşi lucru?

rubrica 23 iulie

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Reţeta unei veri de rahat

Telefonul vibră uşor, semn că a venit o ştire nouă. „Atenţionare de cod galben de ploi, vijelii şi grindină”. La dracu’ ! Vară capricioasă, ploi soare şi iar ploi, iar noi eram în weekend la mare, sperând să ne prăjim! Bani aruncaţi pe geam!
Ea stătea pe un şezlong, la soare, şi părea că aţipise cu o carte pe faţă, în loc de umbrelă. Mă pregăteam să-i spun de atenţionare când mi-am dat seama că nu se vedea niciun semn de ploaie. Nici măcar un nor. Am închis ochii, gândind că meteorologii or fi fumat ceva aparte de au anunţat furtuni. Căldura m-a copleşit şi m-am lăsat pradă lenei .
-Auzi, tu m-ai înşelat vreodată?
Sunt momente când mă întreb dacă Dumnezeu era un tip cu mult timp liber atunci când a creat şi Femeia. Nu am răspuns nimic, socotind că vine imediat ploaia şi spală orice discuţie tembelă.
-Tocmai am citi că 75% dintre bărbaţii căsătoriţi îşi înşeală soţiile! Mă gândesc că tu eşti un tip destul de comun ca să te încadrezi…
Nu am răspuns nimic. Sunt situaţii când e bine să te adăposteşti. Ce mă supăra era că furtuna şi ploaia întârziau!
-Bine, la tine poate că nu ar fi o problemă, dacă stau să mă gândesc cum vânezi like-uri pe Facebook! De aici până la…
Stătea deja în fund, cu tendinţa de a se ridica de tot. Dacă furtuna mai întârzia mult, riscam să fiu eu cel trăsnit! Chiar că din senin!
-Dacă iau în calcul că doar 25% dintre bărbaţi nu au cont pe Facebook, concluzia e cam simplă şi total în defavoarea ta: eşti în ăia 75% care…
Soarele începuse să mă ardă pe spate, dar două puncte, exact între omoplaţi mă frigeau. Sigur erau ochii ei! Şi meteorologii ăştia… de ce întârzia furtuna!
-Păcat de încrederea pe care ţi-am acordat-o! Când faceţi asta nu vă bântuie imaginea noastră plângând? La copii nu te gândeşti? O porcărie! Spune şi tu ceva, stai la soare şi nu îţi pasă de nimic!
-Ăăă…
Parcă a apărut un fir de nor. Mic, ce-i drept, dar poate aduce odată ploaia aia!
-„Ă”? Atât poţi spune?
Era în picioare deja. Pe cer încă niciun nor, dar… era clar că pentru mine era valabilă atenţionarea! Primele picături de ploaie începuseră să cadă. Toate în capul meu!

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Reţeta unei veri de rahat

iulie 25th, 2014 by

Telefonul vibră uşor, semn că a venit o ştire nouă. „Atenţionare de cod galben de ploi, vijelii şi grindină”. La dracu’ ! Vară capricioasă, ploi soare şi iar ploi, iar noi eram în weekend la mare, sperând să ne prăjim! Bani aruncaţi pe geam!
Ea stătea pe un şezlong, la soare, şi părea că aţipise cu o carte pe faţă, în loc de umbrelă. Mă pregăteam să-i spun de atenţionare când mi-am dat seama că nu se vedea niciun semn de ploaie. Nici măcar un nor. Am închis ochii, gândind că meteorologii or fi fumat ceva aparte de au anunţat furtuni. Căldura m-a copleşit şi m-am lăsat pradă lenei .
-Auzi, tu m-ai înşelat vreodată?
Sunt momente când mă întreb dacă Dumnezeu era un tip cu mult timp liber atunci când a creat şi Femeia. Nu am răspuns nimic, socotind că vine imediat ploaia şi spală orice discuţie tembelă.
-Tocmai am citi că 75% dintre bărbaţii căsătoriţi îşi înşeală soţiile! Mă gândesc că tu eşti un tip destul de comun ca să te încadrezi…
Nu am răspuns nimic. Sunt situaţii când e bine să te adăposteşti. Ce mă supăra era că furtuna şi ploaia întârziau!
-Bine, la tine poate că nu ar fi o problemă, dacă stau să mă gândesc cum vânezi like-uri pe Facebook! De aici până la…
Stătea deja în fund, cu tendinţa de a se ridica de tot. Dacă furtuna mai întârzia mult, riscam să fiu eu cel trăsnit! Chiar că din senin!
-Dacă iau în calcul că doar 25% dintre bărbaţi nu au cont pe Facebook, concluzia e cam simplă şi total în defavoarea ta: eşti în ăia 75% care…
Soarele începuse să mă ardă pe spate, dar două puncte, exact între omoplaţi mă frigeau. Sigur erau ochii ei! Şi meteorologii ăştia… de ce întârzia furtuna!
-Păcat de încrederea pe care ţi-am acordat-o! Când faceţi asta nu vă bântuie imaginea noastră plângând? La copii nu te gândeşti? O porcărie! Spune şi tu ceva, stai la soare şi nu îţi pasă de nimic!
-Ăăă…
Parcă a apărut un fir de nor. Mic, ce-i drept, dar poate aduce odată ploaia aia!
-„Ă”? Atât poţi spune?
Era în picioare deja. Pe cer încă niciun nor, dar… era clar că pentru mine era valabilă atenţionarea! Primele picături de ploaie începuseră să cadă. Toate în capul meu!

Na că o zic: M-am iubit chiar cu Venus!

iulie 18th, 2014 by

S-a întrupat ca Venus din spuma mării. Asta e sigur pentru că acum o văd venind spre un şezlong din apropierea mea iar până atunci nu o observasem. Şi nu aveai cum să nu o vezi!
Picăturile sărate refuzau să cadă de pe carnea ei, refuzând parcă să scape din mâini un asemenea noroc. Invidiam picăturile. Cele mai norocoase erau cele de pe spate. Ca o mângâiere coborau peste fund, spre picioare, sinucigându-se de nisip după ce parcurgeau un drum zămislit în Rai.
S-a aşezat pe pânza ce a tresărit a plăcere sub povară şi şi-a scuturat părul de aur. Era ca o chemare, dar toţi muritorii erau prea înmărmuriţi să răspundă. Apoi şi-a dus mâna la spate şi a desfăcut sutienul. L-a dat jos uşor. Mă jur că nici briza mării nu a mai suflat! Sânii ei… sânii ei… făceau lumea mai frumoasă.
Pe cearceaful meu, m-am întors pe burtă pentru că… începuse să se vadă că mă uit.
Căldura m-a doborât. Ca prin vis am văzut cum se ridică şi vine spre mine. S-a aşezat lângă mine şi a pus o mână pe spatele meu. Ca prin minune, plaja s-a golit şi am rămas singur cu ea. Un muritor care îşi atinge idolul. Şi ce atingeri!
Am iubit-o, ea nu ştiu dacă m-a iubit sau doar mi-a permis să o iubesc. Era oricum prea mult. Marea tăcuse şi ea, uimită de unirea dintre o zeiţă şi un muritor. Nu mai văzuse aşa ceva de când Anchises căzuse în mrejele patroanei frumuseţii…
Tăceam şi eu. Mâlc. Ştiam ce păţise înaintaşul meu pe lista adoratorilor ei atunci când a spus pe cine a iubit. Dar… cât poate un bărbat să tacă?
Poate am vorbit în somn, poate am spus brizei sau poate, pur şi simplu, ca orice bărbat, am vorbit la un pahar de… nectar. Şi atunci…
Plaja s-a umplut din nou. Statuia ei era pe şezlong. Aşteptam fulgerul stăpânului său. Şi a venit.
Ştiam că gura bate fundul şi poate că ar fi fost bine să fie aşa. Mie mi-a bătut ceafa. Fulgerul mi-a ars una de am văzut stele verzi. M-am întors să implor iertare şi am înlemnit.
„Nesimţitule, te mai zgâieşti mult la piţipoanca aia?” Cumplit de mult vocea stăpânului fulgerelor semăna cu a nevestei mele… Ciudat. M-am frecat pe ceafă şi m-am dus după bere.

PS Povestea de iubire dintre Venus şi muritorul Anchises este poate cea mai frumoasă pildă despre masculi. Şi ameninţat de fulgerul lui Zeus, bărbatul se laudă că a atins o. Sigur că lumea e plină şi de gentlemeni… dar şi testul cu Venus e mai presus de expresia „Un gentleman nu vorbeşte despre asta”.

În fiecare scorpie doarme un înger

iulie 11th, 2014 by

Doar o femeie se poate uita la un cadou ca la un rahat şi deja să simţi în cameră putoarea unei haznale. Portofelul viu colorat pe care-l alesesem zăcea pe masă şi părea că se înroşeşte de ruşine că i-a tulburat aniversarea.
-Nici o bază n-am în tine! Ţi-am spus că anul ăsta nu avem bani şi nu vreau nici un cadou de ziua mea! Dar tu nu şi iar nu, faci numai ce vrei!
La fel în fiecare an. Furtuni de vară! Anunţate încă din urmă cu un an, noroc că ziua ei cade vara şi trec repede. Iar când vine furtuna ce ai de făcut? Te adăposteşti până trece şi aştepţi cuminte să iasă din nou soarele. Şi cum nimic nu are boruri mai largi decât pălăria gândurilor, m-am ascuns într-o carapace de amintiri şi am aşteptat.
-Numai un pervers ca tine poate să-i ia un portofel cuiva care se plânge de bani! Sunt curioasă ce scuză mai inventezi acum? Ah, când o aud pe aia cu „Lasă, dragă, că ne descurcăm cumva!” mă apucă dracii!
Îmi amintesc anul când i-am luat un ceas şi, în timp ce mă certa, i-am spus „am vrut să cronometrez cât ţine criza de nervi sub care-ţi ascunzi bucuria că ai primit un cadou”… ăla a fost anul când am învăţat că nu e bine să-i răspunzi în astfel de momente. Da, clar, atunci am inventat sombrero-ul de amintiri pe care să-l trag pe ochi şi să aştept ca nervii să nu mai mascheze surpriza.
-E ăla din vitrina unde m-am oprit şi m-am uitat? Da, ăla e. Dar de unde ştii că nu eram doar obosită. Poate mă bătea un pantof şi m-am oprit acolo şi ca să nu par proastă…
Într-un an i-am oferit un text. Mi-a zis că mai frumoase sunt florile, dar seara am surprins-o recitindu-l pe telefon şi lăcrimând. Apoi i-am luat flori şi mi-a spus că noi mâncăm salată nu bujori, dar dimineaţa am găsit în aşternut câteva petale dintr-o floare pe care o luase cu ea în pat.
-Voi bărbaţii vreţi să le ştiţi pe toate, ce vrem noi, ce ne trebuie! Puteai să mă întrebi măcar ce-mi doresc, ce-mi trebuie. Dar tu nu, le ştii pe toate!
A fost un an când am întrebat-o. Nu direct, că nu-mi trebuia şi o furtună care să prevestească alta, dar pe ocolite. Bineînţeles că nu am luat ce trebuie, că era mai scump, mai prost sau prea mare… a doua zi purta cadoul şi a pus poza pe Facebook.
Simţeam că furtuna e pe trecute. Nu se mai uita numai în sus, implorând parcă cerul să îi dea şi ei un bărbat pe care să se bazeze. Era momentul să mă răzbun şi am început să fluier melodia asta veche:

A amuţit. De unde se aştepta să plâng… M-a abandonat puţin şi a luat portofelul de pe masă. L-a privit puţin şi s-a luminat. L-a lipit de piept ca pe bucata de suflet care-i lipsea ca să plutească şi mi-a zis.
-E drăguţ! Fetele or să moară de ciudă! Dar să ştii că nu trebuia… mai ales acum când nu avem…
I-am acoperit buzele cu un sărut.

PS În 1969, Bob Dylan i-a făcut o vizită acasă prietenului său Johnny Cash. A ieşit un album care nu ar trebui să lipsească din colecţia oricărui iubitor de libertate şi artă.

Pe Facebook toate femeile sunt frumoase

iulie 4th, 2014 by

Nu aveam nevoie de poză ca să o recunosc. De câteva săptămâni, de când corespondam cu ea, fiecare trăsătură din imaginea minusculă de la profilul ei mi se întipărise în minte, în suflet. Acum o așteptam. În ultimul mesaj mi-a cerut să am în mână un buchet de frezii. Ca să mă recunoască, spune ea. Știam deja că sunt florile ei preferate. În câteva mesaje mi-a vorbit atât de frumos despre ele încât parcă le simțeam parfumul suav, punând stăpânire pe întreaga cameră. Sută la sută aș fi avut frezii la mine pentru prima întâlnire.
La doi pași de mine se oprise … ceva. Și dacă o vedeam născând nu aș fi fost destul de sigur că era femeie. Singurul indiciu fiind că purta rochie. Un clopot din ăla modern, cu partea de jos întoarsă ca și cum croitorului îi era frică să nu cadă pe jos ceva din chiloți.
Am închis ochii și mi-am readus din suflet chipul ei. Poza se încheia destul de jos ca să îmi dau seama că sânii ei sunt tari și dulci ca două mere din Grădina Raiului, două și tot n-ar ajunge pentru a potoli foamea unui Adam nesătul de păcat.
Am deschis iar ochii, doar ca să compar norocul meu de a găsi un înger pe Facebook. Arătarea avea sâni, dar nu știai de unde să-i privești. Începeau de undeva de sub gât și apoi parte din ei se aduna înntr-un sutien push-up. Bietele cupe nu puteau face față și printre ele se scurgea surplusul de grăsime. Nu curgea mult pentru că se opreau pe burta ce se înălța amenințătoare spre cer.
De ce nu o veni? Într-un mesaj mai vechi spunea că adoră punctualitatea și știu că atunci m-am gândit că numai un nebun ar întârzia dacă premiul este să-i atingă părul. În poză, părea că până și razele soarelui dădeau înapoi când ajungeau la marginea coafurii ei.
Și creatura de lângă mine avea păr. În fine, avea în cap un fel de căciulă naturală, croșetată de un creator nebun, fără milă față de o ființă deja destul de năpăstuită.
Îmi imaginam cum a ajuns deja și stă ascunsă pe undeva, cum mă analizează, vede florile și anticipează clipa când își va îndesa fața în ele, sperând ca petalele să-i răcorească obrajii de o inerentă febră feciorelnică.
Atunci am văzut și pe ce stă ființa de lângă mine. Probabil picioare sau postamente, niște tuburi poroase, ținute locului de ciorapi a căror textură era serios încercată. Dacă un parizer țărănesc vedea picioarele alea se felia singur!. Degetele, apăsate de greutate se îndepărtaseră ca și cum nu-și suportau unul altuia mirosul.
Fixam degetele când am văzut că se mișcă. Înspre mine! Am ridicat privirea și atunci am înțeles! A cui o fi fost poza de pe net?
-Bună! Vocea ei suna ca și cum voia să forțeze deplasarea unei flegme din zona sugrumată de push-up spre gură. Cu o ultimă privire am văzut că are dinți. Sau colți, în fine, nu am mai stat.
Am plecat în trombă, mulțumind lui Dumnezeu că am fost inspirat și pe Facebook îmi pusesem o poză cu un manechin. Sunt destul de gras, era cald, dar am reușit să mă mișc repede…

PS Nu am scris mult timp, aproape un an ”texte de vineri”. Nimănui nu i-a fost mai dor ca mie de senzația pe care o ai când scrii altceva decât mizeria zilnică.

Am iubit-o pe Pittiș

septembrie 27th, 2013 by

Am luat-o de mână și am strâns-o cât să îmi răspundă cu o strângere ușoară, ca un ”Da” sfios. I-am dat jos geaca de piele cu ținte, bluza largă și apoi sutienul cu bretele și barete largi. Ne-am iubit ca adolescenții care eram… Și am ascultat Pittiș.

Au trecut ceva ani și am prins un moment singuri. Venise de la serviciu. I-am dat jos sacoul de la taior. Bluza strânsă și sutienul ca prins în ațe. Ne-am iubit cu respectul câștigat în anii trăiți alături… Și am ascultat Pittiș.
Într-o noapte, după ce au adormit copiii, am luat-o pe brațe din pat și i-am scos cămașa de noapte ca un buchet de flori. Ne-am iubit ca și cum între noi nu mai era nevoie de cuvinte sau gemete, dar după aia nu ne-a mai păsat de nimic… Și am ascultat Pittiș.
Fata mai mare a crescut. Într-o noapte, pândeam momentul când s-a întors de la o întâlnire. Intrase în camera ei și tocmai voiam să merg să o cert, dar… Am auzit-o ascultând Pittiș. M-am întors în patul meu și am luat-o de mână. Strângeam tare când am simțit o strânsoare fină, ca un ”Da” sfios”. Ne-am iubit ca doi părinți care știu că dragostea creează… Și – prin peretele care despărțea din decență două generații – am ascultat Pittiș!
PS Florian ”Moțu” Pittiș – 4 octombrie 1943… și povestea continuă.