Editoriale

Domnule Viorel Hrebenciuc, cu tot respectul cuvenit, sunteţi un „văcuţă” !

Am lăsat multe zile să curgă de la ultima postare, nu pentru că mi-ar fi neclare evenimentele zilelor care au trecut, ci pentru că ele merg spre o singură direcţie şi această direcţie merită multă atenţie. Prima concluzie pe care am tras-o a rămas, din păcate, şi cea mai sigură, aşa că am lăsat degeaba timpul să curgă.
Concluzia mă îndeamnă să mă adresez direct lui Viorel Hrebenciuc, un tip atât de uns cu toate alifiile încât de vreo 20 de ani credeam că a ajuns să fie producător de alifii cu care se ung de generaţii sforarii mai mici sau mai mari din mai toate domeniile. Ei bine, în ultimul timp s-a dovedit că nu e altceva decât un bou. De fapt nu bou, boul e un fost taur şi asta e deja mult, Hrebenciuc s-a dat toreador, a înfuriat taurul şi apoi s-a costumat în văcuţă şi a început să facă piruete în faţa fiarei învârtoşate. Ce a ieşit? Singurul lucru care se putea întâmpla, taurul a plecat satisfăcut.
Eu îmi dau seama că acum e târziu dar cred că merită să recapitulăm greşelile principale, de copil, făcute de Hrebenciuc. Prima greşeală este comună multor personaje din cele devenite „puşcăriabili” din persoane respectabile. Sunt cei care nu au ales o tabără, mişună după combinaţii şi oportunităţi la marginea fiecărei tabere, promit, fac, desfac, nu dau doi bani pe graniţa care în public duce chiar şi la certuri în familii.
Să fie un an crucial ca ăsta şi tu, Hrebenciucul sforar să te înhaiţi cu grupări- la fel de criminale ca a ta – în care sunt Valeriu Stoica, Prinţul Paul sau Gheorghe „Pinalti” Ştefan şi alte personaje care sunt în umbra singurului tău duşman declarat? În mediile astea, incerte, cu iz de mâl moral apar denunţuri, filaje, înregistrări, că doar nu or spiona oamenii statului Cine de Taină între apostoli! Hrebenciuc ştie perfect asta. Şi totuşi…
Poate au crezut că tocmai legăturile în tot spectrul politic le vor aduce protecţie. A doua greşeală: cine e atât de prost să protejeze pe cineva în zilele astea de Jihad? Ah, o vorbă bună în public, cum a fost cea a lui Traian Băsescu despre Daniel Funeriu, posibil, dar inutilă pentru că ea e rostită după ce i-a dat şutul în fund care l-a apropiat pe fostul ministru de procurori. Uite, acum, când nu mai e apărat de imunitate, Hrebenciuc a beneficiat şi el de o vorbă bună de la Victor Ponta. E ca sarea în terciul de la pârnaie, nu schimbă „reţeta”, doar o îmbunătăţeşte!
Şi acum cea mai bizară greşeală pentru unul despre care se bănuieşte că ştie toate capcanele ce-l pândesc pe un sforar: pe 25 iulie, Hrebenciuc merge la DNA şi află că prietenia cu Pinalti i-a adus o învinuire şi ce întrebare îl frământă, „oare m-or asculta?” „Daaaaaaaaa!” i-ar fi răspuns orice ţânc care aşteaptă să fie admis la grădiniţă. Dar nu, Hrebe nu se mulţumeşte să se gândească la cum să tacă şi să se limiteze la întâlnirile cu nevasta, el apelează la ditai generalul care, natural, îi confirmă ce ştia deja.
Şi îi zice Dumitru Iliescu despre cum e numele lui Hrebe pe o listă, pe o copertă… şi Viorel al nostru se pune pe dat telefoane în care nu rezolvă nici el nimic, aşa cum nici generalul nu îl scoate din rahat.
Chiar, ştiţi cum e asta cu „m-or asculta?” după ce eşti pus oficial sub învinuire? E ca şi cum cazi în hazna, ieşi şi ridici o pulpană a hainei, i-o bagi unuia sub nas şi-l întrebi, cu un strop de cochetărie: „Se mai simte parfumul, e Gautier?”
Şi poate credeţi că Hrebenciuc se opreşte din călcat în străchini? Nu. Vine ziua cererii de ridicare a imunităţii în vederea arestării, curg la televizor stenograme, dezvăluiri, mărturii. Ţara e isterizată, iar tu îl suni pe un alt coleg cercetat într-o cauză penală, Dan Şova, şi hotăresc ei, pe telefon, să se vadă la un hotel de lux şi… Surpriză… sunt înregistraţi! O discuţie la o cafea, spun ei, despre graţieri şi amnistii… ce le-o pune în cafea?
Toată această înşiruire de date mă face să exclam… dar, în fine, am spus-o deja în titlu.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Ponta – Cărtărescu… sau „Mă miram eu să am pământ în fund!”

O fi interesant şi cu Lukoil, cu procurorii ba presaţi să ridice sechestrul ruşilor ba să-l tăvălească mai puţin pe Daniel Funeriu. O fi interesant şi cu gradul de vioiciune al spermatozoizilor candidaţilor la prezidenţiale ( subiect de la care pe nedrept sunt discriminate Elena Udrea şi Monica Macovei) dar subiectul zilei este susţinerea lui Victor Ponta pentru Mircea Cărtărescu în cursa pentru premiul Nobel!
Ce l-o fi mâncat în fund nu pot să înţeleg! Adică e clar că statul cu fundul pe nasul unor consilieri gâdilă prin respiraţia lor tot mai sacadată, dar de aici până la… Era clar că omul nu e în nici o cursă, că premiul merge la altul, ca în fiecare an de altfel. Era clar şi unde se va şterge Cărtărescu şi unde îl va sfătui pe premier să-şi bage urările de bine. Întreaga imagine pare aşa: stătea Ponta şi era puţin invidios că ia Gabi Firea toată „carnea” de pe net şi brusc îi vine o idee, „Gata! Hai s-o iau şi eu de la Cărtărescu!”
Eu cred că Ponta, printre mulţii consilieri pe care-i plătim noi ca pe apa caldă, are pe undeva un sclav mic. Nebăgat de nimeni în seamă, abia de prinde un sandviş în pauza de prânz, consilierul pe probleme de „Succes România!” trăieşte pe net. El simte imediat când un concurs de orice fel produce emoţie şi imediat o ia pe scări în sus şi urlă la uşa şefului. „Şefu, şefu, joacă Halep! O susţinem?” „Bagă, băi, un mesaj!” îi spune Victor. „Hai Steaua!” „Bagă la greu!”
Şi ăia pierd toţi de i-a mers buhul că poartă noroc ca pisica neagră. S-au poate tocmai de aia o fi zis să-l susţină pe Cărtărescu?
Pentru bancul cu miliţieni citat în titlu… căutaţi pe net dacă vă frământă… El e cam aşa: Doi poliţişti trimişi să patruleze pe străzi. Unul îşi tot sugea degetul. Celălalt, enervat, îl intreabă
-Ce dracu ai de îţi tot sugi degetul?
-Lasa-mă că am ceva în unghie şi nu ştiu dacă e pământ sau rahat.
-Esti prost. Dă-mi să verific… Îi ia degetul… miroase, gustă şi dă verdictul: Tu nu vezi că e rahat?!
-Da, ai dreptate. Că mă şi miram de unde să am eu pământ în fund.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Cică oricum ai da-o, premierul lui Ponta e unul pe care-l cheamă cu M şi G!

Vineri dimineaţă, George Maior a declarat: “Din punctul meu de vedere, voi merge către acest nou președinte, îmi voi prezenta demisia și rămâne la latitudinea lui să aprecieze dacă activitatea mea în fruntea acestui serviciu a fost potrivită și să continue sau să ia o altă decizie. Nu am nicio problemă din acest punct de vedere”. Pe seară, Victor Ponta a spus: “În rest, ce va fi după alegeri, eu cred că la pregătirea pe care o are și la experiența pe care deja a dobândit-o, nu o să fie șomer — așa cred eu. Despre posibilitatea ca Maior să devină premier o să discutăm la momentul potrivit”.
Între cele două declaraţii este o poveste destul de lungă şi e greu de crezut că ea se va termina foarte repede după alegerile prezidenţiale, chiar dacă Ponta le va câştiga.
Povestea începe în iarna 2011-2012, când menţinerea lui Emil Boc îngropa PDL şi preşedintele Traian Băsescu era în căutarea unei soluţii de avarie. Nu mai avea mulţi aliaţi, aşa că soluţia salvatoare o bănuia a fi fie în Banca Naţională fie în servicii. Banca i-a refuzat furnizarea unei personalităţi, iar şeful SRI a declinat şi el oferta de a fi premier, singurul rămas pe listă fiind Mihai Răzvan Ungureanu.
Refuzul de a ocupa Palatul Victoria a răcit relaţiile dintre Maior şi Băsescu, iar relaţiile s-au deteriorat complet când UNPR a trecut în barca USL.
În ultima perioadă, Ponta a acceptat soluţia ca premierul de după alegeri – în eventualitatea în care le câştigă – să fie Maior. O acceptare care nu s-a făcut publică pentru că se considera că această variantă ar putea demoraliza susţinătorii din ţară. De câte ori se deschidea public subiectul, Ponta ameninţa cu excluderea dacă se mai discută „moştenirea” sa de după alegeri.
Până la vizita în SUA. Atunci, presat oarecum de primirea rece, Ponta a promis altcuiva funcţia vizată de Maior şi UNPR. Vestea s-a dus şi Maior se pare că a făcut declaraţia pentru a-l presa pe Ponta să se pronunţe public privind preferinţa sa reală. Şi candidatul PSD a făcut-o. Dar nu destul de ferm, aşa că disputa continuă.
Acum negocierile s-au deschis, se pare, pentru ultima funcţie pe care Ponta ar lăsa-o liberă, cea de preşedinte al partidului. Aici însă lucrurile nu sunt aşa de simple, pentru că nu ajunge simpla desemnare a unui pretendent. Şi al doilea promitent se pare că s-ar descurca mai bine la acest capitol decât Maior.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Înainte de alegeri

E atâta zarvă că nici nu îmi mai pasă că nu văd clar viitorul, ci îmi doresc doar să pot întoarce cu seninătate spatele trecutului.

rubrica 15 octombrie

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Jurnal de tătic. Faza pe muci

Nu cu mult timp în urmă, într-o seară când eram amândoi răciţi, Alecsia m-a întrebat, între două strănuturi: „Tati, cine ne bagă mucii în cap?” Răspunsul corect în astfel de cazuri este „Ăăăăăă” şi o încercare de a schimba subiectul. Nu ţine, aşa că improvizez: „Nu-i pune nimeni. Avem în cap o făbricuţă de muci care porneşte când răcim…” Eram mulţumit, iar ea derutată. A stat pe gânduri după care a spus: „Tati, dar înseamnă că e loc liber în cap pentru muci!” Nu am răspuns, sperând că valul de „deceuri” şi de conexiuni să treacă. „Tati, când răcim tu-ţi sufli nasul mai des, ai mai puţin loc în cap?” Eram deja puţin mândru că fetiţa înţelege de mică problema „capului familiei” când… „Da, e loc mai puţin, bunica mereu spune că ai numai prostii în cap!” Părând satisfăcută de înţelegerea luptei dintre muci şi prostii pentru puţinul spaţiu din capul meu, a plecat să chinuie pisica.

20140905_123444

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Jurnal de tătic. Faza pe muci

octombrie 17th, 2014 by

Nu cu mult timp în urmă, într-o seară când eram amândoi răciţi, Alecsia m-a întrebat, între două strănuturi: „Tati, cine ne bagă mucii în cap?” Răspunsul corect în astfel de cazuri este „Ăăăăăă” şi o încercare de a schimba subiectul. Nu ţine, aşa că improvizez: „Nu-i pune nimeni. Avem în cap o făbricuţă de muci care porneşte când răcim…” Eram mulţumit, iar ea derutată. A stat pe gânduri după care a spus: „Tati, dar înseamnă că e loc liber în cap pentru muci!” Nu am răspuns, sperând că valul de „deceuri” şi de conexiuni să treacă. „Tati, când răcim tu-ţi sufli nasul mai des, ai mai puţin loc în cap?” Eram deja puţin mândru că fetiţa înţelege de mică problema „capului familiei” când… „Da, e loc mai puţin, bunica mereu spune că ai numai prostii în cap!” Părând satisfăcută de înţelegerea luptei dintre muci şi prostii pentru puţinul spaţiu din capul meu, a plecat să chinuie pisica.

20140905_123444

Iubesc fără a fi îndrăgostit

octombrie 10th, 2014 by

Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Dar nu înamorat puţin, nu atras, nu să dai şi să primeşti mesaje care să te facă să nu lucrezi ore suplimentare, ci îndrăgostit lulea. Că tot sunt fumător de pipă! Să ţi se pară că adierea vântului printre copaci îi şopteşte numele şi chiar dacă plouă să te opreşti să asculţi doar ca îţi place cum sună. Nu, pentru mine vântu-i vânt şi atât. Să stai ca prostul în faţa unei florării să te gândeşti ce floare ar fi mai pe sufletul ei şi să cauţi în fiecare petală ceva care să-ţi amintească de ea.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Nu aşa, să îţi placă să stai cu ea, să vă placă aceleaşi mâncăruri, să ascultaţi aceeaşi muzică. Ci să cazi îndrăgostit de urmele ei pe nisip. Să ştii sigur că şi dacă se termină în mare undeva ele vor apărea din nou şi de acolo drumul sufletului tău va continua. Nu, acum ştiu doar că dacă urmele ei duc spre mare, aceleaşi urme se vor întoarce.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Iubesc liniştea când vedem împreună acelaşi film. Să ne îmbrăcăm pentru o petrecere, fără să ne sfătuim înainte, dar să vedem că ne asortăm. Mă gândesc, însă, la dragostea aia care te face să tresari când te gândeşti la ea. Şi ea să-ţi bântuie mintea atât de des încât să tresari tot timpul.
Nu mai ştiu cum e când eşti îndrăgostit. Dar ştiu cum e să iubeşti şi să te iubească. Nu e de ajuns, dar e bine!

Niciodată să nu te încrezi într-o fustă roşie!

octombrie 3rd, 2014 by

După cum şi-a aprins ţigara, a suflat fumul şi a pus, fără nici un fel de grabă, zahărul în cafea, am ştiut imediat că are o poveste de viaţă lungă, mai lungă chiar decât picioarele pe care masa joasă din bar nu reuşea să le acopere. Ce să mai spun de fusta din stofă roşie care părea total dezinteresată să ofere mesei vreo mână de ajutor.

poza text vineri 3 octombrie

M-am oprit din holbat şi am tras aer în piept. Totul în jur mirosea a ea, aşa că nu îmi venea să mai expir. Ştiu că bărbaţii visează să fie super eroi, cavaleri, dar atunci eu mă visam fotoliu dungat sau – şi mai bine – picior de masă.
Nu s-a putut nici una nici alta, deşi eram cam tot aşa de ţeapăn.
Mi-am spus că dacă vreau să ascult ceva din povestea ei trebuie să îi apar din faţă. Am ocolit-o şi am remarcat că mă pot mişca deşi ochii îmi rămâneau la punct fix.
Am tras iar aer în piept şi l-am lăsat acolo, simţind cum muşchii îmi umplu cămaşa. Am depărtat puţin mâinile de corp, aşa cum fac pistolarii în filme. Mai aveam puţin de lucrat la faţă şi eram gata să mă duc spre ea.
Am mijit ochii, ca şi cum soarele iar nu picioarele ei se reflectau în ei. Deja eram aproape sigur că voi afla ceva din povestea aia mai lungă decât drumul de la şold la pantoful mai uşor ca o mângâiere.
Cu doi paşi înainte de masa ei mi-am supt şi burta. Deja aranjarea în vederea abordării fustei roşii devenea periculoasă pentru sănătate, dar a meritat.
Când m-a văzut s-a ridicat. Înainte de a vorbi, şi-a umezit uşor buzele cu vârful limbii.
-Luaţi loc aici, domnule, pare că vă e rău. Vă aduc un pahar cu apă?
Habar nu am cum muşchii au ajuns atât de repede din nou burtă şi da, aveam nevoie de un pahar cu apă.

Nu îmi e frică de femei!

septembrie 26th, 2014 by

Sigur, aș prefera să nu afle chiar toată lumea ce am spus în titlu! S-ar produce o agitație nedorită în jurul meu și am ceva persoane de gen feminin în anturaj!
Nu că ea n-ar fi adevărată. Nu îmi e frică de femei, așa cum nu mă tem de bau-bau, de strigoi, vârcolaci, dinozauri. Și de toate astea nu îmi e frică pentru că ele nu există! Eu nu știu cum am putut să pierdem, undeva pe întortocheatele căi ale istoriei, tot ce era mai frumos pe lumea asta! Cred că a fost atunci când ne-am oprit și am pierdut timpul ca să le facem egalele noastre. Nu-i vorba aici de toate conotaţiile sociale ale „egalizării”, ci de îngăduinţa pe care am avut-o de câte ori au vrut să schimbe ceva în înfăţişarea lor. Nu ajungea dreptul la vot? Salarii la fel sau ocuparea funcţiilor de conducere?
La ce ne-o fi trebuit să ne zbatem atâta ca să ne ridicăm la nivelul lor? Ne era mai bine inferiori, preș pentru tocurile ascuțite cărora le făceam loc să treacă înaintea noastră sau puțin plecați în spatele lor, când le potriveam scaunul ca să se așeze. M-aș întoarce, de-aș putea, în locul unde s-a schimbat totul și m-aș pune în patru labe să scormonesc împrejurimile poate dau de feminitatea din trecut.
Astăzi dacă stai la o cafenea din Centrul Istoric și visezi ca pe locul gol din fața ta să se așeze Lauren Bacall, te trezești că flirtezi cu Humphrey Bogart! Și culmea, îți place! Și ei! Sau lui?
Unde am pierdut rochia vaporoasă, când am înlocuit-o cu sacii cu scutec? De ce am cedat, noi bărbații, când prima iubită și-a eliberat piciorul din pantoful care mângâia piciorul ca o lacrimă și am lăsat-o să ne fure bocancii din cătănie? Cum de nu ne-am legat de ușile magazinelor când jambierele au acoperit ciorapii fini și rezistenți care au inspirat deopotrivă strangulări și poezii? Nu am fost bărbați, asta e realitatea! Om fi împânzit noi lumea cu povești despre lupte crâncene, câștigate în băi de sânge, dar singura bătălie începută de strămoșul nostru Adam am pierdut-o!
Nu am fost bărbați… dar oare mai suntem bărbați?
Sun acum câteva zile un prieten. Nu-l văzusem de mult și mă îngrijora dispariția lui din peisaj. Mi-a răspuns pe un ton vioi, dar a declinat invitația mea: ”Mâine? Nu pot, avem oră la cosmetică!”
”Avem”? El și soția.
Pare – și probabil așa și este – că egalizarea dintre bărbați și femei s-a produs mergând unul spre celălalt. Atât de multe secole le-am cântat părul că ni l-am dorit și pe capul nostru ( bine, la mine chestia asta nu mai ține). Am început să ne pensăm, să ne epilăm, să ne ungem cu toate cremele inventate de orice babă care nu se vrea babă.
Poate că și bărbatul a devenit egalul femeii, nu am luptat în stradă ca ele, nu am avut nevoie de vreo revoltă a subretelor, dar ne-a ieșit. Acum suntem egali în șanse și ne luptăm să fim egali și ca imagini, făcând unul spre celălalt pași repezi, până ne-or lua pantalonii definitiv iar noi vom ridica de jos abandonata fustă și, dintr-o cochetărie, o vom proba.
Mă uit din nou spre Humphrey și citesc formele feminine sub hainele bărbătești, eleganța din spatele unor gesturi forțat dure. Poate nu e chiar totul pierdut. Și mă gândesc la cum Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar poate și El, singur acolo în ceruri, și-a mai schimbat look-ul, a mai smuls un fir de păr rebel, a ridicat o greutate, a băut apă pe stomacul gol.
Iar noi semănăm tot mai mult între noi, dar și cu El.
Și mă mai gândesc la ceva. Dacă așa mulți se schimbă doar ca să respecte Geneza, de ce am rămas așa de puțini care să sugereze că și Darwin ar putea avea dreptate!
Dar, vorba unui cowboy din trecut, e greu să fii umil când ești perfect din atâtea puncte de vedere…

Când un bărbat suferă, femeia are o durere reflexă. În fund

septembrie 19th, 2014 by

Poate că sunt egalele noastre, dar nu ne înţeleg. Nu are rost, atunci când ai o problemă de sănătate să cauţi la ele empatie. Dacă eram un leu rănit, mă trăgeam, ştiu eu, într-un colţ al savanei, departe de ochii leoaicelor şi mă lingeam singur, găsind în organismul meu substanţa vindecătoare. Dar nu suntem lei, suntem doar nişte bărbaţi.
Legat de durere, deschidem ochii sub lumina lui „Lasă că pupă mama şi trece!” Naiv, viitorul bărbat uită de durere sub valul de căldură de la pieptul ei. Niciodată nu vom mai găsi puterea vindecătoare a mamei în alte femei.
M-am tras într-un ungher al sufrageriei, lăsând spaţiu de manevră celor sănătoşi, dar simţeam cum răul se întinde-n mine. Slăbiciunea punea stăpânire. Prima m-a văzut aia mică, Sofia. A holbat ochii şi a spus foarte serios:
-Tata caca dirli-dirli paku!
Apoi mi-a dat cu o păpuşă-n cap. Am gemut.
Ele se aşteaptă să reacţionăm toţi ca Winnetou. În timp ce duşmanii ne feliază la stâlpul torturii să nu scoatem un sunet şi abia când durerea începe să prevestească moartea cânţi o melopee pentru Manitou. Femeile, când suferim, ne pasează de la una la alta… altfel cum se explică felul natural în care-ţi spun „Până te însori îţi trece!”. Când eram mai tânăr le luam în serios, dar apoi am văzut că nu trece, indiferent de câte ori te căsătoreşti!
Geamătul meu i-a atras atenţia Alecsiei. A lăsat pisica din braţe şi a privit spre mine. Mitzu a zbughit-o, mulţumindu-i probabil Dumnezeului mâţelor că mi-a dat aşa o durere de am scăpat-o de scărmăneală.
-Te doare ceva, tati?
Probabil că eram schimonosit de durere, dar m-am felicitat că m-am abţinut aşa de bine şi nu se observa, că altfel aş fi speriat copiii. Am vrut să spun ceva, dar nu am apucat, până să-mi adun forţele, ea era deja pe canapea, lângă mine. Ba nu, pe mine!
Totuşi şi în căsnicie, măcar la început, pare că există un efort pentru a îndepărta durerile care nu trec „până te însori”. E ceaiul pe care ţi-l aduce la pat când te doboară o răceală. Dar lucrurile se deteriorează pe parcurs. La a doua răceală, ceaiul e lăsat pe masă. La a treia, când eşti aproape înfrânt de boală, ţi se spune simplu că ibricul gol te aşteaptă-n bucătărie. Sigur, între timp s-au consumat câteva episoade, în care ea se preface mai bolnavă decât e, iar tu simţi că o ajuţi mai mult dacă o sileşti să-şi pună organismul în mişcare şi să-şi facă un ceai. În loc să aprecieze ajutorul mental primit, te bodogăne cât timp ceaiul îi dă-n foc! Femeile!
Sub apăsarea Alecsiei, durerea devenea mai mare. Melopeea către Manitou stătea să se ridice din gâtlejul meu, când Silvana s-a întors spre mine, doar rotind scaunul din faţa calculatorului:
-Alecsia, lasă-l pe tati, vezi că e bolnav!
Mi-am dat seama că totuşi femeile au un al şaselea simţ. Că ştiu când fiinţa pe care o iubesc este rănită şi nu le mai poate proteja.
-Dar chiar, ce ai? Ai faţa schimonosită. Te doare ceva?
Am încercat să minimalizez, gândind mai ales la fete:
-Nimic, o infecţie… dar se întinde…
Silvana a venit spre mine şi mi-a tras mâna. A examinat degetul umflat, care avea, lângă unghie o „ţâţă” de puroi gălbui. Am vrut să trag mâna ca să nu leşine cumva, dar mi-a strâns-o de încheietură. A prins apoi degetul între ale ei şi a strâns ca într-o menghină.
-Gata, acum spală-te şi dă cu spirt!
Durerea dispăruse. Leul din mine se trezea din nou şi era gata să-şi ia locul în mijlocul savanei. Am zis, totuşi, ca în seara aia să o iau mai încet şi m-am aşezat tot pe canapea, dar mi-am făcut un bandaj destul de mare ca toate să înţeleagă că am avut o rană care l-ar fi făcut pe Winnetou să cânte un disc întreg pentru Manitou.
Concluzia a tras-o Sofia:
-Dirli-dirli paku deget!
Câteodată are mare dreptate…