Editoriale

Soluție de părinte: paranoia? Gânduri inspirate de Pedofilul din Drumul Taberei


Foto: Suspectul agresiunii sexuale din 5 ianuarie 2017

O întrebare simplă, la care răspunsul nu e simplu de oferit de anchetatori: câte agresiuni a comis pedofilul din Drumul Taberei? 2? 4? 6? Până la prinderea nenorocitului nu vom avea un răspuns. Altă întrebare: câte agresiuni mai face până a fi prins? Sunt întrebări normale, normale pentru că noi, părinții, suntem paranoici atunci când e vorba de copii.
Ca părinte și mai ales ca tată de fete cazul ”Pedofilului” din lift îmi dă fiori. Fiori de spaimă, normal. Și de neputință, pentru că, analizând desfășurarea evenimentelor, nu poți să nu observi că soluția nu e decât una: să nu-ți lași niciodată copiii nesupravegheați. Altfel e un joc al hazardului: unul dintre ”vânătorii” de senzații tari poate apărea în calea lor și să îi traumatizeze pentru mult timp sau, la fel de bine, se poate ca ei să zburde liberi și fericiți o copilărie întreagă fără ca vreun nenorocit din ăsta să le întunece lumea!


Foto: Suspect de agresiune asupra a 4 copii, într-un lift din cartierul Titan, 10 iunie 2015

Am găsit cazuri nerezolvate din 2012, 2015 și cine știe câte or mai fi. Ele nu trădează o lipsă de profesionalism a anchetatorilor pentru că vorbim de agresori care nu fac parte din anturajul victimelor, frecventează locurile unde atacă doar pentru scurt timp, cât să ”ochească” o victimă și să descopere puțin din topografie. E vorba de agresori ”random”, cum îi numesc criminologii, adică își aleg victimele la întâmplare sau după criterii doar de ei știute.
Spaima îmi e alimentată de corul de experți criminaliști, psihologi, psihiatri sau idioți pozitivi specializați în parenting care mă asaltează de pe toate posturile de televiziune. Cel mai enervant mesaj este ”să nu lăsăm frica să ne schimbe comportamentul”. ”Să nu îngrădim libertatea copilului”!
Mesajul pe care acești oameni îl transmit este că societatea este neputincioasă când vine vorba de a depista astfel de indivizi înainte ca ei să facă victime. Procentul celor care dau semne depistate de cei din jurul lor este infim. Asta nu e o realitate a României, prilej pentru cârcotași de a critica lipsa noastră de educație, ci e o dramă a lumii moderne. Dacă viitorul agresor nu comercializă pornografie, dacă nu e prins pândind imagini cu copii, ci se comportă ca un individ normal, nu avem cum să îl dibuim.
Și atunci ce-i rămâne părintelui de făcut? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Goana CIA după manuscrisul cărții despre Președintele SUA. Rolul jucat de un cronicar de gastronomie și un agent cu nume de sfânt

editorial 5 ianuarie

E foarte multă agitație zilele astea legat de niște cărți de amintiri, din pură ipocrizie mai vizibile fiind dezvăluirile despre Donald Trump decât cele despre învinsa sa rivală, Hillary Clinton.
O hârtie strecurată în volumul uriaș de documente declasificate în operațiunea JFK Files ( actele legate de anchetele privind asasinarea celui de-al 35-lea președinte american la 22 noiembrie 1963) vorbește despre astfel de cărți de dezvăluiri, o obișnuință în peisajul american de aproape 50 de ani.

”Confidential”

Documentul arată clar cum agenții statului american monitorizau dezvăluiri incomode despre foști conducători ai SUA și cum informațiile despre locurile unde puteau vedea lumina tiparului căpătau valoarea de ”secrete de stat”.
Actul este o cablogramă de la rezidența din Franța către centrala CIA din noiembrie 1966. Ea conține informațiile strânse de un agent secret, având numele conspirativ de Rodigast, probabil ales ca o trimitere la creatorul de imnuri Samuel Rodigast.
Agentul de la Paris comunică:
”Un corespondent al Newsweek la Paris, Ray Sokolov, i-a spus lui RODIGAST că are misiunea de la șefii săi de la centru să încerce să dea de urma manuscrisului cărții lui Manchester despre asasinarea lui Kennedy. El speră că e acum în mâinile unui editor francez, pentru traducere și că va putea pune mâna pe ea, măcar pentru puțin timp, pentru că Newsweek are informația că Jacqueline Kennedy retrage cartea, măcar temporar, probabil insistând să se facă unele tăieri (din text n.n.).”

Femeia care a fascinat Secolul XX

Personajele din primul pasaj trebuie detaliate pentru a înțelege importanța telegramei. În primul rând e vorba de Jacqueline Kennedy, fascinanta văduvă a președintelui. E femeia care a înflăcărat imaginația a generații întregi în secolul trecut. Creatoare de modele, Jackie a impus modele de ținute, de tunsori, de gândire, lăsând lumii imaginea femeii frumoase, bogate, dar lovită de soartă, în special după ce i-a murit și al doilea soț, miliardarul grec Aristotel Onassis.
Fotografia din material este făcută în avionul care aducea la Washington trupul lui JFK, în timp ce succesorul, Lyndon B. Johnson depune jurământul de președinte. În prim plan este Jackie Kennedy.
Imediat după asasinarea lui JFK, Jacqueline a decis să înregistreze un interviu de peste 10 ore cu un istoric, William Manchester. Un rol important în ideea editării unei cărți care să descrie prin ce a trecut familia Kennedy în perioada 22-25 noiembrie 1963 l-a avut și Bobby, fratele președintelui ucis. La acea dată, Bobby era procuror general, dar aspirațiile sale ținteau Casa Albă. Nu a ajuns, fiind și el victima unui asasinat, în 1968.
După ce documentarea a fost completă – și avansul de 65.000 de dolari cheltuit – Manchester a scris cartea ”Moartea unui Președinte: noiembrie 20-noiembrie 25, 1963”. Ea a fost gata în a doua jumătate a lui 1966, dar familia Kennedy nu a mai fost de acord cu publicarea unor pasaje, destul de consistente, și nu și-a mai dat acordul pentru publicare până nu au fost scoase 654 de pagini, inclusiv dezvăluirea că frumoasa Jackie fuma. Chiar cenzurat, volumul s-a vândut, în 1967, într-un milion de exemplare! Casetele înregistrate în 1963 sunt secrete până în… 2067. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Alecsia a făcut prima constatare amară din viață

Tastez: ”A început școala!” Când am auzit din spate:
-Și grădinița!
Trebuie să mă obișnuiesc cu faptul că Jurnalul meu are cel puțin un cititor fidel, Alecsia. Gata, face 9 ani! E în clasa a doua, citește, scrie, are telefon, nu mai poți ascunde nimic de ea. De fapt, legat de Jurnalul meu de tătic m-a avertizat de prin vară: ”Tati, mai scrii până fac 10 ani și gata!”
Am întrebat-o atunci dacă o să mai pot scrie despre Sofia. Ea are abia 5 ani, negociem dacă în toamnă merge la clasa 0, mai sunt zeci, poate sute de momente de parfum copilăresc cu care să încarc serverul de amintiri.
-Și cum, să scrii doar despre ea?
-Tu crești, faci 10 ani, poate te-ar deranja ce scriu eu.
-Ah – a îngăimat – cresc… (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Textul pe care nu aș fi vrut niciodată să îl scriu!

Ca tătic nu am altă amintire din zilele astea decât furia care mă cuprinde când văd că ăștia au politizat spaima noastră naturală, de părinți. De la asigurările pe care le așteptam că astfel de situații nu se vor mai repeta atât de ușor am ajuns să asistăm la certuri între derbedei politici și la amenințări cu retragerea sprijinului ca să rămână unul sau altul în fotoliul pe care se afla când a văzut la televizor, la sfârșitul săptămânii trecute, că un cretin ne aleargă plozii la ușa blocului.
Când văd că pe mine mă obsedează cum să le învăț pe fete să se apere, iar alții vor doar să-și rezolve mai vechi, îmi vine să pun mâna pe un bolovan! Îmi pun problema existențială dacă să le învăț să lovească, să țipe, să muște, pentru că în situații ca astea nu are cine să le apere. Îmi refac programul pentru ca fetele să nu mai fie singure nici măcar o secundă și, vorbind cu alți părinți, aflu că nu sunt singur pe acest front, ”părinți contra viața de toate zilele”.
Dincolo de părinții îngrijorați ce am găsit? O dezbatere dacă idioții ăștia sunt bolnavi și, în loc să le facă societatea tușeul rectal care să-i arunce-n izolare, n-ar fi mai bine să le aplicăm ”prișnițe” cognitiv-comportamentale și să le oblojim buba de la cap. Discuția asta m-a scârbit, pentru că sunt momente în care pur și simplu nu e de bun-simț să deschizi anumite subiecte. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Scufița Roșie pleacă de la nevastă-mea la soacră-mea

jurnal 38

Foto: Alex Mazilu

-Scufița Roșie a pus într-un coșuleț merinde pentru Bunicuța și…
-Tati, ce e aia „merinde”?
-Adică mâncare. I-a dus Bunicuței plăcinte…
-Buni nu mănâncă plăcinte. Buni face plăcinte bune.
-Buni din poveste nu face plăcinte bune sau pur și simplu nu a făcut plăcinte în acea zi și Scufița i-a dus unele făcute de mami.
-Mami face plăcinte bune?
-Uite, Sofia, vrei să-ți spun povestea sau ai chef de joacă?
-Povestea.
-Ok, hai că încep din nou: Scufița Roșie a plecat prin pădure ca să-i ducă merinde Bunicii…
-Tati, toate merindele sunt plăcinte?
-Nu, merinde sunt și brânza…
-Buni nu mănâncă brânză. Poate să-i ducă zacuscă? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Dilema Sofiei pentru noul an: Clasa 0 sau Grădi?

jurnal 37

Alecsia s-a născut în februarie 2009. Sofia, în octombrie 2012. Secolul ăsta m-am căsătorit o singură dată. Mileniul al treilea a ajuns la vârsta majoratului și deja mi-a dat destule încercări. Am trecut cu bine peste cele mai multe dintre ele, dar acum chiar sunt în fața unei cumpene.
Când 2017 se făcea scrum de artificii și 2018 ne asurzea cu uralele din stradă, Sofia mi-a șoptit dorința pe care și-a pus-o la trecerea dintre ani.
Ah, știu de mic faptul că dorințele spuse cu voce tare nu se împlinesc, dar știu și că unele dorințe nu se împlinesc chiar dacă le închizi în cele mai solide cufere ale sufletului. Asta din urmă am aflat-o mai târziu. Crescusem. Dar acum Sofia nu a încălcat legea de aur a dorințelor, de a le spune doar în gând. Ea ne-a spus-o mie și lui Olel, măgărușul de pluș care-și face datoria de prieten tăcut și fidel tocmai din toamna lui 2012 și tatăl care e încă o bună bucată din întreg Universul.
Acum sunt în dilemă, după ce Sof ne-a pasat povara dorinței ei ascunse și după ce am petrecut noaptea de Revelion înlocuind zurgălăii cu clinchetul pietrelor și al jetoanelor (aflând astfel că anul ăsta voi avea mai mult noroc în dragoste decât la jocuri).
Sunt în dilemă, exact cum am fost legat de Alecsia, cu aproape 3 ani în urmă: clasa O sau prelungim grădinița cu un an?
Sofia mi-a spus că dorința ei e să împlinească 6 ani și să meargă la școală! A adăugat și un ”Tati, te ocupi tu?” plin de subînțelesuri.
Cred că asta e eterna dilemă a oricărui părinte: un an în plus de copilărie sau ”începem” școala? Pe de o parte, clasa 0 e o prelungire a grădiniței, un fel de talmeș-balmeș între joacă și învățătură. Pe de altă parte, parcă sunt tributar calculelor copilăriei mele, să ai 7 ani în clasa întâi, majoratul să-l faci spre sfârșitul liceului și să termini facultatea înainte de a împlini un sfert de veac.
Asta e problema cu copiii născuți primăvara sau toamna, niciodată nu au vârsta potrivită pentru a începe grădinița sau școala: ori sunt cu câteva luni prea mici, ori cu câteva luni prea mari! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Vara fără ochelari de soare

rubrica 28 iulie


Uneori, când îmi e dor de senzațiile frumoase ale verii, mă plimb prin albumele lui Alex.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)