Editoriale

Cea mai plauzibilă explicaţie pentru demisia lui George Maior

De câteva zile se discută intens despre demisia lui George Maior din fruntea SRI şi avem şi de ce să discutăm despre asta, pentru că este, fără îndoială, cea mai importantă a lui Klaus Iohannis acţiune de după alegerile prezidenţiale.
Când am auzit vestea demisiei şi a acceptării sale cu atâta uşurinţă, prima mea impresie a fost că noul preşedinte, supărat pe unele afirmaţii ale directorului SRI într-un interviu televizat, i-a cerut demisia. Poate chiar aflase, în avanpremieră, ce spusese directorul (interviul a fost înregistrat cu câteva zile înainte de difuzare) şi de aceea a chemat partidele la negocieri, să „le ia pulsul” şi pe tema vacantării de la SRI. Alţii spun că demisia a fost un protest la neadoptarea legilor Big Brother, dar e greu de crezut, pentru că, după demisie, Maior a tăcut chitic, ceea ce nu pare deloc a fi un „protest”. Nu cred, de asemenea, nici că e vorba de „depunerea mandatului” despre care vorbise directorul încă din timpul mandatului. Logic era ca acest gest să fie făcut fie pe 22 decembrie, fie după bilanţul pe 2014 al SRI.
Eu cred că soluţia e mult mai simplă şi are legătură cu modul simplu (simplist?) de care a dat până acum dovadă Klaus Iohannis.
Nu ştiu de ce George Maior a ţinut să îşi lege numele de 3 legi prost făcute, perfectibile şi uşor de adoptat, mai ales că, prin Victoria Nuland, America dăduse impulsul trecerii lor prin Parlament. De ce se grăbea Maior? Asta e întrebarea, nu de ce a demisionat.
Ce vede Maior? Vede că Guvernul nu îşi va asuma răspunderea pe aceste legi. Vede că partidul din care a „emanat” noul preşedinte nu renunţă la contestarea ultimei legi la Curtea Constituţională. Mai observă cum şi aruncarea în luptă a 6 „oengeuri” ( care prin gestul public al susţinerii acestor legi au abandonat, după mine, pentru totdeauna statutul de componenţi ai societăţii civile, cea loială cetăţeanului) nu aduce nici un rezultat, observând că simpla impunere a lor la televiziuni nu aduce şi credibilitate.
Maior se trezeşte singur în această luptă, doar de el înţeleasă. Dă interviul exploziv şi vede cum presa se întoarce împotriva sa şi atunci pleacă în căutarea unui nou aliat. Luni, cel mai probabil, se gândeşte că poate forţa o discuţie clarificatoare cu preşedintele. Marţi, 27 ianuarie, trimite demisia şi aşteaptă, văzându-şi de programul obişnuit, participă la bilanţul serviciului secret al Ministerului de Interne şi… calm, Iohannis dă un comunicat lapidar privind acceptarea demisiei. În definitiv, a gândit probabil Iohannis, demisia e un act unilateral şi orice alte nelămuriri se pot clarifica şi după devenirea ei efectivă. Aşa că nu îşi pune preaa multe întrebări şi semnează.
Discuţiile au loc după ce preşedintele a luat act de demisie. Adică… inutil.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Mesajul lui Iohannis către Geoană: Nu-ţi place Predoiu, convinge PNL să-l schimbe, nu pe mine!

În interviul de joi seară, Klaus Iohannis a dat un mesaj clar privind nominalizarea unui nou premier: noul PNL l-a ales pe Cătălin Predoiu, aşa că el nu poate decât să-l accepte. Aşa că, persoanele doritoare de schimbarea premierului desemnat trebuie să convingă PNL.
Acest mesaj îi taie din aripi lui Mircea Geoană care, în aproape toate luările de poziţie de după excluderea din PSD, a spus că face pasul spre demiterea lui Victor Ponta doar dacă este cooptat la guvernare, ca partener egal al PNL şi cu un alt premier decât Predoiu. De altfel, acestea sunt şi singurele mesaje pe care le aşteaptă diversele tabere din PSD, grupări care nu au deocamdată de ce să plece din preajma ciolanului. Empatizează cu liderii excluşi, le dau dreptate în multe privinţe, dar… fiecare e pe cont propriu.
Mulţi aşteptau acest prim interviu acordat de Iohannis presei din România, crezând că va veni şi un semnal că va accepta un Cabinet de „uniune naţională”, dar, în loc de asta, preşedintele a spus că vrea un Guvern PNL şi că e dispus să aştepte pentru asta, chiar şi până la alegerile parlamentare.
Evident că mesajul lui Iohannis este justificat şi de faptul că Geoană şi Vanghelie nu par să reuşească să disloce destui parlamentari din USD şi de refuzul multor lideri neo-liberali de a împărţi o eventuală Putere cu social-democraţii.
Aşa că moţiunea… mai vedem.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Cine are nevoie de toate aceste partide noi?

Mircea Geoană şi Marian Vanghelie îşi fac partid nou, Bogdan Diaconu continuă să investească speranţe în mica sa organizaţie naţionalistă, Daniel Fenechiu face un nou partid pe scheletul golit de carne al PPDD. Până şi Ioan Ghişe şi-ar putea face un partid. De unde această explozie de formaţiuni politice noi, toate legate prin declaraţiile iniţiatorilor că vor face ceva inedit, cât mai diferit de ce se face în partidul care le-a adus notoiretatea?
Partidele par că ies precum ciupercile după ploaia de flegme trase în ultima campanie prezidenţială. Dar reprezintă vreunul dintre ele soluţia căutată de votanţi în afara PNL şi PSD?
De la unii la alţii trec oameni de care nu ai auzit niciodată sau alţii despre care ştii doar că au mai trecut de curând de la o formaţiune la alta. Cu excepţia liderilor, nimeni de sub ei nu pare a avea un trecut care să te facă să crezi că urmează lucruri măreţe. Iar liderii… măcar toţi sunt netraseişti până la acest pas.
Cui folosesc aceste partide? În jocul parlamentar ele au o şansă de a juca un rol, dar experienţa UNPR arată că rolul parlamentar nu se regăseşte şi în electorat.
De câte UNPR-uri are nevoie România, pentru că rolul parlamentar de care vorbeam este doar pentru a lega majorităţi.
Aşa apare şi răspunsul, partidele noi folosesc, deocamdată, celor vechi. Le scutesc de primirea traseiştilor şi le facilitează negocierea cu grupuri masive din tabăra adversarilor. Şi atât.
Experienţe recente, Partidul Noua Republică, Partidul Liberal Reformator sau Partidul Poporului Dan Diaconescu.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Eu sunt creștin

poza 12 ianuarie

Alte imagini sugestive de Alex Mazilu

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Jurnal de tătic. Fundul sirenei!

rubrica 3 februarie

-Tati, azi facem numai ce vrei tu!
Uneori copiii au darul ăsta, de a face primăvară cu o floare. Şi Alecsia îl are din plin. Îşi măreşte ochii, dezvăluind un ocean căprui de inocenţă, schiţează un zâmbet, parcă sugerându-ţi râsul de fericire pe care-l merită de la tine şi apoi aşteaptă.
Aşa face şi acum. Dar în apa învolburată a inocenţei parcă am văzut cum scânteie coada unei sirene ce abia aşteaptă să te farmece prin cântul ei. Dar ce tată rezistă la cântul de sirenă din ochii fiicei sale! Când îl „aude”, se duce oriunde.
-Asta da surpriză! Tot ce vreau eu?
-Tot, tot, tot, chiar şi miţi-miţi!
Ca probă, mi-a şi întins o buclă ca să mă joc în ea. Am profitat şi mi-am hrănit palma din catifeaua ei.
-Şi acum ce vrei să facem?
Chiar, ce-mi doream? Poate că deja primisem şi acum doar urma să mă răsfăţ din surplus.
-Păi nu ştiu, dacă m-ai luat aşa repede. Să ne jucăm ceva?
M-a fixat cu o privire şăgalnică: Chiar vrei, tati, să ne jucăm?
Normal că nu asta voiam. Preferam să mă întind pe canapea, să-mi umplu o pipă şi să mă uit, ca pe fereastră, la un western vechi, lăsând gândurile să alerge libere precum mustangii. Şi atunci mi-am zis: „De ce să nu profit?”
-Nu, tati ar vrea să ne uităm la un film. E ok?
-Sigur, nu am zis aşa?
Ne-am tolănit amândoi pe canapeaua din sufragerie şi am dat drumul la film. Fără pipă, dar cu mâna odihnindu-se în părul ei. Westernurile vechi! Au ele o regulă de aur, începutul trebuie să fie tare. Împuşcături, cavalcade, băieţi buni sau răi nimeriţi de o ploaie de gloanţe!
Am simţit cum mânuţa ei se strânge de braţul meu, imediat după ce primul val de indieni a căzut secerat.
M-am gândit că nu e un film pentru o fetiţă de 6 ani. Poate o va bântui imaginea prin somn, o şi vedeam ridicată într-o rână, cu lacrimi brăzdându-i faţa şi strigând: „Tati, vin apaşii!”
Nimic nu se compară cu un părinte care abuzează de încrederea copilului său! E în braţele tale, se uită la ce îl expui pentru că aşa i-ai spus tu. Nu discerne când decide să te asculte. Orice urmare a ascultării tale e pe umerii tăi! Nu, nu puteam să o expun la asta, la omoruri inutile, doar pentru că la începutul unui film un producător megaloman a angajat prea mulţi figuranţi şi decide să-i omoare din primele minute.
Am luat telecomanda şi am mutat. Pe ecran acum se zbenguiau nişte arătări despre care nu reuşisem să înţeleg multe, poate doar că îi plac Alecsiei şi că le cheamă Avatar. Am lăsat aici, fiind mulţumit de darul primit de mine, chiar dacă nu apucasem să mă bucur până la capăt de el.
Eram fericit că Alecsia hotărâse să-mi dăruiască timp din mica ei eternitate şi că mă stăpânisem la timp să nu îmi bat joc de ea. Cam atunci în cameră a intrat maică-sa. Furioasă!
-Eu ştiu că tu nu dai doi bani pe ce spun eu, dar chiar să mă sfidezi punându-i Avatar? Alecsia, de ce te uiţi la televizor?
-Păi, tati a spus că…
-Tati a spus? Ce te-am trimis să-i spui lui tati?
Trebuie să recunosc că unele aspecte – chiar din cele mai furtunoase – nu se potrivesc deloc cu jaloanele din casa mea părintească. Felul în care lucrurile degenerau de la momentul în care aşteptam laude pentru sacrificiul meu de tată…
-Alecsia, trebuia să vii la tati şi să-i spui ce scandal ai făcut după balet că nu mergem în parc şi să-i spui că eşti pedepsită şi că două zile nu ai voie la Avatar!
M-am ridicat de pe canapea ca ars. Alecsia o ştersese deja în camera ei. Marea învolburată care mă fermecase mă bântuia încă. Şi aş putea să jur că o sirenă sărea peste spuma valurilor şi … îmi arăta fundul!

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Jurnal de tătic. Fundul sirenei!

martie 27th, 2015 by

rubrica 3 februarie

-Tati, azi facem numai ce vrei tu!
Uneori copiii au darul ăsta, de a face primăvară cu o floare. Şi Alecsia îl are din plin. Îşi măreşte ochii, dezvăluind un ocean căprui de inocenţă, schiţează un zâmbet, parcă sugerându-ţi râsul de fericire pe care-l merită de la tine şi apoi aşteaptă.
Aşa face şi acum. Dar în apa învolburată a inocenţei parcă am văzut cum scânteie coada unei sirene ce abia aşteaptă să te farmece prin cântul ei. Dar ce tată rezistă la cântul de sirenă din ochii fiicei sale! Când îl „aude”, se duce oriunde.
-Asta da surpriză! Tot ce vreau eu?
-Tot, tot, tot, chiar şi miţi-miţi!
Ca probă, mi-a şi întins o buclă ca să mă joc în ea. Am profitat şi mi-am hrănit palma din catifeaua ei.
-Şi acum ce vrei să facem?
Chiar, ce-mi doream? Poate că deja primisem şi acum doar urma să mă răsfăţ din surplus.
-Păi nu ştiu, dacă m-ai luat aşa repede. Să ne jucăm ceva?
M-a fixat cu o privire şăgalnică: Chiar vrei, tati, să ne jucăm?
Normal că nu asta voiam. Preferam să mă întind pe canapea, să-mi umplu o pipă şi să mă uit, ca pe fereastră, la un western vechi, lăsând gândurile să alerge libere precum mustangii. Şi atunci mi-am zis: „De ce să nu profit?”
-Nu, tati ar vrea să ne uităm la un film. E ok?
-Sigur, nu am zis aşa?
Ne-am tolănit amândoi pe canapeaua din sufragerie şi am dat drumul la film. Fără pipă, dar cu mâna odihnindu-se în părul ei. Westernurile vechi! Au ele o regulă de aur, începutul trebuie să fie tare. Împuşcături, cavalcade, băieţi buni sau răi nimeriţi de o ploaie de gloanţe!
Am simţit cum mânuţa ei se strânge de braţul meu, imediat după ce primul val de indieni a căzut secerat.
M-am gândit că nu e un film pentru o fetiţă de 6 ani. Poate o va bântui imaginea prin somn, o şi vedeam ridicată într-o rână, cu lacrimi brăzdându-i faţa şi strigând: „Tati, vin apaşii!”
Nimic nu se compară cu un părinte care abuzează de încrederea copilului său! E în braţele tale, se uită la ce îl expui pentru că aşa i-ai spus tu. Nu discerne când decide să te asculte. Orice urmare a ascultării tale e pe umerii tăi! Nu, nu puteam să o expun la asta, la omoruri inutile, doar pentru că la începutul unui film un producător megaloman a angajat prea mulţi figuranţi şi decide să-i omoare din primele minute.
Am luat telecomanda şi am mutat. Pe ecran acum se zbenguiau nişte arătări despre care nu reuşisem să înţeleg multe, poate doar că îi plac Alecsiei şi că le cheamă Avatar. Am lăsat aici, fiind mulţumit de darul primit de mine, chiar dacă nu apucasem să mă bucur până la capăt de el.
Eram fericit că Alecsia hotărâse să-mi dăruiască timp din mica ei eternitate şi că mă stăpânisem la timp să nu îmi bat joc de ea. Cam atunci în cameră a intrat maică-sa. Furioasă!
-Eu ştiu că tu nu dai doi bani pe ce spun eu, dar chiar să mă sfidezi punându-i Avatar? Alecsia, de ce te uiţi la televizor?
-Păi, tati a spus că…
-Tati a spus? Ce te-am trimis să-i spui lui tati?
Trebuie să recunosc că unele aspecte – chiar din cele mai furtunoase – nu se potrivesc deloc cu jaloanele din casa mea părintească. Felul în care lucrurile degenerau de la momentul în care aşteptam laude pentru sacrificiul meu de tată…
-Alecsia, trebuia să vii la tati şi să-i spui ce scandal ai făcut după balet că nu mergem în parc şi să-i spui că eşti pedepsită şi că două zile nu ai voie la Avatar!
M-am ridicat de pe canapea ca ars. Alecsia o ştersese deja în camera ei. Marea învolburată care mă fermecase mă bântuia încă. Şi aş putea să jur că o sirenă sărea peste spuma valurilor şi … îmi arăta fundul!

Jurnal de tătic. Vreau AIA!

martie 20th, 2015 by

În magazin, în piață, în târgul de vechituri, oriunde te-ai afla și auzi ”Tati, vreau aia!” trebuie să te oprești. Primul impuls e să mergi mai departe, să te faci că nu ai auzit și să te rogi în gând că totul va trece. Nu trece! Adică poate că aia mică ar ceda, văzând că nu îi dai atenție sau pur și simplu va vedea altceva interesant, dar nu va putea, pentru că întotdeauna lângă ”Vreau aia!” e o mutră care brusc devine dulce-grețoasă și zice:
-Ia spune, puiule, ce îți place?
Tu încerci să eviți secvența despre care știi că se va termina cu tine mușcând din fața dulce a vânzătoarei și spui:
-Tata nu are bani la el, hai să mergem!
-Eh, nu are tati 2 lei, cât e AIA?
Copilul simte că are un aliat și plusează.
-Tati, ai 2 lei?
vineri 20 martie

AIA nu e niciodată ceva ce îți trebuie, ba chiar e genul de AIA care va sta pe jos, mereu în drumul tău, piuind sau luminând de câte ori o lovești. Și o vei lovi doar tu, ca o răzbunare că ai luat-o de lângă suratele ei!
-Uite, puișor, vrei să te joci puțin cu ea? E ultima pe care o mai am.
Eu cred că vânzătorii sunt aleşi dintr-o organizaţie care e menită subminării autorităţii părinţilor.
Soluția 1: Ai întotdeauna la tine o lopată și lovești fără milă mutra care îi întinde copilului AIA. Din păcate, nu merge mereu, nu ești niciodată singur, lumea are tendința de a dramatiza sângele care țâșnește din vânzătoare…
Soluția a 2-a: Smulgi AIA din mâna copilului și i-o îndeși mutrei într-o gaură care să nu o împiedice la respirat. E o metodă care poate avea efecte negative asupra relației cu propria-ți odraslă. Există riscul ca viața ei să fie marcată de momentul când ”tati i-a luat unei doamne temperatura cu AIA”. Nu merită.
Soluția a 3-a: Ești diplomat.
-Tati nu are acum bani, mi-aș dori și eu să luăm AIA, dar, dacă mâine avem bani, venim și o luăm. Uite, o rugăm pe doamna să ne-o păstreze.
Te uiți rugător spre vânzătoare, dar ea e impasibilă, vede în tine doar cei doi lei de care e mai aproape ca niciodată.
-Mâine nu e tanti aici. Mai bine o iei azi!
Copilul are ochii în lacrimi, ține AIA strâns și se uită la tine ca la un criminal de bichoni. Tu ești convins că te-ai putea descurca și fără lopată, ba chiar pui ochii pe un taburet. Te și apleci puțin spre el când apare…
Soluția a 4-a: Te uiți la vânzătoare și spui:
-Doamna e așa de amabilă că sunt sigur că, dacă o rogi frumos, îți dă AIA cadou!
Am văzut de multe ori cum mutra dulce devine acră. Ia AIA din mâna copilului care tocmai se pregătea să o roage, iar tu atunci trebuie să iei repede copilul și să te îndepărtezi. De obicei auzi în urma ta ”Zgârcitule!”
Ah, să nu uit, de obicei cumperi o altă AIA de la altă tarabă. Când faci asta nu uita niciodată să te asiguri că prima vânzătoare vede când dai banii!

Jurnal de tătic. Vineri 13

martie 13th, 2015 by

Liniştea e cel mai rău semnal când eşti de gardă la copil şi subiectul supravegherii operativ-informative nu e în raza ta de vedere. Stai calm dacă auzi bubuituri – neurmate, bineînţeles, de ţipete ce amintesc de gătitul de viu al unui misionar african – dacă vreo jucărie ţipă a dezmembrare sau dacă pisicul miaună a călduri, cocoţat pe undeva pe unde se îmbină tavanul cu şifonierul.
Dacă e linişte, vigilenţa ta aţipeşte, un drăcuşor cu scutece se cuibăreşte pe umărul tău şi îţi şopteşte: „Vezi? Când e cu tine, copilul e cuminte, nu face nimic, ceilalţi din casă se plâng aiurea că nu îl pot ţine în frâu?”
Şi alintată de drăcuşor, vigilenţa ta scade şi mai mult, tot mai mult, până când eşti total în lumea ta, poate chiar te gândeşti să deschizi cândva un blog „Cum să supraveghezi copilul fără să-l agasezi. Metoda Alecu pentru toţi”. Liniştea te înveleşte ca o pătură care dă un plus de căldură căminului şi deja te vezi în faţa unei săli plină cu tinere mame cărora le explici doct cum supravegherea unui plod nu înseamnă să stai ghemuit în camera lui şi să spui mecanic „Nu, nu e voie, lasă aia!”
Tinerele notează, se miră când le povesteşti cum ai observat că personalitatea supravhegheatorului e foarte importantă, că ăia mici simt imediat dacă îţi e frică sau dacă te stresează să-i vezi întinzând mânuţele spre orice obiect.
Anii trec şi metoda devine parte a creşterii copiilor din întreaga lume. Pe toate televiziunile sunt reportaje despre mame care „până la Alecu, inima îmi sărea la fiecare mişcare bruscă a micuţului, acum mă simte calmă, ştie că nu mă poate scoate din sărite şi se joacă frumos pe covoraş”.
Ba chiar şi Sofia – crescută acum, om mare –e intervievată şi spune cu tandreţe: „Nu ştiu să explic, de foarte mică, de când am amintiri, tata era cel care îmi imprima calm, cuminţenie”.
Cam atunci te ridici, doar să mai vezi o dată îngerul cum se joacă pe covoraşul său, te apropii încet de uşă ca să nu o tulburi, împingi uşa cu delicateţe şi… duci mâna la inimă şi cazi.

vineri 13 martie

Nu, liniştea niciodată nu prevesteşte nimic bun dacă eşti de gardă la copil!
PS Niciun copil nu va mai desena pe pereţi după ce învaţă să deseneze! După ce o floare nu mai arată ca o explozie a unei gogoşi cu marmeladă, pereţii sunt abandonaţi şi desenele se mută pe hârtii, pânze… aşa că orice perete pictat de un copil arată ca zidurile zgâriate ale celulei în care a fost omorât un balaur care în zbateri a smuls bucăţi de var.

Jurnal de tătic. Ziua Femeii sau… Ziua Mamei

martie 6th, 2015 by

Pe vremuri îi spunea „Ziua Mamei”, dar cred că eram eu prins în două capcane care mă făceau să cred că aşa se numea. Prima era că trăiam siguranţa că o anumită femeie din viaţa mea merita o zi anume din an în care îi putea spune „La mulţi ani!” doar cel care-i spunea şi „Mama”. A doua cred că ţinea de propaganda din acei ani care spunea că o femeie nu e femeie dacă nu e şi mamă. Acum îi spunem „Ziua Femeii”. E momentul când, cu o floare, stârneşti zâmbetele care anunţă că e iremediabil primăvară. Adică orice bărbat ştie că mai face un ultim efort din canonul de sfârşit al iernii şi urmează miile de provocări ale primăverii şi, fără tăgadă, miile de promisiuni deşarte ale verii.
Nu ştiu de ce, cumva, în mintea mea, 8 Martie are în continuare rezonanţa de Ziua Mamei. Poate şi pentru că, în felul meu, am sărbătorit-o măcar ajungând câteva minute la ea, oferindu-i un dar. O prostie – aveam să înţeleg peste ani – pentru că pentru ea bucuria nu era darul, ci prezenţa mea.
Am umblat – când, din păcate, nu mă mai putea opri – prin lucrurile ei şi am rămas înmărmurit. Cadourile le folosise sau nu, unele îi trebuiau altele probabil că nu, dar o viaţă întreagă a păstrat felicitările de 8 Martie!
Ştiţi felicitările făcute de copii? Multicolore, cu desene de oameni ce par călcaţi de camion şi case strâmbe… dar calde? Sunt ridicole, urâte şi totuşi pentru fiecare felicitare din asta există un om care o priveşte ca pe o capodoperă!
Cumpărând 3 bucheţele de brânduşe, mă gândeam dacă nu ar trebui Silvanei să îi iau o floare mai mare decât fetelor. Şi apoi mi-am amintit că seara am văzut-o pe Alecsia muncind la o … felicitare. Şi mi-am dat seama că nu contează ce iau eu pentru că Silvana va avea ochi doar pentru desenele cu oameni plaţi.
vineri 6 martie

Plus că brânduşele sunt – ca şi Ziua Mamei – semnul statorniciei primăverii, aşa cum ghioceii sunt vestitorii ei.

Jurnal de tătic. Triplu Mărţişor Blues

februarie 27th, 2015 by

Credeţi-mă pe cuvânt, bărbatul care nu simte un gol în stomac în momentul în care vede primii ghiocei din an nu iubeşte cu adevărat. Când plăpânzii cavaleri ai cruciadei soarelui apar pe stradă, în bucheţele vândute la preţ de aur, bărbatul adevărat e cuprins de febra alegerii celui mai potrivit Mărţişor.

O fată sau o femeie poate avea pieptul decorat de mărţişoare mai dihai ca un general sovietic, dar întotdeauna va fi unul despre care va spune cu mândrie: „E de la tata” sau „E de la El!” Eh, tocmai alegerea asta mă dă peste cap. Mai ales că iau mărţişoare en-gros, trei bucăţi care trebuie să fie unicate. Şi, atunci când vine momentul „achiziţiei sezonului”, încep căutarea acului în carul cu fân.

La Sofia e cel mai uşor, adică o rezolvi cu un măgăruş Aiurel şi, când i-l dai dimineaţa, îi spui „Uite Orel, vezi? Orel!” Dacă nu găseşti Orel… anul trecut am găsit Orel.

Ar fi trebuit să fie primul ei mărţişor. Nu a fost să fie aşa.

De fapt, primul mărţişor din viaţa ei a fost cel care mi-a amintit de ce, în gimnaziu, de 1 Martie preferam să mănânc cretă decât să merg la şcoală cu un pumn de coşari sau de gărgăriţe şi, roşu ca racul, să merg la fiecare fată din clasă şi să i-l întind. De cele mai multe ori, coşarul meu sfârşea abrupt într-o pungă cu alte zeci de fârtaţi, iar obrazul meu înfierbântat era răcorit cu un pupic impersonal ca o picătură de ploaie mocănească.

Mai târziu aveam să aflu că pentru ca mărţişorul tău să nu ajungă în punga aglomerată a femeii la care ţii trebuie să „munceşti” tot restul anului. Adică nu apari din senin pe 1, scoţi un coşar şi, gata, femeia cade pe spate! O iei uşor, cel puţin din iarnă, cu vorbe şi flori, poate şi cadouri şi, dacă ai noroc, coşarul nu mai e o bucată de tinichea, ci un semn al primăverii!

Ah, încă un lucru, dacă-ţi spune: „Vai, nu trebuia!” să ştii nu că trebuia, ci era imperativ.

Orel al meu, primul din viaţa Sofiei, stătea ascuns sub un maldăr de orătănii pe care nu le voia nimeni. Şi, sincer, cine vrea să dăruiască un măgar? Cum ar fi? „Uite, dragă, Dorel mi-a dăruit un măgăruş!” Cine e nebun să se expună la aşa ceva?

Până şi vânzătorul mi-a spus: „Ştiţi? Ăla e un măgar!” Nu puteam să-i spun că e pentru fata mea, aşa că am improvizat: „Da, e pentru soacră-mea, o să spună că e o poză cu mine”. Am râs amândoi, eu am plătit şi el mi-a urat o primăvară frumoasă.

Acasă mi-am dat seama că e cu ac de siguranţă şi l-am făcut praf, încercând să i-l scot. Primul mărţişor din viaţa ei e acum un amestec, în proporţii egale, de măgăruş gri şi clei! Ei i-a plăcut.

vineri 27 februarie

La Alecsia e mai complicat. Adică ar trebui să fie simplu, dar socoteala de acasă… Pleci convins că iei prinţesa care-i place în perioada aia. Şi întotdeauna iei altceva. Numai Dumnezeu şi Disney ştiu de ce era nevoie de atâtea prinţese pe lume! Anul ăsta, pot să deconspir că încă nu citeşte, am luat-o pe Ariel şi constat, cu surprindere, că Mica Sirenă a căzut în dizgraţie, lăsându-i locul unei oarecare Elsa!

Am timp să mai caut!

În fine, al treilea mărţişor…

He he, un coşar oarecare ar face faţă pentru că am „muncit” tot anul!