Editoriale

Ceva despre mărturisirile rectorului de la Babeș-Bolyai: 10% idioți e un procent bun. Credeam că sunt mai mulți!

bucovina

Sunt absolut convins că există pe undeva un idiot cu mintea destul de nudă ca să se gândească la apă plată dacă-l întrebi de Bucovina. Ba chiar sunt dispus să cred că prostul respectiv – umblând din facultate-n facultate, nu din alt motiv decât că nu găsește din prima un încărcător de Iphone – s-a întâlnit cu rectorul unei universități din vestul țării. E posibil să fi fost și puțin mândru că n-a căzut în capcana întrebării ”Ce e aia Bucovina?” și a răspuns corect: ”o apă plată”! Doamne ferește, putea spune că e un hotel din ”Haiîn”!
Rectorul Universității Babeș-Bolyai, Ioan Aurel Pop, spune că, la un test dat studenților din primul an la Istorie, 6 din 60 au spus că Bucovina e o apă minerală. Înțeleg că generalizarea nu e bună – că nu e corectă politic și că singurele generalizări corecte sunt ”tinerii sunt frumoși și liberi” și ”bătrânii sunt tâmpiți” – dar mie procentul, 10%, mi se pare uriaș. Mai ales că nu discutăm de niște derbedei de la colțul străzii, ci de niște tineri care mai aveau trei-patru pași și ajungeau titrați. Mie mi se pare periculos pentru copiii mei să existe un risc de 10% ca profesorul lor de istorie să fie mai periculos decât un prezervativ spart la folosire.
Mai ineptă chiar decât situația semnalată de profesor mi s-a părut reacția unui tip de pe Facebook. El încerca să ne explice cum că e normal să te gândești prima oară la apă plată, din moment ce în calupurile de publicitate produsul lui Omar Hayssam (primul patron al brandului de apă Bucovina) e mai prezent decât ce ne-a mai rămas din bătrâna provincie.
De obicei mă țin departe de polemici, preferând să ascult părerile altora, să le expun pe ale mele și să las eventualul public să aleagă dacă e ceva bun din schimbul de idei. Dar uneori simt nevoia să…
Nu, nu cred că are ce căuta într-o facultate un tip care încearcă cu propria limbă dacă pantofii purtați o nuntă întreagă au gust puternic și amărui. Poate să-și ia o diplomă din alea prin poștă, dacă maică-sa moare de dorul unei hârtii pe pereți. Nu cred că nu avem toți măcar o parte de vină dacă există pe undeva un idiot care să caute localitatea Fainoșag prin Ardeal. E o greșeală și că permitem să existe – fie și în procentul de 10%, departe de a fi majoritar – măcar un tembel care să creadă că salamul uscat de vară, din nutrie și soia era vreo glorie culinară din perioada în care funcționa Gostat.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Partidul România Unită

editorial 26 august

Victor Ponta la Partidul România Unită! Sună ca o aberație, dar m-am învățat, când vine vorba de politică, să nu spun niciodată ”Imposibil!” Aberație nu pentru că Ponta nu și-ar găsi locul în partidul fostului său prieten, Bogdan Diaconu, ci pentru că nu văd cum un partid vrea să câștige voturi cu mesajul ”Am guvernat bine!” și premierul din perioada invocată să nu se regăsească pe liste. Mesajul PSD ar deveni complet gol de conținut, precum corsetul unei dive care-și taie din stomac.
Totuși e clar că în PSD s-a întâmplat ceva, postările lui Ponta privind propriul viitor sunt ambigue, lipsește un mesaj clar că el se va regăsi pe liste pe un loc onorabil. Și mai este și mișcarea PRU de a atrage deodată mai mulți parlamentari. Sigur, e vorba de persoane inexistente politic, traseiști, subiecte de glume, dar ei sunt palpabili. Clar sunt persoane care nu s-ar fi regăsit pe listele din toamnă ale niciunui partid. Dar, trebuie să recunosc, PRU a reintrat în fluxul de știri taman când despre Ponta se spunea că-și caută un partid.
PRU era deja un partid unde Victor Ponta avea acces, nefiind de bază numai prietenia sa cu Diaconu, dar și puntea pe care Nicolae Bănicioiu poate oricând să o construiască între PRU și fidelii fostului premier.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Eu cred că fericirea este…

Probabil că există miliarde de definiții ale fericirii, cam tot atâtea câți oameni sunt fericiți, dar, pentru mine, fericirea înseamnă păr moale și voaluri colorate.

jurnal-52
Foto Oxana Panfilov

Habar nu am ce e fericirea, dar cred că are legătură cu sfârșitul unei zile de rahat, în care te-a urmărit gândul că sigur va veni momentul în care o să închizi ochii, o să asculți ” God’s Gonna Cut You Down” și o să visezi cum sucești gâtlejuri. Tresari dacă vorbește cineva mai tare lângă tine, strângi pumnul ca și cum ai avea acolo un craniu de dușman. Apoi ajungi acasă și te trezești că dansezi prin casă A Ram Sam Sam.
Când fetele cad pradă viselor din brațele de pluș ale nopții, te închizi cu un laptop și o pipă. Închizi ușa între tine și lume. Pui căștile…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Doamna goală care se spală ca pisica

Vineri am evadat. Sau, mai bine zis, am fugit de acasă. Cum se spunea, pe vremuri, când vreun puști își pierdea mințile: ”m-am trezit singur în lift, cu banii de pâine în buzunar și am plecat spre bufetul gării”!
Dar Silvana m-a găsit, precum mâna lungă a legii prindea pe vremuri nelegiuiții care străbăteau preria. M-a prins de telefon și m-a scos din mijlocul unei adunări de mai mulți tipi, care abia evadaseră și ei din carcerele conjugale. La câteva minute după ce închisesem cu ea, murmuram și râdeam pe înfundate: ”doamna goală, doamna goală…” sper că nu m-a auzit cineva.
Nu că mi-ar fi păsat. Ce mi-a spus nevastă-mea era mult mai grav decât să aud vreun comesean spunând: ”Ia uite, la televizor n-ai fi zis că e obsedat!” Și, oricum, la o masă de bărbați, cuvintele ”doamnă” și ”goală” sunt mai mult sintagmă decât vorbe separate.
Ce se întâmplase? Silvana spune că a avut ceva treabă prin casă și a vrut să o ”parcheze” pe Sofia la televizor. Știu, știu, soluția e proastă, dar să ridice piatra cel care n-a păcătuit măcar o dată! Să spună vreun părinte că niciodată-n viață nu i-a mulțumit lui Dumnezeu că nu s-a limitat la creat femei și bărbați și a lăsat pe lume și desenele animate. Nu-l cred.
Sau soluția la care fiecare dintre noi a apelat măcar o dată la petreceri: ”Tati, îmi dai telefonul să mă joc?” Și tu întinzi aparatul, punând în balanță liniștea cu eventualele stricăciuni. Spui, mai mult ca să te auzi vorbind: ”Dar nu umbli decât la jocul cu pisica!”

jurnal-51
Foto Oxana Pamfilov

Normal, toți am trecut prin scuzele către prieteni că le-am trimis un mesaj din 20 de m-uri sau că l-ai sunat și apoi un copil cânta ”Un elefant se legăna” în timp ce bietul apelat strigă ”Aloooo!”.
Nimeni nu se poate jura că a văzut ce fac micuții de la o petrecere când se adună în jurul unei tablete și respectă doar o singură regulă: ”Oamenii mari sunt acum la masă. Liniște!”
Silvana i-a pus desene pe tabletă și a plecat în treaba ei. Spune că atunci a sunat-o o prietenă, mama unui băiețel de aproximativ aceeași vârstă cu Sofia, 4 ani.
Vă redau cu aproximație povestea prietenei noastre. Are femeia de făcut ceva și băiețelul a fost ”parcat” la televizor. Primul post de desene nu avea ceva bun. Copilul a strâmbat din nas. Al doilea la fel. Și tot așa, până a ajuns la posturile de muzică.
-Nu, mami, nu e desenul bun!
Exasperată, femeia a pornit calculatorul și a intrat într-un playlist de filme, în care știa că trebuie să existe și cheia spre liniște.
-Ce pun?
-Mami, vleau un desen flumos.
-Sigur, care?
-E unul cu o doamnă goală care se spală ca pisica.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cadou pentru Sofia, de Ziua Internațională a Frumuseții

Am vrut să îi fac un cadou de Ziua Mondială a Frumuseții, pentru că ea e unul dintre cele două ( ok, trei!) motive pentru care ziua asta ar trebui sărbătorită strașnic în casa noastră, dar…
-Tati, cum arătam când eram mică?

jurnal-48-1

Ca orice părinte care vede cum se încheie ultima pagină a Jurnalului de vacanță, gândurile mi-o iau razna. Mă gândesc că au trecut 20 de ani, sper că trăiesc și atunci și că Sofia, la 24 de ani, îmi va spune încă ”Tati” și că are curiozități pe care imaginile nu le satisfac pe deplin.
Așadar, suntem în 9 septembrie 2036 și eu îi dau cadoul pe care i l-am pregătit pentru 9 septembrie 2016.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Căpșuna de pe coliva vacanței. Și Sofia e exorcizată

jurnal-50

Știu că la ultima filă din Jurnal – o găsiți AICI – am lăsat în coadă de pește: o merge tati cu măcar una dintre fete la prima zi de școală? Un fel de parastas vesel al verii care ne-a murit la picioare, dar, mărturisesc, țineam să prind o porție din coliva vacanței. Răspunsul îl cam intuiați: și cum făceau să mă oprească? Și acum îmi pare rău că am mers. Adevărul e că nu-mi amintesc să-mi fi plăcut vreodată festivitatea de începere a școlii! Mai ales când eram elev!
Toate lozincile alea cu ”Un nou început!” ”Încă un pas spre desăvârșire!” sau pionierescul ”Tot înainte!”, toate nu făceau decât să mă amărască și mai tare. Juliturile mele din genunchi usturau încă a vacanță și toți se încăpățânau să mi le acopere cu pantalonii de uniformă. Acum, după ani, le mulțumesc, dar atunci…
Unde v-am lăsat cu povestea? Aha, gata știu: fetele și mama lor își alegeau hainele pentru prima zi, iar eu aveam impresia că nu mă vor lua cu ele. Știu că vine și momentul când vor spune: ”Tati, hai rămâi aici, că mă văd colegii!” Dar parcă mi-aș dori să vină cât mai târziu.
Silvana a continuat micul ei discurs:
-Ne-am gândit că ai treabă, dar… Alecsia vrea să mergi cu ea!
-Și eu vleau cu Tati!
Silvana a continuat să expună planul hotărât pentru ziua de luni:
-Eu o duc pe Sofia la grădi și tu cobori cu Alecsia la școală. Vezi că e la 9! Nu te întinzi la cafea! Nu te apuci de scris la Jurnal sau mai știu eu ce!
Nu au fost multe comentarii. Ba, dacă mă gândesc bine, doar Sofia a murmurat ceva. Nu i-am dat atenție. Și rău am făcut!
Sofia a început al doilea an – din cei 4 de viață! – de grădi. Toată vara părea că îi e dor de ”doamna”, de prietenii de joacă, de cântece, poezii și dansuri. Dimineața, însă, s-a trezit cu fundu-n sus.
A mârâit la spălat, a strâmbat din nas la micul dejun și, a dat în clocot când a venit momentul lui ”Hai, rapid, îmbrăcarea, că întârziem!”
Alesese seara o rochiță roșie pentru prima zi. Ea și-a pus-o frumos pe spătarul canapelei. Acum, însă, s-a repezit la coșul cu rufe murdare, multe aduse de la bunici doar pentru a fi date altor copii după ce vor fi spălate și a scos o rochiță ponosită, cu o Elsa din care dispăruseră multe straturi, spălate de detergent sau scorojite în soare.
Până să ajungă maică-sa la ea, a pus rochița și… n-a mai fost chip să i-o scoată nimeni. Promisiuni, rugăminți, lacrimi, nimic n-a funcționat. Sofia a pornit spre grădi îmbrăcată ca pentru prășit!
Aveam să aflu – de la o Silvana răvășită care a ajuns în ultima clipă la școală – că la grădi Sofia a făcut un halimai…
Biata prințesă, pur și simplu vacanța s-a exorcizat din ea cu durere! Dacă puteam, făceam la fel, pentru că mare durere lasă-n urmă demonul libertății!
Am ajuns cu Alecsia la școală exact la timp. Careul era plin de… hai, pe bune, vrea cineva o descriere a curții unei școli în prima zi de după vacanță?
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Lapsus

rubrica 2 septembrie

Lumea mă ia atât de repede că nu mai știu: rufele se spală în public și se usucă în casă sau invers?

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)

Rețeta zilei: iubire pe un pat de leuștean

mai 13th, 2016 de

Povestea care urmează mi-a fost spusă de un prieten, eu doar am păstrat relatarea la persoana întâi, ca să-i las parfumul de autenticitate:
Priveam paharul din fața mea și am simțit cum mi se pune un nod în gât. Ca un capac de borcan, nodul închisese pe esofagul meu câțiva pitici care imediat au început să dea din mâini și picioare.
În pahar era ceva. Solid sau lichid? De unde stăteam nu se vedea. Poate era doar conținutul stomacului unui dragon, lichefiat deasupra flăcărilor Iadului. Poate era doar balegă de unicorn, care se întărea în soare.
Ceva miraculos oricum era, pentru că povestea paharului din fața mea începuse cu vreo două seri înainte. Nevastă-mea citea ceva pe telefon. A ridicat deodată ochii spre mine. M-a cântărit din priviri. Un gând m-a săgetat: ”A găsit alt tratament miraculos!” și am transpirat.
Nevastă-mea e atinsă tot mai mult de religia asta nouă a plantelor stoarse, topite, fierte până iese din ele tot ce e mai urât mirositor sau rău la gust.

editorial 13 mai vineri

-Vei bea leuștean!
Suna ca o sentință.
-Nici nu am știut până acum, dar…
A urmat o serie lungă de binefaceri pe care frunza care, după mine, strică orice ciorbă le aduce dacă o bei. Un efect avea deja, am transpirat și mai mult. Picături de sudoare se adunau pe fruntea mea vastă ca o câmpie, formând o coroană de spini. Urma crucificarea!
-Mă ocup eu de tot, dragule. Tu doar trebuie să bei!
(mai mult…)