Editoriale

Consilierii locali traseiști, niște maidaneze în călduri

Știu că e la modă acum să-i deplângi pe aleșii locali, sfâșiați între dorința aprigă de a sluji partidul care i-a propulsat și nevoia de bani, pe care nu-i vor primi de la Guvern decât dacă trec la unul dintre partidele aflate la Putere. Moda e de a prezenta lupta pentru onoarea primarilor și consilierilor ca pe o înfruntare între forțele Binelui și războinicii Întunericului. Dar nu e deloc așa, în lupta asta nu e nimeni bun! E mai degrabă înfruntarea între două haite de hingheri, care se ceartă pentru prinderea unei maidaneze în călduri, dispusă să-și foloseasxcă toate găurile pentru a-și mulțumi stăpânul. Și după ce haita învingătoare va încasa pentru cățea banii de sterilizare o va da spre eutanasiere…
E clar că nu e vorba de primari, ei pot să slujească orice partid doresc, singura greșeală pe care nu trebuie să o facă fiind să nu demisioneze din partidul sub a cărui siglă au candidat. Consilierii sunt problema Ordonanței. Cei care vor să facă pasul spre alt partid sunt în dispută.
Ce se întâmplă acum, sau, mă rog, până să apară Ordonanța ”Dragnea”. Consilierii sunt niște simple mașini de vot, nu îi ăîntreabă nimeni nimic, totul fiind decis de baronetul local, care-și face înțelegerile. Dacă un consilier iese din rând și votează o hotărâre împotriva voinței liderului local… este amenințat cu excluderea și, implicit, cu pierderea mandatului. De aia se opun Ordonanței șefii și șefuleții partidelor din Opoziție. Dar să nu credeți că pe fugari, traseiști, îi așteaptă înrolarea în Asrmata Salvării… Nu, Ordonanța permite un singur transfer, urmând să fie ținuți în alte chingi ale unui alt șef sau șefuleț.
De aici și nevoia cățelei de a ademeni, de a primi un preț cât mai bun pentru ridicarea cozii. Singurul gest de independență ce i se permite în mizera-i viață politică!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Religia în şcoli. O părere

De la început vreau să vă spun că nu deţin adevărul absolut, aşa că habar nu am dacă e bine să se continue cu orele de Religie în şcoli sau nu. Ştiu doar că mie, ca părinte, mi-ar fi drag ca fiicele mele să poarte în caracter ceva din normele creştine de convieţuire. Nu spun nici măcar că ele ar conţine superlativele bunei cuviinţe sau pe cele ale bazelor civilizaţiei. Dimpotrivă, sunt ferm convins că orice religie ai respecta rezultatul final este al perfecţionării de sine şi, implicit, a societăţii.
Poate că asta mi se întâmplă pentru că normele creştine îmi sunt cele mai la îndemână, mai apropiate, mai uşor de descifrat. Poate mi le doresc pentru copiii mei pentru că sunt comod şi vreau ca lor să le fie frică de altcineva decât de mine sau de legile oamenilor dacă fac ceva greşit. Poate pur şi simplu sunt prizonierul preconcepţiilor şi nu vreau ca ele să crească fără un Dumnezeu, aşa cum au vrut alţii să-i crească pe cei din generaţia mea şi acum, chiar dacă învăţăturile despre Divinitate şoptite de părinţi şi bunici au avut ceva efect, avem percepţii diverse asupra unui subiect ce ar trebui, de principiu, să fie un factor de stabilitate şi de unitate. Anii ăia de marxism, de leninism şi de înţeles religia „pe căi orale” sunt baza faptului că acum oscilăm arbitrar de la ateism manifest rebel la habotnicie.
Sunt convins că anii de comunism au născut un dor de creştinism, dar izbucnirea de după 1989 a soborurilor de preoţi care sfinţeau totul, de la şosele la şosete, au produs şi o saturaţie. Aşa cum tot atunci a apărut prea multă presă, nu toată de calitate, prea multă nuditate şi atâtea cu „prea multă” în faţă, doar pentru că lipsiseră cu desăvârşire până atunci.
Religia în şcoli este un subiect tarat şi el de excesele de după Revoluţie, de heirupismul de la momentul introducerii în şcoli, de imaginea tot mai proastă a popilor dar şi de faptul că, în anii de criză economică, oamenii s-au îndreptat spre o credinţă puternic adaptată, invocând îngeri, zei budişti sau aşezând glastrele prin locuinţe, crezând că aşa vor plăti ratele la bănci sau îşi vor păstra locurile de muncă.
Evident că e greşit modul în care se predă Religia la unele clase. Dar, uite, e greşit până şi modul în care sunt tipărite abecedarele. Ce facem, amânăm clasa întâi sau încercăm să reparăm? Sunt câţiva cretini de profesori de sport arestaţi că se holbau la fetiţele care se schimbau la vestiar, scoatem sportul din şcoli sau îi îndepărtăm pe nenorociţi?
De ce, în loc să spunem din prima „hai să scoatem Religia din şcoli”, nu facem o evaluare mai fermă a profesorilor? De ce nu restructurăm materia? De ce nu căutăm soluţii în loc să îndepărtăm Religia ca pe un rău?
PS Veţi spune că e problema de părinte ca fiicele mele să primească şi o educaţie creştină şi că nimic nu mă împiedică să le-o ofer acasă. Sigur, dar ajungem iar la învăţarea „orală”, din ce am reţinut noi când eram mici. Plus că, fără glumă, noi, cei crescuţi în anii comunismului nu cred că suntem cei mai eficienţi pedagogi în acest domeniu.
PPS Nu o votez pe Monica Macovei din cu totul şi cu totul alte motive decât părerea ei despre Religia în şcoli. Nu o voi vota nici pe Elena Udrea chiar dacă susţine ceva care şi mie mi se pare ok, dar perfectibil. Pur şi simplu, subiectul credinţei nu îmi influenţează votul.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Banc amar despre ofiţerii sub acoperire…

Nu vreau să intru în polemica dacă Traian Băsescu are sau nu dreptul să ne spună dacă vreunul dintre serviciile secrete aflate sub comanda CSAT-ului condus de el are oameni infiltraţi în politică. E searbădă şi ea ar fi trebuit începută de când preşedintele ne-a spus prima oară, parcă prin 2005, sau 2006, că doi miniştri din Guvernul Tăriceanu sunt suspecţi de corupţie. Nu am reacţionat atunci, de ce am face-o acum? Astea nu sunt genul de teme la care să spunem: „Mai bine mai târziu…”
Problema mea este cum reuşeşte omul ăsta să spună fiecăruia ce vrea să audă? Aşa cum orice alt politician promite drumuri asfaltate, creşteri de pensii sau salarii, Băsescu spune ce vrea fiecare să audă. Când trece ceva timp de la anunţul iniţial, deja omul e mulţumit. Observaţi din luările de poziţie, la televiziuni, pe Facebook sau pe diversele bloguri, cine crede că persoana vizată de anunţul cu ofiţerul acoperit este chiar cel mai aprig duşman al favoritului său. Sigur, excluderea de către preşedinte a Elenei Udrea din competiţia „al tău e mai acoperit”, strică puţin calculele, dar ai putea face un sondaj de opinie privind cine şi ce crede despre subiect.
Aşadar, vreo 42% cred că ofiţerul acoperit e fie Klaus Iohannis fie Monica Macovei, 29% ezită şi ei între Macovei şi Victor Ponta, restul sunt aproape convinşi că pârdalnicul ofiţer e Ponta sau că e un codaş din clasamente şi că preşedintele nu vrea decât să tragă un semnal de alarmă despre ce puncte (departamente) mai trebuie restructurate în servicii.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

De început de an școlar

Repetiția este mama învățăturii… de minte.

rubrica 16 septembrie

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Când un bărbat suferă, femeia are o durere reflexă. În fund

Poate că sunt egalele noastre, dar nu ne înţeleg. Nu are rost, atunci când ai o problemă de sănătate să cauţi la ele empatie. Dacă eram un leu rănit, mă trăgeam, ştiu eu, într-un colţ al savanei, departe de ochii leoaicelor şi mă lingeam singur, găsind în organismul meu substanţa vindecătoare. Dar nu suntem lei, suntem doar nişte bărbaţi.
Legat de durere, deschidem ochii sub lumina lui „Lasă că pupă mama şi trece!” Naiv, viitorul bărbat uită de durere sub valul de căldură de la pieptul ei. Niciodată nu vom mai găsi puterea vindecătoare a mamei în alte femei.
M-am tras într-un ungher al sufrageriei, lăsând spaţiu de manevră celor sănătoşi, dar simţeam cum răul se întinde-n mine. Slăbiciunea punea stăpânire. Prima m-a văzut aia mică, Sofia. A holbat ochii şi a spus foarte serios:
-Tata caca dirli-dirli paku!
Apoi mi-a dat cu o păpuşă-n cap. Am gemut.
Ele se aşteaptă să reacţionăm toţi ca Winnetou. În timp ce duşmanii ne feliază la stâlpul torturii să nu scoatem un sunet şi abia când durerea începe să prevestească moartea cânţi o melopee pentru Manitou. Femeile, când suferim, ne pasează de la una la alta… altfel cum se explică felul natural în care-ţi spun „Până te însori îţi trece!”. Când eram mai tânăr le luam în serios, dar apoi am văzut că nu trece, indiferent de câte ori te căsătoreşti!
Geamătul meu i-a atras atenţia Alecsiei. A lăsat pisica din braţe şi a privit spre mine. Mitzu a zbughit-o, mulţumindu-i probabil Dumnezeului mâţelor că mi-a dat aşa o durere de am scăpat-o de scărmăneală.
-Te doare ceva, tati?
Probabil că eram schimonosit de durere, dar m-am felicitat că m-am abţinut aşa de bine şi nu se observa, că altfel aş fi speriat copiii. Am vrut să spun ceva, dar nu am apucat, până să-mi adun forţele, ea era deja pe canapea, lângă mine. Ba nu, pe mine!
Totuşi şi în căsnicie, măcar la început, pare că există un efort pentru a îndepărta durerile care nu trec „până te însori”. E ceaiul pe care ţi-l aduce la pat când te doboară o răceală. Dar lucrurile se deteriorează pe parcurs. La a doua răceală, ceaiul e lăsat pe masă. La a treia, când eşti aproape înfrânt de boală, ţi se spune simplu că ibricul gol te aşteaptă-n bucătărie. Sigur, între timp s-au consumat câteva episoade, în care ea se preface mai bolnavă decât e, iar tu simţi că o ajuţi mai mult dacă o sileşti să-şi pună organismul în mişcare şi să-şi facă un ceai. În loc să aprecieze ajutorul mental primit, te bodogăne cât timp ceaiul îi dă-n foc! Femeile!
Sub apăsarea Alecsiei, durerea devenea mai mare. Melopeea către Manitou stătea să se ridice din gâtlejul meu, când Silvana s-a întors spre mine, doar rotind scaunul din faţa calculatorului:
-Alecsia, lasă-l pe tati, vezi că e bolnav!
Mi-am dat seama că totuşi femeile au un al şaselea simţ. Că ştiu când fiinţa pe care o iubesc este rănită şi nu le mai poate proteja.
-Dar chiar, ce ai? Ai faţa schimonosită. Te doare ceva?
Am încercat să minimalizez, gândind mai ales la fete:
-Nimic, o infecţie… dar se întinde…
Silvana a venit spre mine şi mi-a tras mâna. A examinat degetul umflat, care avea, lângă unghie o „ţâţă” de puroi gălbui. Am vrut să trag mâna ca să nu leşine cumva, dar mi-a strâns-o de încheietură. A prins apoi degetul între ale ei şi a strâns ca într-o menghină.
-Gata, acum spală-te şi dă cu spirt!
Durerea dispăruse. Leul din mine se trezea din nou şi era gata să-şi ia locul în mijlocul savanei. Am zis, totuşi, ca în seara aia să o iau mai încet şi m-am aşezat tot pe canapea, dar mi-am făcut un bandaj destul de mare ca toate să înţeleagă că am avut o rană care l-ar fi făcut pe Winnetou să cânte un disc întreg pentru Manitou.
Concluzia a tras-o Sofia:
-Dirli-dirli paku deget!
Câteodată are mare dreptate…

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Când un bărbat suferă, femeia are o durere reflexă. În fund

septembrie 19th, 2014 by

Poate că sunt egalele noastre, dar nu ne înţeleg. Nu are rost, atunci când ai o problemă de sănătate să cauţi la ele empatie. Dacă eram un leu rănit, mă trăgeam, ştiu eu, într-un colţ al savanei, departe de ochii leoaicelor şi mă lingeam singur, găsind în organismul meu substanţa vindecătoare. Dar nu suntem lei, suntem doar nişte bărbaţi.
Legat de durere, deschidem ochii sub lumina lui „Lasă că pupă mama şi trece!” Naiv, viitorul bărbat uită de durere sub valul de căldură de la pieptul ei. Niciodată nu vom mai găsi puterea vindecătoare a mamei în alte femei.
M-am tras într-un ungher al sufrageriei, lăsând spaţiu de manevră celor sănătoşi, dar simţeam cum răul se întinde-n mine. Slăbiciunea punea stăpânire. Prima m-a văzut aia mică, Sofia. A holbat ochii şi a spus foarte serios:
-Tata caca dirli-dirli paku!
Apoi mi-a dat cu o păpuşă-n cap. Am gemut.
Ele se aşteaptă să reacţionăm toţi ca Winnetou. În timp ce duşmanii ne feliază la stâlpul torturii să nu scoatem un sunet şi abia când durerea începe să prevestească moartea cânţi o melopee pentru Manitou. Femeile, când suferim, ne pasează de la una la alta… altfel cum se explică felul natural în care-ţi spun „Până te însori îţi trece!”. Când eram mai tânăr le luam în serios, dar apoi am văzut că nu trece, indiferent de câte ori te căsătoreşti!
Geamătul meu i-a atras atenţia Alecsiei. A lăsat pisica din braţe şi a privit spre mine. Mitzu a zbughit-o, mulţumindu-i probabil Dumnezeului mâţelor că mi-a dat aşa o durere de am scăpat-o de scărmăneală.
-Te doare ceva, tati?
Probabil că eram schimonosit de durere, dar m-am felicitat că m-am abţinut aşa de bine şi nu se observa, că altfel aş fi speriat copiii. Am vrut să spun ceva, dar nu am apucat, până să-mi adun forţele, ea era deja pe canapea, lângă mine. Ba nu, pe mine!
Totuşi şi în căsnicie, măcar la început, pare că există un efort pentru a îndepărta durerile care nu trec „până te însori”. E ceaiul pe care ţi-l aduce la pat când te doboară o răceală. Dar lucrurile se deteriorează pe parcurs. La a doua răceală, ceaiul e lăsat pe masă. La a treia, când eşti aproape înfrânt de boală, ţi se spune simplu că ibricul gol te aşteaptă-n bucătărie. Sigur, între timp s-au consumat câteva episoade, în care ea se preface mai bolnavă decât e, iar tu simţi că o ajuţi mai mult dacă o sileşti să-şi pună organismul în mişcare şi să-şi facă un ceai. În loc să aprecieze ajutorul mental primit, te bodogăne cât timp ceaiul îi dă-n foc! Femeile!
Sub apăsarea Alecsiei, durerea devenea mai mare. Melopeea către Manitou stătea să se ridice din gâtlejul meu, când Silvana s-a întors spre mine, doar rotind scaunul din faţa calculatorului:
-Alecsia, lasă-l pe tati, vezi că e bolnav!
Mi-am dat seama că totuşi femeile au un al şaselea simţ. Că ştiu când fiinţa pe care o iubesc este rănită şi nu le mai poate proteja.
-Dar chiar, ce ai? Ai faţa schimonosită. Te doare ceva?
Am încercat să minimalizez, gândind mai ales la fete:
-Nimic, o infecţie… dar se întinde…
Silvana a venit spre mine şi mi-a tras mâna. A examinat degetul umflat, care avea, lângă unghie o „ţâţă” de puroi gălbui. Am vrut să trag mâna ca să nu leşine cumva, dar mi-a strâns-o de încheietură. A prins apoi degetul între ale ei şi a strâns ca într-o menghină.
-Gata, acum spală-te şi dă cu spirt!
Durerea dispăruse. Leul din mine se trezea din nou şi era gata să-şi ia locul în mijlocul savanei. Am zis, totuşi, ca în seara aia să o iau mai încet şi m-am aşezat tot pe canapea, dar mi-am făcut un bandaj destul de mare ca toate să înţeleagă că am avut o rană care l-ar fi făcut pe Winnetou să cânte un disc întreg pentru Manitou.
Concluzia a tras-o Sofia:
-Dirli-dirli paku deget!
Câteodată are mare dreptate…

Sfârșit de vacanță. Dor de mama…

septembrie 12th, 2014 by

E momentul ăla de rahat când, în fața unui stand, te holbezi la un penar cu Barbie și la unul cu Prințesele Disney și nu știi pe care să-l iei. Până la urmă se pare că o să le cumperi pe amândouă. Și ești conștient că măcar unul va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon.
E momentul ăla de rahat când s-a terminat vacanța și încă nu ești obișnuit să faci nimic temeinic, când ai încă tendința de a te așeza pe borduri și de a privi trecătorii prin efemerul fum de țigară. Numai că de câteva zile nu mai poți face asta fără să întârzii la o întâlnire.
E momentul ăla de rahat când te trezește tramvaiul și nu soarele, când vecinii se ceartă-n casă și nu mai râd în fața blocului.
E momentul ăla de rahat când trebuie să-i spui copilului că, gata, de luni trebuie să meargă la grădi, la școală, la liceu, depinde de cât a trecut de când nu aveai nimic de făcut din toate astea. Și era doar un banal sfârșit al verii, în care doar numărai frunzele căzând și hainele adunându-se pe trupul iubitei.
E momentul ăla de rahat când devin puțin depresiv și mă simt singur. Oriunde aș fi, cu oricine aș fi. E momentul ăla când îmi e dor de mama.
Sfârșitul vacanței e trist pentru orice copil – asta e o frază ca alea de compunere tip: ”e toamnă, cocorii s-au adunat în V și pleacă” – e sfârșitul lumii frumoase și o nouă treaptă spre cea urâtă. Eram trist, eram bucuros, eram lacom după ultimele clipe de libertate. Eram în lumea mea și nu observam ceva.
Mama a fost cochetă toată viața, dar la sfârșitul verii dispărea cu orele de acasă. Venea seara, coafată, permanent, cum se făcea atunci, cu mâinile și picioarele aranjate, iar nu cu unghiile tăiate pe ascuns prin casă, după ce le înmuia în ligheanul în care voiam să bag și eu o bărcuță din hârtie.
Dădea mai multă atenție unor detalii despre care nu înțelegeam nimic, care nu însemnau mare lucru în anii `80, dar pentru ea erau esențiale.
Cea mai bună bluză, fustă sobră, centura de la Fondul Plastic. Cu o zi înainte de ”înmormântarea” vacanței, toate erau aranjate, călcate, puse lângă umerașul pe care stătea uniforma mea nouă, cămașa cu pătrățele, apretată până ce dunga de la mâneci crestează carnea. Pantofii ei buni erau lângă ai mei, lustruiți deși erau abia cumpărați.
Mama a fost o femeie cochetă, poate exagerată uneori, dar peste mulți ani, când ea nu mai era, am înțeles că de două ori pe an se aranja doar pentru mine, la începutul și sfârșitul anului școlar. Tot ce avea mai bun, de la permanent, lanțul de aur de la mama ei, cel mai sociabil zâmbet, tot arsenalul era în slujba mea. Două zile pe an, era accesoriul meu de frumusețe, al doilea buchet pe care-l luam cu mine la serbare.
E momentul ăla de rahat când îmi înțeleg dispăruta mama pentru că e sfârșitul vacanței și eu mă gândesc la o cămașă la care țin mult și de aceea o port mai rar. Și mă gândesc că aș pune-o luni. Știu că e o cămașă pe care o place și Alecsia.
Și mai de rahat a fost momentul când plătisem cele două penare și am văzut și unul cu Minnie. Și nu știam încă dacă-l cumpăr sau nu, nici cât costă, dar eram sigur că va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon, poate chiar pe cel unde e și cutia cu pozele vechi, cu mine și cu mama la serbările de început de an.

Mărie, de dragul tău, mă ud în cap ca un bou!

septembrie 5th, 2014 by

Am căutat o modalitate cât mai delicată de a începe povestea, dar nu am găsit, aşa că… pe Ion îl durea-n fund de scleroză. Nici nu prea ştia ce e aia şi nici nu îl interesa să afle mai multe. Surse bine documentate, care au băut de câteva ori cu el, spun că nici pe Gheo nu-l interesa ce e aia scleroză. Dar se pare că o interesa pe Maria.
Ion urmărea a suta oară filmuleţul pe Facebook şi încerca să vadă ce are de făcut. Clar trebuia altă găleată, adică mai înainte de toate să fie o găleată, nu un lighean cu marginile roase, din care să curgă peste margini. Găleată nouă, ştia de unde să ia. O să caute una maro şi o să pună pagina aia de revistă cu sigla Louis Vuitton. Asta o să o dea pe spate pe Maria. Puţin stil ajută întotdeauna când vrei să dai o femeie pe spate… mai ales dacă vrei să te şi urci pe ea cât e întinsă.
Ion îşi amintea privirea Mariei când a văzut filmuleţul cu Gheo. Avea steluţe în ochi când a spus ăla că donează pentru copiii cu scleroză. Ăsta e un cuvânt pe care trebuie să-l repete până-l pronunţă corect. Plus că Ion avea un plan prin care avea să-i provoace Mariei o întreagă galaxie în ochi: avea să spună că donează pentru copiii cu scle… sca… schi… scleroză şi pentru orfani, căţei fără stăpân şi refugiaţii din … caută el pe internet pe unde sunt refugiaţi. Maria o să plângă când o să vadă cât e de darnic!
Ţinuta… ţinuta e şi mai importantă. Gheo era la bustul gol. Era o soluţie deşi… tăiatul de lemne forma altfel pieptul decât băutul de bere! Va purta un tricou, poate chiar ăla negru. Ăla de scrie pe el „D&G”… ba nu, categoric nu ăla, chiar o să-l arunce, dă-l dracului! Dacă iniţialele sunt de la Dinu Gheo?
Mai bine ăla roz. A fost scump la vremea lui, nu mai e la modă (i-a spus-o clar Maria) şi nu e mare necaz dacă intră la apă.
Să nu zică Maria că e meschin, că nu strică o haină bună. Mai bine pune peste tricou sacoul ăla bun, oricum trebuie dat la curăţat.
Gata e totul clar, găleata cu afişul lipit, orfanii, sacoul… a venit şi clipa aşteptată. Erau adunaţi pe terasă, beau bere. Aşa cum se înţeleseră, ospătarul a adus gheaţă şi a pus în găleată. Ion s-a ridicat şi a cerut linişte. S-a ridicat şi repeta mereu în minte „scleroză, scleroză,scleroză”. Audienţa amuţise, simţea că urmează un moment de glorie. Maria avea ochii destul de măriţi să-ncapă-n ei stelele.
El a ridicat găleata ca şi cum era un fulg şi a spus:
-Pentru că am fost provocat de Gheo…
Atunci a sunat un telefon şi s-a auzit vocea ei:
-Da, iubi, te sun eu mai încolo că îşi toarnă Ion apă-n cap. Da, da, exact, ca şi idiotul ăla de Gheo. Hai, te pup! Iartă-mă, Ioane, continuă te rog.
Stătea cu găleata în mână şi simţea cum mintea i se încinge. Nu a mai spus nimic, oricum uitase cum e cu sciliroza aia. Apa rece i-a făcut bine. Când se îndrepta spre locul lui a simţit cum tricoul se strânge pe burtă. Să le ia dracu’ de chinezării!

Femeile. Le iubesc patru anotimpuri pe an

august 29th, 2014 by

Eu am vrut doar să fac conversaţie amabilă, nicidecum să pornesc o dispută. Mă gândeam că aşa e frumos, doi oameni stau unul lângă celălalt, pe şezlonguri, legănaţi de amintirea unei frumoase veri ce se apropie de sfârşit, normal era să mai schimbe între ei şi alte vorbe decât banalul „dă-mi, te rog, sticla de apă”.
-Mie îmi pare rău că se termină vara…
Trebuie să recunoaşteţi că nu e nimic malign în ce am spus, totuşi ea s-a întors către mine, şi-a scos ochelarii de soare şi mi-a aruncat acea privire, unică, din care am înţeles că viaţa fără mine i-ar fi fost mai uşoară. De altfel, foarte feminină privirea aceea.
-Şi, mă rog frumos, ce o să-ţi lipsească? Fundurile goale după care te uiţi de ţi-ai sucit gâtul complet? Cât e vara de lungă nici pe stradă nu pot să ies că bărbaţii mă fluieră din priviri… bine, unii mai nesimţiţi, ca tine, fluieră pe bune!
-Eu să fluier femei? E o tâmpenie, nu fac aşa ceva, plus că de aia vă place vara vouă femeilor, vă dezbrăcaţi până la limita amenzilor pentru indecenţă, vă încingeţi la soare şi vă răcoriţi cu privirile noastre care se rotesc precum ventilatoarele!
-Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că îţi place şi toamna. Acuşi începi să vii acasă târziu, mirosind a usturoi şi pastramă de oaie, căutând din priviri toaleta că ai exagerat cu mustul!
-Asta e chiar bună! Toamna e anotimpul preferat al femeilor, nici nu ai avea nevoie de mine în casă, storciţi orice legumă sau fructă vă cade-n mână şi umpleţi casele de borcane pe care le aruncaţi primăvara următoare!
-Toate astea sunt ca să crăpaţi în voi pe timpul iernii şi să puteţi să vă odihniţi 3 luni că aţi dat o zi zăpada din jurul maşinii!
-Să nu vorbim despre iarnă… vorbiţi numai de feerie şi Moş Crăciun, dar casa miroase ca bucătăria unui hotel cu 200 de camere! Cred că de aia şi e Moşul atât de gras…
-Nu vrei să vorbim de bărbaţi graşi.
-Nici tu nu vrei să vorbim de primăvară, căutaţi poze cu ghiocei şi voi i-aţi mânca, poate slăbiţi după cât aţi halit iarna!
-Aşa o fi, dar nu pare să vă deranjeze de vreme ce toată primăvara ne cântaţi balade poate, poate ne-om dezbrăca vara şi mai mult!
Femeile au un stil al lor de a închide cercul unei dispute! Şi da, uitându-mă la ea, întinsă pe şezlong, îmi pare rău că nu i-am spus astă primăvară mai multe lucruri frumoase…

La coadă la prezervative

august 22nd, 2014 by

Evident că nu e nici o coadă la prezervative. Pur şi simplu fumam în faţa blocului ei, trăgeam de timp şi căutam scuze pentru întârziere. În timp ce mintea scormonea după cele mai bune explicaţii, amintirile din ultimele luni mă năpădeau ca o boare dulce şi răcoritoare.
Prima dată când am întâlnit-o nu am văzut-o cu adevărat. Eram mulţi, într-un bar, sărbătoream ziua unui prieten comun. Acum, când a trecut ceva timp, pot să mă jur că m-am simţit mai bine ca de obicei. Fără să beau mai mult, fără să glumesc altfel decât o fac de obicei… sunt convins că era vorba de simpla ei prezenţă.
Începuse să-mi fie răcoare. Nopţile de vară nu mai erau ce au fost cândva. În buzunar aveam plicul cu prezervative, dar nu mă grăbeam. Am aprins altă ţigară.
A doua oară ne-am întâlnit întâmplător. Era cu prietenul sărbătorit în urmă cu ceva timp. Am stat toţi trei puţin de vorbă după care el a plecat, chemat de vreo afacere. Am rămas împreună şi am vorbit despre nimicuri până ne-am terminat cafelele. Atunci am văzut cât e de frumoasă. Parcă era construită din dorinţe ascunse, puse de Creator cap la cap, pentru a face în ciudă păcătoşilor.
Am plecat atunci din cafenea cu mirosul părului ei în suflet şi cu furia că nu am avut curajul să-i cer numărul de telefon.
Telefonul a vibrat scurt în buzunar şi m-a trezit din reverie. Trebuia să urc în bloc, nu mai puteam amâna. Nu am verificat aparatul, ştiam apetitul ei pentru mesajele simple, din semne de punctuaţie sau emoticoane. Eram aproape convins că îmi trimisese un semn de întrebare. Ştiam pentru că îl aveam şi eu în suflet.
Când m-a abordat pe Facebook am crezut că fac infarct. Mărturisesc, o căutasem şi eu, dar nu am îndrăznit nici măcar să-idau un like, ce să mai vorbim de mesaje sau de cerere de prietenie!
Nu am ezitat de loc, i-am răspuns şi aşa a început o lungă perioadă de relaţie pe chat. Aşteptam să ajung la birou să verific ce mi-a scris. Reuşeam să nu ne spunem nimic şi totuşi atât de multe. Lucrurile mărunte căpătau valoare de terapie, simplul „Bine” la întrebarea „Ce faci?” sau „Ok” la întrebarea atât de neutră despre cum a fost la serviciu.
A trecut mult până când, aproape natural, m-a întrebat de ce nu ieşim la cafea.
Asta fusese ieri. Acum, la uşa blocului ei, cu un buzunar plin de prezervative, eram la câteva ore după ce am băut împreună cafeaua.
Cu doar un sfert de oră în urmă eram în taxi. Promisesem că în drumul meu o las acasă, dar la un moment dat şi-a apropiat faţa de a mea şi m-a întrebat dacă nu vreau să urc. Am dat din cap şi m-a întrebat, tot la ureche, dacă am la mine… Am spus „nu” şi atunci mi-a spus – poate cu voce cam tare pentru cât de atent era taximetristul – că „nu e nimic, e o farmacie chiar lângă mine!”
Apoi, chicotind, a adăugat „Asta îmi va da timp să mă pregătesc…”
Ok, veţi spune, de ce nu urci dracului mai repede în camera unde ea e pregătită? De ce mai stai ca un prost în faţa blocului? Chiar prost! În luminile nopţii, am revăzut banda de aur de pe degetul , chiar dacă acum fusese scoasă şi pusă cu grijă în buzunar şi… m-am blocat, nu mai voiam să urc.
Am scos telefonul şi am deschis mesajul ei. Era un semn de întrebare şi de… nerăbdare. Am scris „scuze” şi am plecat acasă.
Cam asta e povestea iubirii mele secrete. Ba nu, mai e ceva: niciodată nu lăsaţi în buzunare prezervative. Poate dacă uiţi un tractor nevasta nu-l găseşte, dar un prezervativ…