Editoriale

Niște idioți căutau prin boscheți ”Sfere de Primăvară”

editorial 13 aprilie

Nu știu dacă există prostie mai mare decât asta cu discriminarea pe care induce respectarea sărbătorilor religioase. E ca și cum un Costică se simte discriminat că lui nu îi urează nimeni ”La mulți ani!” de Sfânta Maria. Sau ca nuntașii să se declare marginalizați că nu participă activ și la noaptea nunții.
O poveste mi se pare emblematică pentru chestia asta și o să o notez aici, doar pentru că suntem în perioada Sărbătorilor Pascale dar și în cea a celor mai absurde atacuri. Nu le mai enumăr, le știți. Plus că nimic nu-ți poate face mai mare plăcere decât să vezi idioți printre cei care îți contrazic ideile sau râd de convingerile tale.
În aprilie 2011, la o școală de stat din Seattle, din statul american Washington, un voluntar a vrut să împartă copiilor dulciuri puse în ouă din plastic. O profesoară i-a spus că poate să o facă dacă nu le numește ”ouă de Paște”, ci ”sfere de primăvară”! Denumire mai tâmpă nici nu puteau găsi. Nu o deranja pe profesoara – și, așa cum reiese din știri, deranjată era și administrația școlii – doar cuvântul ”Paște”, ci o deranja până și ideea de ou, de a ajuns să-i spună sferă.
Voluntarul – o adolescentă – nu a vrut decât să-i distreze pe copiii din clasa a treia cu jocul vechi de sute de ani, ”vânătoarea de ouă”. Profesoara, însă, s-a gândit la copiii care nu sărbătoresc Paștele și… Eu nu pricep, dacă nu cred că Isus a înviat din morți, copiii ăia nu pot căuta ciocolată-n boscheți? Ce scară de valori li se dărâmă?
La vremea ei, știrea a făcut furori, mulți adepți ai diversității și ai societăților deschise aplaudând gestul. Mai mult, ziarele vremii remarcau faptul că în statul Washington afișele care anunțau organizarea în parcuri a celebrelor ”vânători de ouă” sau concursuri de ”egg roll” nu mai foloseau și cuvântul Easter/Paște. Ca și cum obiceiurile veneau din neant și erau legate doar de venirea primăverii în Ierusalim. Voluntara – intervievată de un post de radio – remarca un fapt interesant: când a scos ouăle pline cu dulciuri, a spus: ”Uite, sfere de primăvară!” Și copiii au strigat în cor: ”Wow, ouă de Paște!” Știau toți despre ce era vorba, se bucurau de conținut și nu cred că vreunul a refuzat delicatesele doar pentru că nu era sigur dacă erau legate de creștinism sau de un obicei păgân, mult mai vechi. Până la urmă, singura care a folosit sintagma năroadă ”sfere de primăvară” a fost voluntara.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Trei președinți la bordel

Cică trei președinți ai României erau în Paris, chiar în Place Pigalle. Unul dintre ei se trezește vorbind:
-Eu cred că sunt Isus! M-au vândut pe 30 de arginți!
-Ba nu, eu sunt – spune al doilea – că după ce m-au ales am văzut că era o coroană de spini!
Tot vorbind, au ajuns în fața unei clădiri cu felinar roșu. Atunci al treilea a spus:
-Eu sunt Isus! Uite, vă arăt imediat!
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Acum 4 ani și 6 luni era sâmbătă

Nu știu de câte ori îi vine sufletului unui bărbat să facă poezii. De trei ori sigur, când inima îi tresare la prima iubire, când suferă prima oară și când Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru întâia oară…

jurnal 93

În rest, poezia se dizolvă în diferite proporții în viața de zi cu zi, în funcție de cât de visător e bărbatul respectiv. Problema noastră, a bărbaților, este că femeile din viața noastră simt slăbiciunea asta și o exploatează cât pot ele de mult. Aș vrea să spun ”sau cât de mult le permitem noi”, dar mi-e teamă că aș fi în eroare.
Evident, că, în funcție de momentul poetic în care te afli, femeia care-ți inspiră versurile și strofele poate să-ți ceară cele mai diverse și bizare lucruri. De la ”luna de pe cer” la ”dispari din viața mea”, bărbatul e învățat, de la Păcatul Originar încoace, să ofere ce i se cere și să privească stelele, râurile sau norii și să stoarcă din sufletu-i tot mai împietrit un ”Frumoasa mea cu ochii verzi, ca două mistice smaralde” sau măcar un ”Te iubesc și te ador ca pe-un pui de curcă chior”. Gusturile nu se discută în materie de versificație. Gestul contează.
Eu am trecut de primele etape și am ajuns acum, după ce am dăruit mai multe ”lune de pe cer” decât pot imagina scriitorii de sf-uri, să dăruiesc… jeleuri.
Și dăruiesc jeleuri, înfruntând pericole mari. La prima iubire îmi imaginam cum aș putea înfrunta un balaur cu 7 capete și aș fi murit cu paloșul în mână doar ca să smulg un zâmbet de pe buzele la care tânjeam. Acum mă înfior la gândul că m-ar putea prinde soacră-mea că le dau jeleuri fetelor.
Habar n-am cum au ajuns nevastă-mea și soacră-mea la concluzia că puține lucruri le fac mai rău fetelor decât jeleurile. Nu spun că or fi bune, dar nici nu cred că sunt cianură pură. Plus că eu sunt de părere că mâncăm la prostii fără să avem habar încât un rabat de câteva grame colorate de la regulile de siguranță alimentară nu înseamnă moarte sigură.
Normal, de când au aflat că le sunt interzise, fetele au făcut o fixație pentru jeleuri. Ba chiar și eu am făcut o fixație pentru ele, parcă ideea de ”fruct oprit” îmi dă un fior aparte când iau un ursuleț strălucitor din pungă și-l înghit repede, după ce l-am dus palmat la gură.
Vă mărturisesc asta doar vouă, cititori fideli ai acestui Jurnal, dar acasă nimeni nu pare să mă suspecteze că, sub aparența seriozității pe care ți-o dau chelia și ochelarii stă un tip care ascunde râme tăvălite prin zahăr ars sau fluturi galbeni, cu gust de banane! Toți din casă, dar cu două excepții, Sofia și Alecsia.
Ele știu exact că sunt în a treia fază a poeziei masculine, despre care vă vorbeam la începutul acestei file, și exploatează asta cât pot de mult.
Sofia inventează cele mai dulci scheme ca să scoată din rezerva mea secretă vreun delfin translucid.
Uneori, vine la mine și mă îmbrățișează, de mă topesc precum un urs făcut din sirop de zmeură și uitat pe calorifer. În timp ce are fața lipită de brațul meu, îmi șoptește:
-Tati, te iubesc!
Invariabil răspund: ”Și eu!” Apoi închid ochii, așteptând cuvintele care urmează implacabil, dureroase și dulci, ca și cum te lovește-n cap un panou dărâmat de vântul binefăcător de primăvară:
-Îmi dai un jeleu?
Îi dau.
-Dar rămâne secretul nostru! Să nu-i spui lui Mami…
Parcă mai era nevoie de mențiunea asta! Tocmai mă pregăteam să-i spun același lucru:
-Nu-i spun. Dar nici tu să nu spui.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Iepurașul vine și la părinții care n-au fost cuminți în post

Ninge ca și cum Pământul, rușinat de prea grabnica împreunare cu Primăvara, și-a tras peste el ditamai cămeșoaica albă. Noi ne-am ascuns prin casă, fiecare cu telefonul, tableta sau cartea sa de colorat. Stăm separați unii de alții, sperând să iasă soarele și să revenim la sentimente mai bune. Deocamdată, de unde stăm fiecare nu vedem decât câte un petec de Bucovină, mare cât gaura lăsată pe geamuri de aburii din casă. Vedem câte o zambilă care luptă să țină sus stindardul mov în fața invaziei albe sau un ciorchine de muguri de liliac care zadarnic încearcă să spună viscolului că e aprilie, că e vremea să înflorească.
Cel care mi-a amintit că acum cinci ani Paștele a căzut tot pe la mijlocul lunii aprilie a fost Facebook-ul. Printre amintirile de atunci erau câteva poze, mai toate umbrite de nori, trădând frigul și umezeala ultimei bătălii pe care în fiecare an primăvara o câștigă cu iarna, eliberând de sub vraja ei albă ultima palmă de pământ, Bucovina.
În pozele de atunci am mai observat ceva.

jurnal 92

În imagini era un singur copil, jucându-se prin împărăția bunicilor, Alecsia mică. Am zâmbit, revăzând-o, dar nu m-am putut opri să nu mă mir că în nicio fotografie nu apărea Sofia.
Nu-i poți cere unui părinte să mai știe cum ar fi lumea fără copiii săi! Așa că mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama de ce nu apărea Sof în poze: pentru că nu exista!
Tot uitându-mă-n albumul de amintiri mi-am dat seama de încă un lucru: Sofia era și nu era în poze. Adică nu se vedea, nu-i apare pe undeva smocul palmier sau zâmbetul de zână pusă pe escrocherii sentimentale, dar umbra ei era acolo. Ne făcea să zâmbim, să nu observăm norii a ploaie sau chiar să râdem când câte o pală de vânt scutura floarea de vișin și fructul nenăscut murea sub ochii noștri.
Râdeam toți nu doar pentru că era vacanță sau pentru că știam că zbaterile iernii sunt zadarnice în aprilie, ci și pentru că în vacanța aia aveam să aflăm o veste mare.
A fost înainte sau după Noaptea Învierii? Nu mai știu, țin minte doar că era frig, că multe flori se lăsaseră fraierite de câteva raze de soare apărute la sfârșitul lui martie și că, într-o dimineață, Silvana mi-a spus calmă: ”Vom mai avea un copil!”
Mii de sentimente s-au amestecat în câteva zeci de secunde, de la spaimă la bucurie. Nu îmi mai sunt foarte clare multe dintre ele, poate cu excepția câtorva.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Cel mai frumos roz din lume!

Știam că așa se va întâmpla, dar pur și simplu nu m-am putut opri. Și, ce e și mai rău, dacă situația se va repeta, o voi face din nou. Când Denisia și Alex ne-au invitat la o plimbare prin Grădina Botanică, am știut că nu trebuie să merg. Să inventez ceva. Orice, să spun că am de scris sau de mers undeva. Dar era sâmbătă, soarele se lupta cu ultimii nori care mai amintesc de iarnă, iar fetele au sărit în sus de doi metri când au auzit că mergem la plimbare cu Mazilu:
-Facem poze!
”Da, facem poze”, am spus și eu în gând, clătinând din cap. Asta e problema, pozele.
De câte ori ieșim și facem poze, Alex mi le trimite pe primele descărcate. Și eu cad în butoiul cu melancolie. Știu, dar nu mă pot păzi. Ăsta e efectul fotografiilor lui Alex Mazilu asupra oamenilor. Te pun pe gânduri și nici măcar nu sunt gânduri oarecare, sunt vise.
Acum mă uit la două dintre ele. Le-am deschis una lângă alta și am lăsat gândurile să alerge pe sub florile roz.
În prima e doar…

jurnal 91 1

Pe când în a doua apar și…

jurnal 91 2

Mi se pare că toate patru personajele, femeia singură, mama și cele două fetițe se uită la mine. Fiecare imagine îmi dădea o perspectivă diferită asupra unor lucruri.
De exemplu, mă uit la prima poză și parcă aud: ”Iubitule, am cumpărat căpșuni! Știu că-ți plac!”
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. A înmugurit magnolia în Bucovina. Cu litere chinuite scria ”Sofia Racoviceanu”

jurnal 90 1

Când în București magnoliile explodează de parcă mugurii nu mai pot ține în ei atâta primăvară, undeva în Bucovina…

jurnal 90 2

… mugurii abia scot timizi nasul printre crengi și se ceartă cu zambilele frumoase ca niște acadele mov pe puținele raze de soare care ating pământul încă mirosind a iarnă.
Iertați-mi scufundarea în butoiul cu melancolie, dar toți din casă simțim aroma de basm a vacanței când primăvara trezește Bucovina din amorțeala gerului.
De la bunici am aflat că și prietenul Sofiei s-a trezit la viață. O magnolie. Nu ne așteptam, mai ales că rar am văzut un pomișor care să fi trecut prin atâtea. Prin ce? V-am mai povestit eu despre el, istorioara fiind în fila ASTA de Jurnal. E plăpândul magnoliu care a dormit o noapte în brațele Sofiei și s-a întărit cu praf dulce de stele…
-Hai, tati, ieși din butoiul cu miere!
Așa ar spune Sofia, dacă n-ar fi atât de ocupată să crească. Chiar, o vedeți cum s-a strecurat la tabla celor de la ”grupa mare” și face cifre? Parcă nu mai are răbdare să înflorească și să scuture de pe petale urmele de scutec de mugur.
Nu că e fata mea, dar e frumoasă și deșteaptă!
Dar ceva mi-a amintit de felul cum a ocrotit ea cândva vlăstarul care acum, când vine vacanța de Paște, o va întâmpina cu flori.
În seara de miercuri am ajuns acasă tocmai joi. Toți din casă dormeau. În bucătărie, pe masă, era un carton mare, colorat mov-strălucitor, pe care era o foaie cu o poezie despre păsările călătoare care se întorc să dea viață crângului. Apoi erau pete de culoare, abțibilduri cu zâne, flori sau păsări, un decupaj dintr-o carte de colorat, cu un puștan tolănit în iarbă. În partea de jos, cu litere chinuite scria ”Sofia Racoviceanu”.
Atunci mi-am amintit: ”Hait! Primul proiect al Sofiei la grădi! Primăvara!”
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)