Editoriale

Cea mai plauzibilă explicaţie pentru demisia lui George Maior

De câteva zile se discută intens despre demisia lui George Maior din fruntea SRI şi avem şi de ce să discutăm despre asta, pentru că este, fără îndoială, cea mai importantă a lui Klaus Iohannis acţiune de după alegerile prezidenţiale.
Când am auzit vestea demisiei şi a acceptării sale cu atâta uşurinţă, prima mea impresie a fost că noul preşedinte, supărat pe unele afirmaţii ale directorului SRI într-un interviu televizat, i-a cerut demisia. Poate chiar aflase, în avanpremieră, ce spusese directorul (interviul a fost înregistrat cu câteva zile înainte de difuzare) şi de aceea a chemat partidele la negocieri, să „le ia pulsul” şi pe tema vacantării de la SRI. Alţii spun că demisia a fost un protest la neadoptarea legilor Big Brother, dar e greu de crezut, pentru că, după demisie, Maior a tăcut chitic, ceea ce nu pare deloc a fi un „protest”. Nu cred, de asemenea, nici că e vorba de „depunerea mandatului” despre care vorbise directorul încă din timpul mandatului. Logic era ca acest gest să fie făcut fie pe 22 decembrie, fie după bilanţul pe 2014 al SRI.
Eu cred că soluţia e mult mai simplă şi are legătură cu modul simplu (simplist?) de care a dat până acum dovadă Klaus Iohannis.
Nu ştiu de ce George Maior a ţinut să îşi lege numele de 3 legi prost făcute, perfectibile şi uşor de adoptat, mai ales că, prin Victoria Nuland, America dăduse impulsul trecerii lor prin Parlament. De ce se grăbea Maior? Asta e întrebarea, nu de ce a demisionat.
Ce vede Maior? Vede că Guvernul nu îşi va asuma răspunderea pe aceste legi. Vede că partidul din care a „emanat” noul preşedinte nu renunţă la contestarea ultimei legi la Curtea Constituţională. Mai observă cum şi aruncarea în luptă a 6 „oengeuri” ( care prin gestul public al susţinerii acestor legi au abandonat, după mine, pentru totdeauna statutul de componenţi ai societăţii civile, cea loială cetăţeanului) nu aduce nici un rezultat, observând că simpla impunere a lor la televiziuni nu aduce şi credibilitate.
Maior se trezeşte singur în această luptă, doar de el înţeleasă. Dă interviul exploziv şi vede cum presa se întoarce împotriva sa şi atunci pleacă în căutarea unui nou aliat. Luni, cel mai probabil, se gândeşte că poate forţa o discuţie clarificatoare cu preşedintele. Marţi, 27 ianuarie, trimite demisia şi aşteaptă, văzându-şi de programul obişnuit, participă la bilanţul serviciului secret al Ministerului de Interne şi… calm, Iohannis dă un comunicat lapidar privind acceptarea demisiei. În definitiv, a gândit probabil Iohannis, demisia e un act unilateral şi orice alte nelămuriri se pot clarifica şi după devenirea ei efectivă. Aşa că nu îşi pune preaa multe întrebări şi semnează.
Discuţiile au loc după ce preşedintele a luat act de demisie. Adică… inutil.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Mesajul lui Iohannis către Geoană: Nu-ţi place Predoiu, convinge PNL să-l schimbe, nu pe mine!

În interviul de joi seară, Klaus Iohannis a dat un mesaj clar privind nominalizarea unui nou premier: noul PNL l-a ales pe Cătălin Predoiu, aşa că el nu poate decât să-l accepte. Aşa că, persoanele doritoare de schimbarea premierului desemnat trebuie să convingă PNL.
Acest mesaj îi taie din aripi lui Mircea Geoană care, în aproape toate luările de poziţie de după excluderea din PSD, a spus că face pasul spre demiterea lui Victor Ponta doar dacă este cooptat la guvernare, ca partener egal al PNL şi cu un alt premier decât Predoiu. De altfel, acestea sunt şi singurele mesaje pe care le aşteaptă diversele tabere din PSD, grupări care nu au deocamdată de ce să plece din preajma ciolanului. Empatizează cu liderii excluşi, le dau dreptate în multe privinţe, dar… fiecare e pe cont propriu.
Mulţi aşteptau acest prim interviu acordat de Iohannis presei din România, crezând că va veni şi un semnal că va accepta un Cabinet de „uniune naţională”, dar, în loc de asta, preşedintele a spus că vrea un Guvern PNL şi că e dispus să aştepte pentru asta, chiar şi până la alegerile parlamentare.
Evident că mesajul lui Iohannis este justificat şi de faptul că Geoană şi Vanghelie nu par să reuşească să disloce destui parlamentari din USD şi de refuzul multor lideri neo-liberali de a împărţi o eventuală Putere cu social-democraţii.
Aşa că moţiunea… mai vedem.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Cine are nevoie de toate aceste partide noi?

Mircea Geoană şi Marian Vanghelie îşi fac partid nou, Bogdan Diaconu continuă să investească speranţe în mica sa organizaţie naţionalistă, Daniel Fenechiu face un nou partid pe scheletul golit de carne al PPDD. Până şi Ioan Ghişe şi-ar putea face un partid. De unde această explozie de formaţiuni politice noi, toate legate prin declaraţiile iniţiatorilor că vor face ceva inedit, cât mai diferit de ce se face în partidul care le-a adus notoiretatea?
Partidele par că ies precum ciupercile după ploaia de flegme trase în ultima campanie prezidenţială. Dar reprezintă vreunul dintre ele soluţia căutată de votanţi în afara PNL şi PSD?
De la unii la alţii trec oameni de care nu ai auzit niciodată sau alţii despre care ştii doar că au mai trecut de curând de la o formaţiune la alta. Cu excepţia liderilor, nimeni de sub ei nu pare a avea un trecut care să te facă să crezi că urmează lucruri măreţe. Iar liderii… măcar toţi sunt netraseişti până la acest pas.
Cui folosesc aceste partide? În jocul parlamentar ele au o şansă de a juca un rol, dar experienţa UNPR arată că rolul parlamentar nu se regăseşte şi în electorat.
De câte UNPR-uri are nevoie România, pentru că rolul parlamentar de care vorbeam este doar pentru a lega majorităţi.
Aşa apare şi răspunsul, partidele noi folosesc, deocamdată, celor vechi. Le scutesc de primirea traseiştilor şi le facilitează negocierea cu grupuri masive din tabăra adversarilor. Şi atât.
Experienţe recente, Partidul Noua Republică, Partidul Liberal Reformator sau Partidul Poporului Dan Diaconescu.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Eu sunt creștin

poza 12 ianuarie

Alte imagini sugestive de Alex Mazilu

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Jurnal de tătic. Chelia

vineri 17 aprilie
Primul contact al Alecsiei cu chelia lui taică-su a venit în primul an de grădiniţă. Adică nu credea că tati are plete, doar că nu se văd, dar o lua ca pe ceva ce face parte din casă, ca dulapul cu multe sertare în care poţi cotrobăi ore întregi. M-am dus să o iau şi am dat, chiar lângă poartă, de un băieţel care urla ca din gură de şarpe. L-am ocolit, i-am aruncat o vorbă bună, dar el s-a uitat la mine şi a urlat şi mai abitir. M-am gândit, în timp ce încercam să-mi identific fetiţa în viermuiala de mini-oameni din curte, că unii părinţi nu ştiu să-şi crească plozii şi că noi suntem fericiţii posesori ai unui exemplar liniştit.
Un gând s-a îndreptat şi către educatoare. Ce suflet au dacă lasă un copilaş de nici 3 ani să-şi urle singur durerea şi, mai ales, unde erau când ceva i-a declanşat supărarea? Nu le-am spus nimic, gândind că tatăl sau mama băieţelului vor rezolva ferm problema. Am luat-o pe Alecsia şi am pornit spre ieşire. La poartă am trecut din nou pe lângă cel care plângea. Alecsia mi-a spus:
-Răducu plânge de la prânz.
Indignarea mea a crescut. Ce monstru putea să declanşeze aşa durere? Cum de nimeni nu a putut interveni la timp? Oare copilul meu e în siguranţă?
-Dar de ce plânge Răducu?
-N-are tătic…
Am strâns mai tare mânuţa Alecsiei în a mea. Dumnezeu e bun cu noi, suntem toţi, ne cunoaştem, creştem împreună. Pentru Răducu – al cărui plânset îl auzeam încă, deşi ne îndepărtasem destul de grădiniţă – lumea se termină la jumătate. Oricâtă dragoste i-ar oferi mama lui, ceva îi va lipsi mereu. Am gândit: „Plângi acum, Răducu, poate asta te va întări!”
-Dar ce s-a întâmplat de…
-Păi, să vezi, azi l-a adus cineva la grădi, un domn cu păr lung, cam ca al lui mami. Şi eu l-am întrebat cine e domnul ăla şi Răducu mi-a spus că e tatăl lui. Eu i-am zis că nu se poate, că taţii nu au păr! Şi, nu ştiu, de atunci plânge!
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Jurnal de tătic. Chelia

aprilie 17th, 2015 by

vineri 17 aprilie
Primul contact al Alecsiei cu chelia lui taică-su a venit în primul an de grădiniţă. Adică nu credea că tati are plete, doar că nu se văd, dar o lua ca pe ceva ce face parte din casă, ca dulapul cu multe sertare în care poţi cotrobăi ore întregi. M-am dus să o iau şi am dat, chiar lângă poartă, de un băieţel care urla ca din gură de şarpe. L-am ocolit, i-am aruncat o vorbă bună, dar el s-a uitat la mine şi a urlat şi mai abitir. M-am gândit, în timp ce încercam să-mi identific fetiţa în viermuiala de mini-oameni din curte, că unii părinţi nu ştiu să-şi crească plozii şi că noi suntem fericiţii posesori ai unui exemplar liniştit.
Un gând s-a îndreptat şi către educatoare. Ce suflet au dacă lasă un copilaş de nici 3 ani să-şi urle singur durerea şi, mai ales, unde erau când ceva i-a declanşat supărarea? Nu le-am spus nimic, gândind că tatăl sau mama băieţelului vor rezolva ferm problema. Am luat-o pe Alecsia şi am pornit spre ieşire. La poartă am trecut din nou pe lângă cel care plângea. Alecsia mi-a spus:
-Răducu plânge de la prânz.
Indignarea mea a crescut. Ce monstru putea să declanşeze aşa durere? Cum de nimeni nu a putut interveni la timp? Oare copilul meu e în siguranţă?
-Dar de ce plânge Răducu?
-N-are tătic…
Am strâns mai tare mânuţa Alecsiei în a mea. Dumnezeu e bun cu noi, suntem toţi, ne cunoaştem, creştem împreună. Pentru Răducu – al cărui plânset îl auzeam încă, deşi ne îndepărtasem destul de grădiniţă – lumea se termină la jumătate. Oricâtă dragoste i-ar oferi mama lui, ceva îi va lipsi mereu. Am gândit: „Plângi acum, Răducu, poate asta te va întări!”
-Dar ce s-a întâmplat de…
-Păi, să vezi, azi l-a adus cineva la grădi, un domn cu păr lung, cam ca al lui mami. Şi eu l-am întrebat cine e domnul ăla şi Răducu mi-a spus că e tatăl lui. Eu i-am zis că nu se poate, că taţii nu au păr! Şi, nu ştiu, de atunci plânge!
Şi-am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa.

Jurnal de tătic. Epuraşu uşa rupe

aprilie 10th, 2015 by

-Tati, Iepuraşul vine de Paşte sau Paştele cade când vine Iepuraşul?
Ah, unde sunt dilemele alea simple, existenţiale, filosofice, despre care poţi discuta ore întregi fără să te plictiseşti? Astea de acum sunt mult mai chinuitoare chiar şi decât cele care mi-au dizolvat studenţia în vodcă.

rubrica 18 iulie

-Nu ştiu, tu ce crezi? Moş Crăciun vine pentru că e Crăciunul sau serbăm Crăciunul pentru că vine Moşul?
-Asta e simplu, Moşul vine de Crăciun pentru că are sanie şi trebuie să fie iarnă.
Poftim, explică unui copil de 6 ani de ce serbăm naşterea, moartea şi învierea unui om! Mai bine le legăm de cadouri şi peste ani îşi va aminti doar bucuria fiecărei sărbători în parte, bradul cu daruri sub crengi, coşul de răchită cu păpuşi, ouă de ciocolată şi dulciuri. Iar când mintea i se va spăla de aşteptarea darurilor, va căuta ea răspunsuri la probleme fără răspuns.
Nu ştiu cum va fi mai încolo, dar deocamdată respect „tradiţia” de a nu explica fetelor credinţa. Nici mie nu mi-a explicat-o nimeni, m-au lăsat să cred în iepuraşi şi moşi până am găsit înainte de sărbători pungile cu cadouri sau până am desluşit pe sub mantia moşului pantalonii celui mai iubit dintre unchii mei.
Şi apoi am început să caut răspunsuri, poate chiar întrebări noi. Pornim toţi de la „Oare ce-o aduce Iepuraşul?” şi ajungem la „O fi înviat?” mergând, generaţie după generaţie, pe aceleaşi drumuri bătătorite. Care e zorul să le explici? Îi înveţi să facă semnul crucii şi, peste ani, dacă şi-or aminti de ce a fost frumos în copilărie, l-or face din nou şi or căuta şi semnificaţii. Sau nu. Cine ştie?
Eu aşa am făcut cu părinţii mei, am legat Credinţa de darurile frumoase ale copilăriei, „mituindu-mi” sufletul cu amintiri calde, cu parfumul cozonacilor, cu jocul oului invincibil de lemn.
Şi am ajuns acum să le învăţ pe fete semnul crucii, lăsând timpului misiunea de a le explica. Poate e comoditate. Sau poate e convingerea că puterea credinţei părinţilor trece, natural, şi la copii.
De aia restul conversaţiei cu Alecsia nu m-a mirat, nu mi s-a părut o blasfemie şi nu m-a dezorientat. M-a făcut doar să mă simt una dintre primele pagini, obligatorii ale unui manual de religie care acoperă materia pentru toată viaţa:
-Tati, Iepuraşul aduce ouă de ciocolată, nu?
-Da, aşa se spune.
-Eu am primit şi o păpuşă…
-A fost Iepuraşul mai darnic cu tine.
-Tati, mie nu prea-mi place ciocolata. Cred că vă iubesc pe tine şi pe mami mai mult decât pe Iepuraş!

Jurnal de tătic. „Ceeaiamania”!

aprilie 3rd, 2015 by

-Tati, nu e bine să mănânci atâta carne!
poza vineri 27
Unde au dispărut copiii de altădată? În care cimitir al evoluţiei au îngropat discuţiile despre prinţi, prinţese, zâne şi zmei? Uneori simt că vin direct din preistorie şi, ca într-o comedie de pe vremuri, încerc să mă acomodez lumii moderne, speriindu-mă de telefon. Un copil de 6 ani care-ţi vorbeşte ca un nutriţionist? Unde sunt discuţiile despre „ciocolata mâncată seara îl alungă pe Moş Ene” ? Când şi-a pierdut locul în favoarea lui „ acesta este un supliment alimentar, citiţi instrucţiunile înainte de…” ?
Nu râdeţi, pentru că am păţit-o şi pe asta! Îi dădea maică-sa nişte pastile pentru tuse, din alea naturiste, din categoria „orice îi dădeam tuşea şi am zis, dragă, să încerc şi cu astea”.
Alecsia a luat pastila hidoasă – nu ştiu de ce suplimentele astea alimentare arată ca nişte broboane strânse pe o maşinărie de tocat balegă – a privit-o atent şi a întrebat:
-Ăsta e medicament sau supliment?
Silvana a rămas cu gura căscată de parcă pastila îi făcea poftă.
Alecsia şi-a ferit cu abilitate guriţa de pastila ce a pornit ca o rachetă spre ea.
-Mami, dacă apar manifestări neplăcute?
Silvana a mai făcut o încercare de a îi da pastila. Nu a reuşit aşa că a căzut în capcana negocierii:
-Dar faptul că tuşeşti nu e o manifestare neplăcută?
-E neplăcut, dar nu ştiu dacă e manifestare. Chiar, mami, ce e aia „manifestare”?
La 6 ani, lumea e plină de necunoscute, dar şi de certitudini. Am fi părinţi mult mai buni dacă am ţine minte ce gândim la 6 ani şi dacă am reuşi să ne adaptăm la ce auzim peste ani de la copiii noştri. Dar nu suntem!
-Uite, ia pastila şi tati o să îţi explice ce e aia „manifestare”.
De ce „tati”? Era confortabil să urmăresc disputa despre mamă şi fiică, mult mai confortabil decât să mă implic. Alecsia nu a gândit la fel. A luat pastila, s-a strâmbat cumplit şi apoi s-a întors întrebătoare spre mine.
-„Manifestare” înseamnă…
Alegeţi voi cuvintele! De câte ori aud de la fetele mele întrebările „de ce?” sau „ce e aia?” cuvintele îmi dispar.
-Înseamnă că… se manifestă… adică…
Alecsia nu mă ajuta deloc. Poate de la pastilă, poate de la bâlbele mele, ochii i se măreau.
-Adică unele pastile fac rău, altele fac bine. Dacă e neplăcută manifestarea te duci la doctor. Dacă e plăcută te duci la joacă.
Ochii ei ameninţau să iasă din cap, atâta se măriseră.
-Dar „manifestare” nu e numai la medicamente…
Mă lingeam, ştiam asta. Alecsia nu avea nici o reacţie. Manifestare.
-Tati, pastila asta e neplăcută. Mergem la doctor? Mi-a lăsat o manifestare în gură…
Era clar că nu reuşisem să explic. Peste încă o oră, tot încercam. Am reuşit într-un final să o conving că „manifestare” nu e ceva grav, că nu are legătură cu pojarul făcut de Vlăduţ, că nu e un gust, că nu e ceva recomandat de medic. Şi…
Şi apoi mi-am pierdut cumpătul.
Finalul a fost că „Tati a avut manifestări neplăcute după ce am luat suplimentul de tuse!”
Aşa că, revenind la carne, când am auzit că nu e bine să mănânc multă, am preferat să împing farfuria şi să spun: „Da, ai dreptate”.
Eram prea obosit ca să explic ce e aia colesterol.

Jurnal de tătic. Fundul sirenei!

martie 27th, 2015 by

rubrica 3 februarie

-Tati, azi facem numai ce vrei tu!
Uneori copiii au darul ăsta, de a face primăvară cu o floare. Şi Alecsia îl are din plin. Îşi măreşte ochii, dezvăluind un ocean căprui de inocenţă, schiţează un zâmbet, parcă sugerându-ţi râsul de fericire pe care-l merită de la tine şi apoi aşteaptă.
Aşa face şi acum. Dar în apa învolburată a inocenţei parcă am văzut cum scânteie coada unei sirene ce abia aşteaptă să te farmece prin cântul ei. Dar ce tată rezistă la cântul de sirenă din ochii fiicei sale! Când îl „aude”, se duce oriunde.
-Asta da surpriză! Tot ce vreau eu?
-Tot, tot, tot, chiar şi miţi-miţi!
Ca probă, mi-a şi întins o buclă ca să mă joc în ea. Am profitat şi mi-am hrănit palma din catifeaua ei.
-Şi acum ce vrei să facem?
Chiar, ce-mi doream? Poate că deja primisem şi acum doar urma să mă răsfăţ din surplus.
-Păi nu ştiu, dacă m-ai luat aşa repede. Să ne jucăm ceva?
M-a fixat cu o privire şăgalnică: Chiar vrei, tati, să ne jucăm?
Normal că nu asta voiam. Preferam să mă întind pe canapea, să-mi umplu o pipă şi să mă uit, ca pe fereastră, la un western vechi, lăsând gândurile să alerge libere precum mustangii. Şi atunci mi-am zis: „De ce să nu profit?”
-Nu, tati ar vrea să ne uităm la un film. E ok?
-Sigur, nu am zis aşa?
Ne-am tolănit amândoi pe canapeaua din sufragerie şi am dat drumul la film. Fără pipă, dar cu mâna odihnindu-se în părul ei. Westernurile vechi! Au ele o regulă de aur, începutul trebuie să fie tare. Împuşcături, cavalcade, băieţi buni sau răi nimeriţi de o ploaie de gloanţe!
Am simţit cum mânuţa ei se strânge de braţul meu, imediat după ce primul val de indieni a căzut secerat.
M-am gândit că nu e un film pentru o fetiţă de 6 ani. Poate o va bântui imaginea prin somn, o şi vedeam ridicată într-o rână, cu lacrimi brăzdându-i faţa şi strigând: „Tati, vin apaşii!”
Nimic nu se compară cu un părinte care abuzează de încrederea copilului său! E în braţele tale, se uită la ce îl expui pentru că aşa i-ai spus tu. Nu discerne când decide să te asculte. Orice urmare a ascultării tale e pe umerii tăi! Nu, nu puteam să o expun la asta, la omoruri inutile, doar pentru că la începutul unui film un producător megaloman a angajat prea mulţi figuranţi şi decide să-i omoare din primele minute.
Am luat telecomanda şi am mutat. Pe ecran acum se zbenguiau nişte arătări despre care nu reuşisem să înţeleg multe, poate doar că îi plac Alecsiei şi că le cheamă Avatar. Am lăsat aici, fiind mulţumit de darul primit de mine, chiar dacă nu apucasem să mă bucur până la capăt de el.
Eram fericit că Alecsia hotărâse să-mi dăruiască timp din mica ei eternitate şi că mă stăpânisem la timp să nu îmi bat joc de ea. Cam atunci în cameră a intrat maică-sa. Furioasă!
-Eu ştiu că tu nu dai doi bani pe ce spun eu, dar chiar să mă sfidezi punându-i Avatar? Alecsia, de ce te uiţi la televizor?
-Păi, tati a spus că…
-Tati a spus? Ce te-am trimis să-i spui lui tati?
Trebuie să recunosc că unele aspecte – chiar din cele mai furtunoase – nu se potrivesc deloc cu jaloanele din casa mea părintească. Felul în care lucrurile degenerau de la momentul în care aşteptam laude pentru sacrificiul meu de tată…
-Alecsia, trebuia să vii la tati şi să-i spui ce scandal ai făcut după balet că nu mergem în parc şi să-i spui că eşti pedepsită şi că două zile nu ai voie la Avatar!
M-am ridicat de pe canapea ca ars. Alecsia o ştersese deja în camera ei. Marea învolburată care mă fermecase mă bântuia încă. Şi aş putea să jur că o sirenă sărea peste spuma valurilor şi … îmi arăta fundul!

Jurnal de tătic. Vreau AIA!

martie 20th, 2015 by

În magazin, în piață, în târgul de vechituri, oriunde te-ai afla și auzi ”Tati, vreau aia!” trebuie să te oprești. Primul impuls e să mergi mai departe, să te faci că nu ai auzit și să te rogi în gând că totul va trece. Nu trece! Adică poate că aia mică ar ceda, văzând că nu îi dai atenție sau pur și simplu va vedea altceva interesant, dar nu va putea, pentru că întotdeauna lângă ”Vreau aia!” e o mutră care brusc devine dulce-grețoasă și zice:
-Ia spune, puiule, ce îți place?
Tu încerci să eviți secvența despre care știi că se va termina cu tine mușcând din fața dulce a vânzătoarei și spui:
-Tata nu are bani la el, hai să mergem!
-Eh, nu are tati 2 lei, cât e AIA?
Copilul simte că are un aliat și plusează.
-Tati, ai 2 lei?
vineri 20 martie

AIA nu e niciodată ceva ce îți trebuie, ba chiar e genul de AIA care va sta pe jos, mereu în drumul tău, piuind sau luminând de câte ori o lovești. Și o vei lovi doar tu, ca o răzbunare că ai luat-o de lângă suratele ei!
-Uite, puișor, vrei să te joci puțin cu ea? E ultima pe care o mai am.
Eu cred că vânzătorii sunt aleşi dintr-o organizaţie care e menită subminării autorităţii părinţilor.
Soluția 1: Ai întotdeauna la tine o lopată și lovești fără milă mutra care îi întinde copilului AIA. Din păcate, nu merge mereu, nu ești niciodată singur, lumea are tendința de a dramatiza sângele care țâșnește din vânzătoare…
Soluția a 2-a: Smulgi AIA din mâna copilului și i-o îndeși mutrei într-o gaură care să nu o împiedice la respirat. E o metodă care poate avea efecte negative asupra relației cu propria-ți odraslă. Există riscul ca viața ei să fie marcată de momentul când ”tati i-a luat unei doamne temperatura cu AIA”. Nu merită.
Soluția a 3-a: Ești diplomat.
-Tati nu are acum bani, mi-aș dori și eu să luăm AIA, dar, dacă mâine avem bani, venim și o luăm. Uite, o rugăm pe doamna să ne-o păstreze.
Te uiți rugător spre vânzătoare, dar ea e impasibilă, vede în tine doar cei doi lei de care e mai aproape ca niciodată.
-Mâine nu e tanti aici. Mai bine o iei azi!
Copilul are ochii în lacrimi, ține AIA strâns și se uită la tine ca la un criminal de bichoni. Tu ești convins că te-ai putea descurca și fără lopată, ba chiar pui ochii pe un taburet. Te și apleci puțin spre el când apare…
Soluția a 4-a: Te uiți la vânzătoare și spui:
-Doamna e așa de amabilă că sunt sigur că, dacă o rogi frumos, îți dă AIA cadou!
Am văzut de multe ori cum mutra dulce devine acră. Ia AIA din mâna copilului care tocmai se pregătea să o roage, iar tu atunci trebuie să iei repede copilul și să te îndepărtezi. De obicei auzi în urma ta ”Zgârcitule!”
Ah, să nu uit, de obicei cumperi o altă AIA de la altă tarabă. Când faci asta nu uita niciodată să te asiguri că prima vânzătoare vede când dai banii!