Editoriale

Dacă nu tac ce o să fie? Una dintre marile prostii moderne: subiectele TABU. Prostie, servilism, ipocrizie, teamă și comoditate

parintele-justin-parvu-sus-sa-avem-inimile-2009
Foto: petru-voda.ro

N-aș fi scris acest articol dacă un coleg și prieten nu-mi spunea, într-o discuție pe tema luptei ”Elie Wiesel”/”Petru Vodă”, că ”Mai bine o lași așa!” Dragul de el, îmi vrea binele, nu a fost niciun strop de răutate în cuvintele lui. Doar o bună cunoaștere a realităților din România.
Am câteva teme care mă interesează de ceva timp, majoritatea fiind legate de acest neo-stalinism care impune tăcerea politicoasă și corectă pe diverse teme. E auto-cenzura inspirată de teama catalogării de către alții. Sau de teama că vei dezvălui ceva, despre care tu crezi că e corect să fie adus la cunoștință, și că tocmai acest adevăr va declanșa consecințe nebănuite.
Eu am copilărit într-o perioadă în care ”cenzura” și ”auto-cenzura” erau cuvinte urâte de toată lumea. Acum, întoarsă cu fundul spre soare, lumea le iubește și le recomandă și celor care nu i-au cunoscut încă ”binefacerile”.
O astfel de temă este cea a ”Zilei naționale de cinstire a martirilor din închisorile comuniste”. Ea a fost stabilită la 14 mai, printr-o lege inițiată de 26 de liberali (plus vreo 7 neafiliați și un pesedist) și promulgată pe 30 mai anul acesta de președintele Klaus Iohannis. Legea a avut un parcurs prin Parlament ultra-rapid, fiind inițiată la 19 martie și deja este aplicabilă. Bravo lor!
Nu sunt fan al niciunei puteri, dar ideea m-a bucurat, mai ales după ce am aflat că a fost aleasă în pomenirea nopții de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestați sau dați în urmărire (și încarcerați în săptămânile următoare) între 10.000 și 15.000 de tineri. Cifrele istoricilor se contrazic, dar niciunul nu coboară cifra dramei sub 10.000!
Aceia au fost martiri ai credinței, în țară și Dumnezeu, elite ale unui spirit pe care-l văd ofilindu-se, în aplauzele unor indivizi care nu propun în loc decât sfatul de a ”gândi pozitiv”.
Bucuria de a vedea comemorată acea zi neagră din istorie măcar în scriptele oficiale pare acum amenințată.
De cine? De noi, de români. Urmează să vedem dacă lucrurile vor lua o întorsătură proastă. Eu, de felul meu, sunt mai prăpăstios, dar să dea Dumnezeu să n-am dreptate!
Ziua aleasă este una care comemorează arestarea preponderent a militanților naționaliști creștini. Așa a fost să fie! Un gulag încăpător peste seamă cum a fost cel din România avea să înghită oameni de toate etniile, convingerile politice sau credințele, dar soarta celor arestați în acea noapte amintește de poveștile martirilor de la începutul creștinismului.
Câteva dintre poveștile acestor oameni care au refuzat eliberarea în schimbul renunțării la credința strămoșească sunt înălțătoare pentru oameni din generația mea, dar ele pot părea prostești celor care astăzi își râd de orice ține de trecut.
De unde vine amenințarea? Explicația e istorică, nu caut mult și o ofer de pe siteul Memorialului Sighet, dintr-un text al lui Romulus Rusan: ” la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941.”
Știau inițiatorii acest lucru pe care , repet, l-am citat în grabă de pe un site credibil, dar se găsește în orice lucrare despre acele vremuri? Îmi place să cred că da, dar nu mă amăgesc foarte tare.
Mai mult, în expunerea de motive a legii sunt amintite câteva dintre numele celor care au căzut victime ororilor din mai 1948. Două nume atrag atenția, măcar pentru că le-au văzut toți în disputele din ultimii ani produse de sesizările și reclamațiile influentului și temutului Institut Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel”. Este vorba de Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, personalități din cauza cărora Institutul a reclamat la poliție până și un biet producător de tricouri (cazul ”Legende Vii”). Cine își putea închipui că nu vor reacționa la o Lege?
Și totuși, în martie, când a fost inițiat proiectul, nu a apărut nicio reacție. Nici în 30 mai, când a fost promulgat. Abia în 6 iunie, Institutul postează un mesaj de ”consternare”. Foarte cuminți, față de alte atitudini, din trecut!
Ce înseamnă toate acestea? Poate că niște politicieni au făcut o lege în care cred, fără să le pese de consternarea unuia sau altuia, păstrând în minte doar lecția frumoasă dată de înaintași. Asta ar fi – în opinia mea – varianta ideală.
Totuși sunt unele semne de întrebare. De exemplu, un citat din arhimandritul Justin Pârvu – personalitate pentru care Institutul a dus lupte acerbe pentru a nu fi omagiat public – este reprodus în expunerea de motive fără a se cita numele celui care a rostit cuvintele! A existat o reținere și ea vine clar din studierea arhivei atacurilor și contra-atacurilor pe această temă, a apartenenței duhovnicului la Mișcarea Legionară.
Se vor limita cei de la ”Elie Wiesel” doar la mesajul din 6 iunie, înghițind gălușca promulgării unei Legi care comemorează arestarea unor personalități care îi irită? E greu de crezut și, dacă da, atunci promovarea și promulgarea acestei legi este prima dovadă că suntem capabili să ne gestionăm Istoria, fără lecții de la alții.
Fie că au inițiat legea și apoi au votat-o fără să știe adâncile ei semnificații fie că au ales bărbătește să riște un scandal și și-au dus ideile până la capăt, eu salut promulgarea ei. Acei oameni – ”generația 1948”, cum îi numea cineva – au păstrat vie scânteia românismului, în cei mai urâți ani. Simplul fapt că acum unii consideră că nu mai e nevoie de acea scânteie nu-mi poate schimba sentimentele.
-Mie mi se pare că e cea mai interesantă victorie din ultimii ani!
Asta i-am spus prietenului și colegului meu, într-o discuție telefonică, joi seara. Ba chiar am continuat:
-Eu aș titra: ”O înfrângere a Institutului Elie Wiesel”…
-Da nu mai bine nu titrezi nimic? Las-o așa, că e bine! Îi zgândărești aiurea!
Ne-am salutat, ne-am promis că ne vedem curând, dar am rămas cu un gust amar. Adică nu e ok nici măcar să saluți, în cunoștință de cauză, faptul că niște autentici martiri creștini sunt comemorați de țara ta? (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Despre Yodel, tradiții, diversitate, politică și mândruța cowboy-ului. Eurovision 2017

editorial 14 mai
Sursa foto: pagina TVR

Una dintre surprizele votului juriilor din țările europene pentru piesa noastră – Yodel It, cu Ilinca și Alex Florea – este că niciuna dintre țările pentru care muzica yodel reprezintă tradiție ( Elveția, Germania și Austria) nu a acordat nici măcar un punct melodiei românești.
Sunt mai multe posibile explicații. Prima ar fi mult prea tehnică și nu cred că a contat, atenția pe istoria tehnicilor vocale nemaifiind de mult un punct tare al membrilor juriilor internaționale.
Practic, melodia, deși e prezentată la un concurs european și folosește un stil de interpretare cu rădăcini în munții Europei, e tributară unui stil de yodel puternic diferit. Ilinca folosește yodelul american, din celebrii Munți Stâncoși, importat din Elveția, dar prelucrat în secolele trecute. Îl recunoașteți dacă ascultați interpreți de western ca Slim Clark sau – dacă e să mergem chiar la vocea pe care Ilinca o imită – Patsy Montana.
Dar, repet, nu cred că juriile din Elveția sau Germania au sesizat asta și au spus: ”Ah, ăsta nu e yodel european! Nu-i dăm puncte!” De mult tehnica nu mai are valoare în puncte pentru Eurovision.
La sfârșitul acestui material veți găsi ceva din tehnicile de yodel american, doar așa, de palmares.
Al doilea motiv (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Secretele nevestei mele

jurnal 2

Sâmbătă am ieșit să cumpăr câte ceva. Eram singur cu o listă de cumpărături în buzunar și bântuiam pe străzile Oborului. Nu-mi trebuia nimic special, doar chestii fără valoare, despre care ești convins că le ai în casă până chiar ai nevoie de ele și atunci îți dai seama că, de fapt, nu le-ai cumpărat niciodată. Nu le-am cumpărat nici sâmbătă. Până la ușa magazinului, am trecut pe lângă taraba unei florărese.
Mii de flori se îmbulzeau una-ntr-alta pe trotuar, dar parfumul uneia m-a țintuit. Am căutat acul parfumat în carul cu arome și l-am găsit. Câteva fire de chiparos ( știu, măi, tuberoze, că nu toată lumea-i din Obor) reușeau să acopere corul de mirosuri.
Atunci mi-am dat seama. Cu o seară înainte greșisem la un test-quiz cu nevastă-mea. Am cumpărat trei fire și am plecat spre casă, lăsând cumpărăturile pe altă dată. Am intrat și un alt miros m-a izbit. Pastramă! Imediat am înțeles că nu fusesem singurul care și-a dat seama că greșise la test-quiz-ul din seara precedentă.
Ce test-quiz? Și ce legătură are asta cu Jurnalul de tătic?
Păi, are, pentru că fetele noastre, Alecsia și Sofia, sunt deja în vacanță la bunici – să nu spuneți nimănui, dar și noi numărăm zilele până plecăm spre Bucovina sufocată de căpșuni, coacăze și fragi! – și noi ne cam facem de cap. Nu vă gândiți la prostii, vineri seară am jucat rummy.
Cel mai bun prieten al Alecsiei e un coleg de școală. Au fost în aceeași grupă la grădiniță, acum au terminat clasa întâi și tot colegi sunt. În atâția ani, am ajuns și noi, părinții, să fim prieteni. Ba, mai mult, ne-am făcut și o mică tradiție: zornăim pietrele de rummy cam o dată la două săptămâni. Copiii se joacă până cad lați și noi ne lungim la taclale.
Obiceiul ăsta ne-a intrat atât de bine în sânge, că ne-am văzut și acum, când toți copiii ne sunt plecați.
În timpul jocului, discuția a ajuns tot la copii. Din vorbă-n vorbă, mi-am dat seama că nevestele noastre au ajuns să cunoască atât de bine toți cei trei copii, mâncarea, băutura sau culoarea preferate. Silvana parcă mi-a citit gândurile și a pornit un joc:
-Tu știi care e mâncarea mea preferată?
-Ciorbă cu afumătură, am răspuns fără să clipesc. Dar tu știi care e a mea?
-Ăăăă… ceafă cu cartofi prăjiți!
În situații din astea nu are rost să pornești o discuție în contradictoriu. Am dat din cap a aprobare, dar gândul mi-a zburat la o bucată țeapănă de pastramă de oaie!
Prietenii noștri s-au prins și ei în joc, dar în felul lor:
-Auzi – i-a spus ea, lui – tu nu mă întreba nimic, nici măcar ce floare-mi place…
-Liliacul – a spus bietul om, cu o voce timidă – dar și…
-Ba lalelele!
-Lui Alecu îi place liliacul, a intervenit Silvana, ca și cum omul stătea cu un buchet de liliac în mână și nu știa cui să-l ofere, mie sau nevesti-sii. Dar tu știi care e floarea mea preferată? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Iartă-mă, dragă Jurnalule! Și ceva despre fragi, soacre, bujori, fete, căpșuni și neveste

jurnal bujori

Le-am lăsat acolo unde fragii se ascund timizi pe sub frunze și fac vara geloasă strigându-i în față: Noi iubim primăvara!

jurnal 1 1

Și din partea cealaltă a grădinii, căpșunele le răspund, întinse la umbră: Hai, prichindeilor, eliberați ringul, e vremea greilor dulceții!

jurnal 1 2

Când ne-am urcat în mașină, eu și nevastă-mea, aproape plângeam. Pentru aproape o lună lăsam în grija Bucovinei tot ce avem mai de preț. Am ieșit pe poartă și fără a întoarce privirea știam că ne fac toți cu mâna.
În fiecare an pățesc asta, când lăsăm fetele în curtea de povești a bunicilor. La plecare mă îneacă lacrimi, dar după un kilometru, unul dintre noi răsuflă apăsat și rostim aproape simultan:
-Am rămas singuri. O lună…
O să revin la discuția din mașină dintre doi soți care tocmai realizau că urmează o perioadă lungă fără copii și bunici, dar înainte vreau să îmi cer scuze de la cineva foarte drag.
Dragă Jurnalule,
De mai bine de două săptămâni nu m-am mai atins de coperțile tale. Iartă-mă, fie ca pedeapsa-mi să fie uitarea care să mă priveze de amintirile astea! Dar trebuie să mă înțelegi. Înainte de Rusalii, știi tu, vacanța aia mică dinainte de vacanța mare, ne-am așezat totți 4 la masă și am dezbătut o problemă importantă. Îți amintești? Am votat. Fiecare a avut un vot egal, chiar dacă Sofia are 4 ani, Alecsia deja 8, Silvana are gura mare și eu, fiind căsătorit, se poate bănui că votez doar dacă să dau dreptate prin vorbe sau numai cu o mișcare ușoară a capului. Întrebarea pe care trebuia să ne pronunțăm a fost simplă: ”Prelungim vacanța de Rusalii până-n… septembrie?” Ca argumente aveam că, scăzând săptămâna ”Altfel”, fetele mai aveau doar câte 5 zile de final de an.
Nu mai contează ce și cum, cert e că în proporție de 3 la 1 am ales să…
Dragă Jurnalule,
Tu, în locul meu, ai fi stat pe calculator să scrii? Apoi a urmat despărțirea ( pentru că votul, normal, nu se referea și la mine și Silvana) și, te întreb din nou: tu scriai dacă rămâneai singur cu nevasta, după un an de intimitate în 4? Ai fi riscat să citească soacra amintirile tale din perioada asta?
Iartă-mă dragul meu Jurnal,
Dar au urmat zilele de singur acasă. Ai fi riscat să citească soția filele tale de amintiri?
Iată-mă acum, după o lungă pauză, din nou la tastatură.
Să revin la povestea cu soții singuri într-o mașină care umplea de kilometri golul dintre București și Bucovina.
La vreun sfert de oră după ce am plecat, Silvana a deschis vorba:
-Ai văzut? Râdea.
Nu am răspuns imediat. Imaginile încă mă chinuiau. Sofia era ascunsă-n tufa de bujori.
-Mie așa mi s-a părut, că râdea.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Păcălirea soacrei. Pe roluri!

Când telefonul sună la 6.00, doar două cuvinte îți trec prin minte. Poliția? Soacra? Răspunsul îl găsiți în povestioara care urmează…

jurnal 90 1

Mulți m-au întrebat în ultimele două săptămâni ce s-a întâmplat cu ochelarii Sofiei. Acum ceva timp îi purta, dar, de mai bine de două săptămâni, intelectualul accesoriu a dispărut. Ca la orice enigmă, soluția cea mai simplă este cea reală. Adevărul este că i-am pierdut. Sau asta am crezut până acum, că ne-am dovedit neputincioși în fața neatenției și ochelarii au intrat în pământ. Acum știu un al doilea adevăr! Mai crunt!
Am fost, toți maturii din casă, victimele unei conspirații.
Sofiei nu îi place să poarte ochelarii. Cărui copil îi place? Dimineața, când pleca la grădi, se prefăcea că-i uită și alergam după ea, în ultimul moment, să-i fixăm pe fața care se ferea de parcă o ardeau!
Am încercat toate ”rețetele”. O lăudam, i-am băgat-o pe aia cu ”Semeni cu Tati” (în fine, poate că asta nu a fost cea mai bună treabă), am căutat poze cu dive din toată lumea care poartă ochelari. Și n-o mințeam, mie chiar mi se pare că – și cu ochelari și fără – e una dintre cele două cele mai frumoase fete din lume. Și mă știți că nu sunt subiectiv pe tema asta!
În toate demersurile de a o convinge să poarte ochelarii, Alecsia părea să ne ajute cât poate ea de mult. În fraza asta e un cuvânt cheie: PĂREA. Alecsia ne ajută de multe ori în formarea Sofiei. Ca soră mai mare, Alecsia o învață poezii, cântece, repetă cu ea rolurile pe care Sof le are la serbări. Doamne, cât de dulci erau când repetau împreună ”Eu sunt zâna cea mai mică, mică-mică, frumușică”!
La sfârșitul vacanței de 1 mai, când ne pregăteam toți 4 să părăsim casa bunicilor, în mijlocul holului erau câteva zeci de genți, pline cu lucruri pe care le cărasem de pomană de la București până-n inima Bucovinei și acum trebuia să le ducem înapoi, pentru că nu puteam supraviețui fără ele în tumultul marelui oraș.
Silvana și cu mine calculam cam câte mașini ne-ar mai trebui ca să le urcăm pe toate, socrii erau pleoștiți că le luam nepoatele, iar Sofia și Alecsia făceau exact la ce te aștepți când printre picioare ți se învârt fără rost o fetiță de 8 ani și una de 4.
La un moment dat, vocea soacră-mii a devenit din melancolică ostășească:
-Hai, Sofia, ia-ți ochelarii și mergeți la mașină!
De obicei ordinele astea se execută instant, dar acum, o oră mai târziu, toți șase răsturnasem casa cu fundul ei bucovinean în sus. Am căutat până și în cele mai nebănuite locuri din casă, șopron, grădină sau în magazia de lemne. Nici cotețul cățelului vecinilor nu a scăpat. Ochelarii au dispărut ca și cum îi înghițise pământul!
Am plecat nervoși, promițându-ne unii altora că data viitoare vom fi mai atenți.
Au trecut zilele și, într-o dimineață, pe la 6.00, a sunat telefonul. În general, când telefonul sună înaintea ceasului, îți trec prin minte doar două cuvinte: Poliția? Soacră-mea?
Nu era Poliția. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. ”Supozitul” pe gospodărie

jurnal 96

-Tati, ce e aia ”impozit”?
Orice părinte știe că, oricât ți-ai păzi copilul, tot ajunge să afle cuvintele urâte. Fie că descrie anatomia în cel mai golănesc argou, fie te trezești că spune prin casă ”impozite”, ”taxe” sau mai știu eu ce vorbă care deranjează. La 8 ani, Alecsia a auzit multe cuvinte de acest fel, de la colegii de școală, de pe stradă. Cât poți s-o păzești!
-Impozit înseamnă banii pe care îi câștigă mami și tati, dar nu mai vin cu ei acasă. Îi dai statului să facă borș cu ei! Ăăă, nu, să facă școli, grădinițe, parcuri sau ce-or mai face cu ei.
-Aha…
Nu părea să înțeleagă. De obicei nu insist pe teme din astea care spulberă inocența din ochii lor de îngeri, dar acum am mai adăugat:
-Vezi tu, câștigi, să zicem, 3 lei. Statul ia 2 și tu vii acasă cu 1.
-Aha, adică avem un leu!
-Da, avem un leu.
-Și ce facem cu el?
Discuția nu derapa, dar Silvana a ridicat ochii din telefonul pe care-l chinuia pe Facebook și s-a băgat în seamă, ca orice mamă când e o discuție tată-fiică:
-Luăm haine, mâncare… (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)