Muierea altuia

Am găsit-o ascultând Nicu Alifantis. Şi m-am enervat. Femeile au ceva aparte când ascultă Alifantis. Se uită în gol, într-o zare doar a lor. Când un bărbat priveşte spre alte orizonturi vrea să plece, îl cheamă ceva, ceva ce va căuta mereu în depărtări, dar e în el, ascuns, mic, într-un colţ al inimii. I se micşorează ochii, ca şi cum se uită direct în lumina primordială, şi mintea lui creează un punct la care trebuie să ajungă orice ar fi… altfel rămâne cu privirea fixă uneori şi ani. Când o femeie priveşte în zare aşteaptă ceva să vină la ea, ca şi cum i s-ar cuveni, vede cum dorinţa ei lăuntrică se materializează undeva departe şi apoi se apropie (pe un cal alb, într-o pungă de cadouri, cum o fi, dar vine), iar dacă nu se întâmplă aşa, privirea îi poate rămâne fixă uneori şi ani.

Am  găsit-o ascultând asta:

Asculta mai multe audio Muzica
Adică nici măcar nu asculta melodia care ne place nouă de pe „Cântece de şemineu”, aia cu marinarul gras şi chel care pleacă mai departe pe mare după ce a înşelat o femeie dintr-un port oarecare. Eşti nebună, i-am spus, ce asculţi asta cu flori de tot felul, nu vrei să revenim la glumele noastre favorite? La marinarul care minte, îţi aminteşti cum râdeam cu subînţeles, privind televizorul lăsat fără sonor? Sau la cum mă alintai spunând că unul gras şi chel mai poate avea succes la femei? Ne distra pe amândoi, ne plăcea… sau nu?

Am găsit-o ascultând Nicu Alifantis şi se uita pierdută în zare. Ce aştepta? Numai Dumnezeu ştie ce e în mintea lor când ascultă chestii din astea. Să îi pun o floare pe prispă? Nu avem prispă aici şi, dacă am avea, umplem aiurea locul cu flori când putem pune arme pe pereţi, cuţite cu prăsele din corn de cerb, săbii cu şanţul de sânge ornat cu flori maure… ştie ea, lucrurile care ne încântă pe amândoi…. sau nu?

Aveam atât de multă treabă împreună. Trebuia să povestim despre războaiele ce or să vie, să facem planuri de viitor, doar ca să aibă şi Dumnezeu de ce să zâmbească şi apoi, când redevenim romantici, să ne imaginăm amândoi pe un cal appaloosa ce ne poartă spre locuri ce instinctul lui de animal sălbatic le simte minunate. Ori ea bâiguia despre vacanţe în locuri exotice, despre plaje cu broscuţe ţestoase… parcă muzica îi spălase ochii de preeria unde urma să fim liberi şi o înlocuise cu o prispă cu flori. Nu mai era femeia mea iubită, ci o muiere a altuia, vrăjită de sunet şi de vers.

Până la urmă am lăsat-o să mă înşele cu muzica ei, cum ar face-o cu un bărbat venit din zare doar pentru că l-a chemat ea privind în gol şi visând. 3 minute şi 40 trec repede! Dar dacă Alifantis lasă urme? Atunci o să văd cum în următorul vis comun o să pun cumva şi o floare – lalea, trandafir, ghiocel sau, dacă vreau să fiu original, amaranth – la hăţurile unui appaloosa pătat şi greu de strunit…

Una la Muie

Toată dezbaterea despre remanierea Guvernului îmi aminteşte de un banc senzaţional cu un ungur la bufetul gării. Dar înainte de a-l spune, vreau să comentez, tot e un termen la modă, gestul câtorva democrat-liberali de a propune depunerea mandatului de către Emil Boc, propunere făcută la şedinţa lor de miercuri seară. S-a spus că aceştia, în frunte cu Elena Udrea şi Sever Voinescu, transmit mesajul preşedintelui de a fi schimbat Cabinetul care a dus partidul la limita de jos a sondajelor. Nu cred, dimpotrivă, în spatele lor este, fără îndoială, mesajul preşedintelui, dar şi convingerea acestuia că nu se poate întâmpla nimic în Parlament şi că Guvernul va trece hopul. Adică oamenii ăştia – şi şeful lor – nu înţeleg că partidul nu mai poate fi strunit, că pur şi simplu există riscul trădărilor masive şi că nu le mai pot controla nici măcar sperietorile tradiţionale ca Vasile Blaga sau Adriean Videanu. Adică… sunt pe altă lume!

Şi acum bancul. Se aşază ungurul la o masă la bufetul gării şi îi spune chelnerului: „Vreau dai la mine una la muie!“ Se uită ăla la el, nu pricepe ce se întâmplă, şi îl cheamă pe şeful de sală. „Dai la mine una la muie sau fac reclamaţie!“, spune ungurul nervos că nu e servit. Şeful ridică din umeri şi îl „serveşte”. A doua zi, la tribunal, judecătorul îl întreabă pe şeful de sală: „De ce l-ai lovit pe Janosz?“ „Pai, el mi-a cerut să-i dau una la muie…“ „Minte, domnu’ judecător, eu am cerut una la muie, soră la portocala, el mi-a dat una la muie, soră la moartea…“

Banc corporatist

Fără nici o introducere vă spun un banc, ce poate fi interpretat şi ca o poveste de groază:

La o companie multinaţională, angajaţii veneau la muncă la ora 9 dimineaţa şi plecau seara târziu, atunci când terminau tot ce aveau de făcut pe ziua respectivă.

Într-o zi, unul dintre angajaţi vine la ora 9.00 dimineaţa, lucrează, şi la ora 17.00 pune pixul jos, se duce la director şi îi spune:

- Domnule director, eu nu mai pot să stau, trebuie să plec. Şeful este de acord şi îl lasă să plece.

A doua zi, angajatul vine la ora 9.00 dimineaţă, lucrează, la ora 17.00 pune pixul jos şi se duce la director:

- Domnule director, eu nu mai pot să stau, trebuie să plec. Şeful este iarăşi de acord şi-l lasă.

A treia zi, vine la 9.00, la 17.00 pune pixul jos şi se duce la director:

- Domnule director, eu nu mai pot să stau, trebuie să plec. Şeful îl lasă, ca să nu facă scandal.

Se duce însă la ceilalţi şi îi întreabă de ce ei vin la 9.00 şi stau până seara târziu la serviciu, iar ăsta pleacă la ora 17.00 în fiecare zi.

La care angajaţii îi răspund:

- Domnule director, ar trebui să-l înţelegeţi, omul este şi el în concediu…

Piticul şi cele şapte Albe ca Zăpada!

Telefonul vibra uşor şi El tresări. Întinse mâna după el şi citi: Ia liubliu tebia, brat! Era de la Putin. În mod normal, ar fi căzut capete dacă Îl deranja cineva înainte de programul de dimineaţă, dar cine se putea supăra pe Volodea! Boc zâmbi şi se ridică în capul oaselor. Strigă: “Sever, hai!”. Imediat în dormitor îşi făcu apariţia Voinescu, ducând ca pe o    ofrandă o carafă cu apă neîncepută de izvor pentru lavoar şi oliţa de noapte. În timp ce slobozea prima urină, Boc întreba “Ce mai e nou?”. Sever, smerit, spune că Laura Kövesi a prins şi a premiat doi haiduci, Ciuvică Buze Reci şi Hrebe the Kid, care furau de la săraci şi dădeau la stat. Ştia el ce veşti Îi fac plăcere şefului! Boc începu să se spele pe ochi şi urma ritualul rugăciunii. El nu I se adresa direct lui Dumnezeu, folosea un inter­me­diar. Victor Ponta, dintr-un colţ de unde nu îl ajungeau stropii, spune un Tatăl Nostru cu into­naţie. Când termină, El îi dă voie să meargă în curtea din spate, să se joace pe o grămadă de bălegar, numită de servitori Dealul lui Năstase, cu Crin Antonescu. Dar Victor poate pleca doar după ce promite că azi, în Parlament, va propune o lege ca de acum să fie remaniată doar Opoziţia, iar Guvernul să fie numit pe viaţă. Promite şi fuge.

Boc intră în baie şi se aşază pe “tron”. Cristian Preda, care aştepta cuminte de ceva timp să-şi dovedească utilitatea, începe să citească presa zilei: “Obama dă Congresului exemplu România” sau “Statuia lui Boc din Paris va fi dezvelită astăzi”. Vasile Blaga rezolvă integrame. “Conducător măreţ din şapte?” “Emil Boc!”

Deodată, ochii premierului se măresc, se aude un pârâit şi un pleoscăit, audienţa izbucnind în apla­uze. Integramele întotdeauna au stimulat stomacul Lui! Sare în cadă. Apa nu atinge direct corpul divi­nizat de toţi. Într-o concordie totală, Raluca Turcan, Norica Nicolai şi Ecaterina Andronescu freacă pielea cu trei bureţi de baie. În timp ce-l dezmierda atingerea fină, şeful glumeşte: “Remaniere, ai, fete­lor?”. Toţi râd, fericiţi că El e într-o bună dispo­ziţie ce anunţă încă o zi măreaţă pentru ţară. Păşeşte din cadă pe mozaicul de pe jos. E o scenă alegorică după cel mai recent basm din cărţile pentru copii, “Piticul şi cele şapte Albe ca Zăpada”.

Calcă pe nasul Elenei Udrea, închipuită ca Morocănilă, şi sare zglobiu pe sânul lui Dumpy, o EBA bine desenată. Ce bine că nu mai are cine să-L certe sau să-I dea palme după ceafă! E la un pas să alunece, dar se redresează spre mulţumirea celor din jur care-şi amintesc ce impozite s-au pus după ce, în altă dimineaţă, El a căzut în fund, alunecând cu piciorul gol şi ud pe marmură!

Sub supravegherea lui Videanu şi a lui Berceanu, Lavi­nia Şandru şi Norica Nicolai aşază pe trupul Lui hainele. Nodul la cravata violet îl potriveşte doar Mircea Toader, atribut câştigat în anii în care era singurul care scutura seara praful de pe costum.

Primenit, golit, îmbrăcat, Boc iese în balcon să salute mulţimea. Deasupra sa e scrisă cu litere por­to­calii noua deviză a ţării: “Cine nu are pitici să-şi cumpere!”. În curte, cum îşi face apariţia El, un cor format din Vântu, Voiculescu şi Patriciu intonează noul imn al ţării, “Puşca şi cureaua lată, voi fi bărbat o dată, şi încă o dată, şi încă o dată”. Mulţu­mit de sine, Boc se uită în zare, la aleea Eroilor Nea­mului, străjuită de statui din bronz. E un Vlă­descu slab, cu un Cod fiscal la cingătoare, un Şei­tan binecuvântând un pensionar care-i pupă mâna, un Cseke ţinând în braţe un bebeluş şi un Dumitru cu o seceră în dreapta şi un snop de grâu în stânga…

Telefonul vibra uşor şi El tresări. Întinse mâna după el şi citi: “Vino la mine urgent!”. Se ridică şi sări în pantofi. Nu te joci cu minutele când te cheamă Zeus!

P.S. 1: Ritualul de dimineaţă e inspirat din cel al lui George al III-lea al Angliei, supranumit Regele Nebun.

P.S. 2: Numele şi faptele sunt inspirate din nişte fragmente de ziar găsite intr-un wc ecologic din Grădina Botanică de lângă Palatul Cotroceni.

Sexul reuşit are nevoie de cel puţin trei ingrediente

Prolog 1 „Sex on the beach“ este unul dintre cele mai cunoscute cocktailuri din lume. Ca orice reţetă reuşită de băutură, are nevoie de trei ingrediente de bază, fiecare dintre ele putând fi băut şi singur, o tărie masculină, una preferată de femei şi ceva dulce. Vodca, asta rămâne neschimbată şi „tare” în orice reţetă a acestui cocktail, apoi partea feminină e reprezentată de lichiorul de piersici sau de pepene, ce-şi deschid în alcoolul aproape pur aromele precum braţele unei iubite,  şi, în fine, aroma ce ar trebui să-ţi amintească iarna de nopţile de vară e dată de sucul de portocale sau de ananas. „Sexul” perfect e completat de unii barmani cu lămâie, gustul oricărei iubiri care trece, şi gheaţa ce ar trebui să ţi-o pui pe frunte dacă te năpădesc prea tare amintirile verii.

Prolog 2 Pe întregul mapamond, bărbatul, pus în faţa unei încercări unde se simte mâna unei naturi mai puţin inspirate, spune: „Beau două beri şi mi se pare Pamela Anderson!”. Există, undeva în Detroit, un tip pentru care expresia asta nu are nici un rost. Ba din contră, după 2006, el a avut nevoie de multă bere ca să nu o mai vadă pe Pamela peste tot. E vorba despre Kid Rock, un artist care amestecă stilurile şi denumirile de stiluri cu nonşalanţă, un nebun frumos, furios, romantic, derbedeu, om de afaceri de succes, Kid e „good old american dream” cu două picioare, două mâini şi o… inimă.

În 2003, la mijlocul unei relaţii furtunoase cu voluptoasa Pamela Anderson, Kid Rock lansează cel mai mare succes de casă al lui, melodia „All Summer Long”, devenită în scurt timp preferata petrecerilor în care puştii povestesc la o navetă de bere ce au făcut cu fata din vecini (doar next door girl e conceptul Playboy care a lansat-o şi pe Anderson),  iar fetele vorbesc între ele fără să roşească de băiatul rău întâlnit în vacanţă.

Kid Rock

Ca orice cocktail demn de reţinut, melodia lui Kid Rock are şi ea trei ingrediente de bază.

Intriga E ultimul weekend de vară propriu-zisă şi cam ultima şansă de a strânge amintiri cât să puteţi bea la iarnă un cocktail fără să discuţi doar de fotbal şi de întreţinere. Asta îmi aminteşte de un pont „vândut” mie în timpul unei veri fierbinţi de un tip a cărui inimă părea să aibă destule cicatrice care să dovedească faptul că participase la destule „lupte”. Tipul îmi zicea că dacă eşti pe plajă cu o tipă şi te întrebi dacă, după ce a mângâiat-o soarele, o să mai apuci şi tu bucuria de a te înfrupta din ea, nu te apuci ca boul să-i baţi apropouri sau chiar să o întrebi direct. Mai bine urmăreşti ce va comanda când căldura îi va usca gâtul.

Dacă îşi va dori o limonadă, cu multă lămâie şi gheaţă, e cazul să te uiţi pe plajă după alta. Dacă şi spune că o vrea cu cât mai puţin zahăr, poţi chiar să te tragi undeva la umbră, pentru că vei face insolaţie până te va băga în seamă. Când o femeie vrea ceva acru nu te mai obosi să te bagi în viaţa ei cu mintea ta plină de dulcegării, nu are chef de tine. E în lumea ei şi va reveni cu picioarele pe pământul unde eşti şi tu doar când va vrea ea.

Dacă îşi comandă pepene roşu sau orice altă fructă zemoasă, poţi să începi să îţi faci planuri. Când muşcă din fruct şi o picătură se prelinge din barba ei spre sân şi apoi se usucă de la căldură undeva pe drum, lăsând pe piele o pată mică de zahăr, poţi deja să te consideri fericit. Mai ai un singur lucru de făcut, să ajungi în camera ei destul de repede să nu apuce să comande şi o limonadă.

În timp, pe bune, am observat că tipul avea dreptate.

Primul ingredient, vodca „All Summer Long” e o compilaţie, un plagiat cap coadă, dar asumat. Dacă eroii melodiei se iubesc pe piesa „Sweet Home Alabama”, ea se simte şi în toată linia melodică, orchestraţie. Plagiatul nici nu putea fi altfel decât asumat, pentru că piesa copiată este mai cunoscută chiar decât Kid Rock, cu întreaga lui carieră. A fost scoasă în 1974 de cei de la Lynyard Skynyard, iar introul la chitară electrică e un fel de „ţipăt de nou-născut” al southern rock, născut aproape simultan din creaţiile Creedence Clearwater Revival şi ale formaţiei de acompaniament a lui Bob Dylan, The Band.

Lynyrd Skynyrd

„Sweet Home Alabama” a fost la început o melodie protestatară, un fel de imn al celor care îşi doreau trezirea Sudului ce nu părea să uite, nici după o sută de ani, înfrângerea din războiul de secesiune, dar a devenit, făcându-se abstracţie de versuri, cântecul preferat la beţie de rednecks, durii barurilor de pe întregul cuprins al SUA. Folosită ba de republicani, ba de democraţi, melodia a jucat un rol politic important de-a lungul anilor.

Preludiul. Începutul acţiunii Să zicem că ea a vrut pepene şi, dacă tipul care mi-a vândut mie pontul avea dreptate, aţi ajuns în cameră. Dacă eşti un bou sinistru, sari direct pe ea, răzbunându-te pentru fiecare minut irosit „să prind puţin bronz, pisoi” în loc să rupi patul din cameră. Pierzi poate cel mai frumos moment, în care poţi lua o lecţie gratuită despre natura femeii. Duşul de după plajă. Revin imediat…

Al doilea ingredient, lichiorul Kid Rock a schimbat în versiunea sa tocmai începutul care a făcut celebră Dulcea Casă din Alabama şi a lipit un alt intro, luat de la un boem newyorkez al soft rock, Warren Zevon. Compozitor de succes, regretatul Zevon a avut un singur succes ca interpret, în 1978, „Werewolfs of London”, a alegorie de umor negru, englezesc, ce protesta faţă de producătorii londonezi, îmbogăţiţi de pe urma abia decedatului beat. Introul copiat de Kid era interpretat la baterie de Mike Fleetwood, un tip ce a ajuns singur mai cunoscut decât toţi cei pomeniţi până acum în articol.

Warren Zevon

Preludiul, lecţia Dacă vrei să înţelegi ceva despre femei trebuie să fii tolănit pe un pat în camera unde o femeie se dă cu cremă pe corp după ce a făcut un duş pentru a alunga din piele fierbinţeala unei zile de plajă. La început dă uşor cu vârfurile degetelor pe piele, parcă fiindu-i frică să nu şteargă pigmentul de bronz. Apoi prinde curaj sau doar răcoreala îi produce plăcere şi începe să se maseze apăsat, ca şi cum nu îşi dă doar pielea cu cremă, ci toată carnea. Ai să mai observi ceva. Nici o femeie nu se dă cu cremă de după plajă doar pe locurile unde a ars-o soarele, ci va unge tot corpul, cu mişcări egale, atent controlate, chiar dacă nu o urmăreşte nimeni, parcă făcând un inventar al minunilor cu care a înzestrat-o Dumnezeu, de teamă ca nu cumva vreuna dintre ele să se fi topit definitiv la soare.

Al treilea ingredient, ceva dulce Pentru Kid Rock, al treilea ingredient este realitatea. Adică omul povesteşte ceva direct din memorie, iar pentru cei care au nevoie de două beri e doar o iluzie. Pentru cocktailul de imagini de sfârşit de vară, ingredientul dulce ar putea fi iubirea ori fantezia sau măcar anticiparea senzaţiei poveştii spuse peste câteva luni la un pahar de Sex on the Beach.

P.S.: Nu cred că spera nimeni să descriu şi Acţiunea! Oricum o vom înflori la următorul pahar de vorbă.

Amestecate, adulterine

Un tip bagă capul pe uşa frizeriei şi întreabă: „Ocupat?”. „Da, răspunde frizerul, dacă vreţi să vă tundeţi veniţi peste două ore!” Tipul râde şi dispare. A doua zi, iar apare, se uită în frizerie şi spune: „Cel puţin două ore” şi dispare. Scena se repetă vreo săptămână. Intrigat,  frizerul roagă un prieten să îl urmărească pe individ. Zis şi făcut! Se întoarce detectivul de ocazie, râzând în hohote. „Ei, unde se duce tipul după ce pleacă de aici?”, întreabă frizerul. Urmăritorul cade pe jos de râs: „La tine acasă!”.

Sau, fiţi atenţi, doi prieteni se întâlnesc. „Ce mai faci? Te-ai mutat la Oradea, am auzit.” „Da, e mult mai bine. Dar am o problemă.” „Care?” „Ne-am mutat mai întâi la Arad. Apoi la Braşov şi acum suntem în Oradea, dar mereu am avut acelaşi portar pe care l-am avut şi la Bucureşti!”

Cazul „Chitic”

Un cowboy stătea liniştit în bar când, deodată, unul strigă: „Vezi, bă, că îţi ia calul!”. Cowboy-ul ţâşneşte afară şi vede că animalul era la locul lui. Intră din nou în bar şi îl împuşcă pe ăla care a strigat. Barmanul spune, în timp ce trăgea cadavrul din cârciumă: „Băi, mai terminaţi cu şahul că ne omoară ăsta pe toţi!”.

Chiar credeţi că nu e nici o legătură între banc şi titlu? Rămâne să vă gândiţi dumneavoastră cine e cowboy-ul nervos şi cine sunt cei care se încăpăţânează să joace şah pe un teren de rugby.

3 devine 5 şi doi 0 fac un 8

A trecut întâlnirea dintre Emil Boc şi membrii de frunte ai partidului. Puţine declaraţii, logic, dacă stăm să ne gândim că armonia aproape militărească din trecut a PDL este o simplă amintire.

Noi anunţasem ieri o listă de trei miniştri pe care parlamentarii i-ar vrea sacrificaţi pentru a continua sprijinul acordat Cabinetului. E vorba despre Sebastian Vlădescu, Gabriel Sandu şi Radu Berceanu. Era lista ideală, un nume greu din partid, unul care a monopolizat un întreg segment de afaceri şi un independent. Totuşi, sursele noastre spun că pedeliştii i-au mai „sugerat” premierului două nume care ar putea fi schimbate când îşi va face el evaluarea subalternilor din cabinet, Cseke Atilla şi Cătălin Predoiu. Primul e clar un sacrificiu de dragul opiniei publice a cărei sete de sânge se pare că Parchetul nu reuşeşte să o satisfacă doar cu încătuşarea unei asistente medicale. Al doilea ar putea fi doar o încercare de a-i face loc unui favorit pentru fotoliul ocupat de destul de mult timp de fostul liberal.

De fapt, toată vorbăria despre remaniere mie îmi miroase doar a încercare de a-i lăsa fără argumente publice pe cei care vor să părăsească partidul sau pe autorii moţiunii de cenzură, pentru că altfel efectul schimbării unui ministru cu altul e absolut nul în ceea ce priveşte eficienţa.

3 pe o listă, 5 pe alta, 9 posibili trădători, 8 voturi ce lipsesc unei moţiuni de succes, cifrele fac un haos din politica românească. Asta îmi aminteşte de diferenţa dintre 8 şi 69… dacă eşti 0 apreciezi 8-ul, dacă eşti un 0 cu codiţă, merge şi un 69!

P.S.: Ieri, după ce am scris că în Ministerul de Interne se discută despre impunerea a câte cinci zile de concediu fără plată pe lună salariaţilor, au apărut în diverse structuri liste pe care fiecare om ar trebui să semneze că e de acord să îşi ia micul concediu fără bani. Mulţi au refuzat să semneze.

5 zile pe lună fără plată la Anticorupţia din Interne?

Se pare că unul dintre miniştrii care nu vrea să fie prins cu pantalonii în vine la o eventuală evaluare a scăderii cheltuielilor cu 25% este Vasile Blaga, mai ales că ştie că poziţia sa în partid e nesigură şi o critică oricât de mică ar atrage un val de proteste în PDL. Aşa că omul încearcă să scape cu faţa curată.

Aşa cum s-a întâmplat cu toate instituţiile bugetare, poliţiştilor li s-au tăiat 25% din venituri. Mai loviţi au fost cei de la Direcţia Generală de Informaţii şi Protecţie Internă (DGIPI) şi cei de la Direcţia Generală Anticorupţie (DGA). La aceste servicii secrete s-au redus două sporuri importante. În primul rând, a dispărut sporul de aparat central, de 12%, tăiat la toate structurile din minister. Apoi a fost tăiat un spor ce părea important în condiţiile în care sărăcia face să crească infracţiunile de tot felul, e vorba de sporul de anticorupţie, de aproximativ 30%. Cât se economiseşte prin asta, comparativ, de exemplu, cu achiziţiile de carne de vită pentru hotelurile ministerului de la mare şi de la munte? Mai nimic.

Sigur, vor fi voci care să spună că un spor nu poate opri la un cadru de poliţie pornirea de a fi corupt. Se poate, dar un asemenea spor, fie el cât de mic, opreşte corupţia nesimţită, suta de mii de lei vechi luată de la un şofer, sticla de vin primită pentru a înlesni emiterea unui act oarecare. Genul de tâmpenii ce macină încet, dar sigur imaginea ministerului.

Şi acum vine bomba. La această oră, specialiştii ministerului calculează economia care s-ar face dacă toţi salariaţii MAI ar avea, încă din luna septembrie, câte cinci zile de concediu fără plată. Pentru ei înseamnă încă o reducere de 23,4% a veniturilor. Adică ieşit în stradă!

O întrebare legitimă: mai controlează FSB informaţiile culese de SIE?

Deşi văd că nu pare să mai suscite interes, cazul diplomatului expulzat de Rusia lasă în urmă destule întrebări. La vedere, lupta e dusă de preşedintele Traian Băsescu, care riscă un scandal naţional trimiţând ajutoare de 25 de milioane de euro în Republica Moldova, în condiţiile în care la noi se taie orice cheltuială.

Una dintre întrebări este dacă la această oră FSB, serviciul secret rusesc, mai controlează informaţiile culese de agenţii SIE la Moscova? Vă reamintesc faptul că FSB a comunicat că sursa lui Gabriel Grecu, diplomatul prins în flagrant delict, un oarecare „cetăţean M” i-a furnizat materiale secrete, militare şi de analiză, şi predecesorului lui Grecu la ambasadă, Dinu Pistolea. Acesta, după retragerea de la post, în 2008, a devenit profesor de Informaţii pentru Apărare, la Universitatea Naţională pentru Apărare. O avea ce să le explice studenţilor!

FSB riscă, indiferent ce se spune în comunicatele oficale, să taie o scurgere controlată de informaţii doar în două variante: A – nevoia unui succes mediatic era mai mare decât importanţa strategică a controlului asupra datelor interceptate de o ţară prea mică; B – când cetăţeanul M şi Grecu au fost deconspiraţi, un alt „izvor” dădea deja informaţii bine calculate unui alt român. Tind să cred că varianta B e cea corectă, pentru că altfel FSB se expune unui scandal şi mai mare în propria ţară. Doar departamentele de analiză ale SIE pot discerne la această oră care este soluţia corectă la mica noastră dilemă.

Acum un banc, cu personaje, evident, imaginare.

Un rus, un moldovean şi un român discutau despre femei. Rusul zice: Ieri, am stropit-o pe Nataşa cu votcă şi apoi am sărutat-o pe tot corpul. După ce am făcut dragoste, a ţipat cinci minute! Intră şi moldoveanul în vorbă: Eu am dat-o pe Mărioara cu ardei iute pe corp, am sărutat-o cu foc şi, aprins apoi, am posedat-o de a ţipat o jumătate de oră! Românul spune: Astea sunt nimicuri, eu am uns-o pe Gherghina cu untură, am masat-o îndelung, am făcut dragoste şi după aia a ţipat şase ore! Ceilalţi doi cad în admiraţie: Dar ce i-ai făcut de a ţipat aşa? El zice: M-am şters pe mâini de perdea!