Editoriale

Boc e la lopată… dar groapa i-o sapă colegii! Premierul, noul Arafat al națiunii!

E tot mai clar că oricâte soluții ar căuta cei din PD-L pentru a ieși din clinciul triplu (Opoziție, proteste de stradă, frică de alegeri) în care sunt cea mai viabilă pare a fi schimbarea premierului. Ioan Oltean, secretarul general al partidului, dă chiar și un termen pentru eliberarea lui Emil Boc din funcție, o lună. Adică după ce, speră partidul principal aflat la guvernare, protestele vor fi abandonate și uitate, iar schimbarea, vitală pentru recâștigarea electoratului, nu va mai părea că este făcută sub presiunea străzii. Evident, singurul care nu vede asta este Emil Boc, premierul părând că și-a luat consilieri speciali de imagine care-l sfătuiesc să pară cât mai activ, mai apropiat de oameni, un fel de Raed Arafat. Dă zăpada, duce ceai sinistraților, descarcerează, survolează… o tâmpenie ca imagine pentru că schimbarea la 180 de grade față de anii de ”binele făcut cu forța” nu mai poate convinge pe nimeni. Nu, orice investiție ar face în propria imagine, Emil Boc aruncă banii pe geam! Soarta sa e pecetluită, iar liderii care-l mai susțin, de exemplu Sorin Frunzăverde, Mircea Toader, nu înțeleg că toate planurile făcute înainte de criză nu mai au fundament. Sau că o simplă remaniere nu va schimba percepția asupra cabinetului, lucru perfect testat de cazul lui Teodor Baconschi. Și dacă am discuta doar din perspectiva imaginii, lucrurile sunt simple, lumea înjurând ”Guvernul Boc” și nu ”Guvernul din care face parte…” știu eu ce ministru or vrea ei să schimbe.
Soluția – pe care o discutau toți – a fost spusă de Cristian Preda, premier tehnocrat. Am mai spus (http://www.alecuracoviceanu.ro/?p=3994) că favorit în acest joc este șeful SRI, George Maior, chiar dacă Victor Ponta spune că ar trebui păstrat la conducerea principalului serviciu secret. Logica în care caută premier nou cei care vor să salveze PD-L de la un dezastru la urne este de a găsi un om care provine din PSD sau PNL, de aceea pe lista de favoriți s-au aflat și Mihai Răzvan Ungureanu, Leonard Orban sau Mihai Tănăsescu.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Votul în două reprize și guvernul schimbat favorizează PD-L… dacă nu se declanșează și anticipate

Sigur că decizia Curții Constituționale este o victorie, victorie ce se contabilizează la Opoziție. O victorie ar fi și schimbarea Guvernului. Coroborate, însă, ele nu mai dau cu plus pentru USL. Considerentele sunt simple, alegerea primarilor va fi în multe localități mari ”spălată” de politică, permițând baronilor, de genul celor achiziționați de UNPR, să scoată scoruri bune sau chiar să câștige. Avantajul PD-L este că va câștiga timp și singurul lucru pe care-l are de făcut este să mențină o presiune constantă pe noul Guvern să nu modifice politicile de austeritate. De la 11%, cât spun acum sondajele că are partidul prezidențial, saltul ar putea fi ușor de 8-9 procente.
Singurul handicap este demiterea sub presiunea străzii, Traian Băsescu ar demonstra că nu a mai putut controla jocul început pe 28 decembrie 2011, când l-a atacat pe Raed Arafat. Handicap peste care timpul va așterne un voal de uitare, poate și de ceva concesii la capitolul comunicare.
Cert este că un Guvern de tehnocrați și alegeri parlamentare în toamnă înseamnă un răgaz nesperat pentru Putere. Nu, cele două victorii nu înseamnă nimic pentru Opoziție dacă nu obține și alegeri anticipate parlamentare – lucru dificil dacă nu se mai acceptă comasarea – poate chiar organizate înainte de cele locale, adică înainte de 3 iunie. Dar schimbarea Guvernului înseamnă timp și timpul înseamnă alegeri în toamnă…
De aceea eu cred că orice soluție ar propune acum – sau peste o lună – președintele ca premier nepolitic, Opoziția este silită să-l respingă, dar și așa tot nu se pot declanșa alegeri înainte de vară. Atunci e posibil ca strategii USL să-i sfătuiască să ceară comasarea alegerilor pentru data de 3 iunie.
Două mențiuni, prima este legată de declarația, pentru unii surprinzătoare, a lui Victor Ponta că i-ar păstra în funcții pe Mugur Isărescu, George Maior și Mihai Răzvan Ungureanu. De fapt, cred eu, el comunica pentru canalele de negociere că nu i-ar accepta pe nici unul dintre ei ca premier. A doua mențiune, demisiile din Parlament sunt cele care ar grăbi alegerile pentru că eu rămân la părerea mea, nu riscă nimeni să facă alegeri parțiale în jumătate de țară pentru mandate de câteva luni.
Astfel, fiecare succes obținut deja sau sperat pune piedici componentelor care ar transforma totul într-o victorie.

Posted in Editoriale | 2 Comments

Nu vor fi alegeri parțiale în colegiile ”eliberate” prin demisiile parlamentarilor USL!

Primii liberali și-au anunțat deja intenția de a demisiona din Parlament. Argumentele publice le cunoașteți, de la marginalizarea Parlamentului până la inutilitatea oricărui demers democratic în Cameră sau Senat. Se știu deja și dezavantajele și avantajele imediate ale unui astfel de demers, dar cred că sunt unele lucruri care trebuie spuse.
Sigur, Adrian Năstase are dreptate, atâta timp cât demisiile nu lasă descoperit mai mult de jumătate din Parlament, alegerile anticipate nu se impun, doar cele parțiale, în fiecare colegiu ce este eliberat. Dar cum se va face asta? Mai sunt mai puțin de 7 luni de activitate parlamentară, dacă socotim vacanțele generoase. Riscă actuala Coaliție să organizeze alegeri? Mesajul ar fi dezastruos, atât pentru electoratul chemat la vot de 2 ori într-un an, cât și pentru observatorii străini. Mai ales că la acele parțiale vor concura singuri, liberalii demisionari sau social-democrații abținându-se de la candidaturi. Ok, ok, pentru încă 4 luni vor avea la picioare un Parlament care să schimbe de la Constituție la tabla înmulțirii… am înțeles și acest mesaj, dar riscă ei asta? Să fim serioși, ce for internațional ar mai dialoga cu o astfel de conducere? Nu vor risca asta. Plus, cine vor fi idioții care vor risca să candideze cu mesajul electoral: Votați Cutărică, promit 4 luni de prosperitate!
Și apoi, la un asemenea spectacol, să gonești competitorii și apoi să alergi singur și să te declari învingător, care va mai fi scorul la alegeri al partidelor ce vor participa la mascarada acelor parțiale? Sincer, poate părea nebunesc, dar ar fi cea mai mare lovitură pe care ar putea-o primi Puterea. Dar, cu toate astea, nu cred că parlamentarii USL vor marja la demers. Nu doar din frică privind salariile pe aceste ultime luni, ci mai degrabă speriați de ineditul acestui protest.
PS Sper că organizatorii acestui protest ce va muri în fașă știu că nu trebuie să demisioneze chiar toți pentru a nu pierde avantajele de a fi partid parlamentar la alegerile din toamnă, timpi de antenă, oameni în secțiile de votare…

Posted in Editoriale | 3 Comments

Jocul saptamanii de Claudiu Sararu


Reclame la KKO

Jos Băsescu! Jos taxa auto! Jos femeia Activia!

Dacă tot e o perioadă în care putem adăuga pe lista revendicărilor și cele mai ciudate doleanțe, am și eu o revendicare. Aș vrea ca renumitelor femei Activia să li se bage câte un dop în fund, tipei de la Tranzactiv să i se dea zilnic o doză considerabilă de zeamă de varză, iar fetei care petrece zilnic nu știu cât timp pe wc, în speranța că va auzi păsărele ciripind la fundul ei, să i se cumpere un fluier din acela de ceramică, umplut cu apă, și să cânte ea la alte funduri! Și ar mai fi revendicări pe ideea că, dacă tot ce primim e doar circ, măcar circul să nu mai fie întrerupt de zgomotele stomacale ale respectabilelor doamne!

Posted in Reclame la KKO | 3 Comments

Erată

De prea multe ori am auzit astăzi ”România paralizată de ninsori” sau lucruri de genul ăsta. Corect ar fi ”autoritățile paralizate de ninsori”! România e… altceva. Ca în poza asta!

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro
Actualitate pe agentia.org
În curând adevărata actualitate pe paginaintai.net

Posted in O poza si o fraza | 1 Comment


   Texte de vineri

Cântă cucul bată-l vina! Alegorie cu vin fiert

Petrecere afară. La -10 grade! Hardul extern conectat la laptop, sistemul audio și chitarele celor de la Dire Straits scuturau noaptea ca un foc de artificii. Adunați în jurul focului sfidam frigul, iar vinul fiert, un val de aromă de scorțișoară și tărie începea să ne sfideze imaginația. Ca în mijlocul unei sufragerii al cărei cămin era încins, se dansa, se chiuia.

Mă uitam la ei și parcă vedeam cum în adâncul lor vinul prindea formă. O dansatoare de club, acoperită sumar de o rochie minusculă, făcea piruete acolo unde mai devreme vedeam un morman de haine groase sub care abia ghiceai o femeie. Încet, încet, locul nopții de gheață era luat de ce voia fiecare să vadă. Într-un colț doi dansau. Doi se sărutau ca și cum flăcările de lângă ei erau un așternut…

Se termină și un Joe Cocker, și începe ceva… ceva bizar ce nu-și avea locul acolo…

Vasile Mucea

Mă pregăteam să merg spre laptop, chiar să fac o glumă despre cum s-a strecurat chestia asta în playlist, când am văzut ceva ciudat. Lăsaseră dansul, sărutatul, petrecerea se oprise, ca și cum gerul o înghețase instantaneu. S-au apropiat unii de alții, s-au prins de umeri, cu focul între ei, dansatoarele din aburi de alcool au ars cu scântei, precum cetina, și au dispărut în noapte. Nu am oprit muzica. Mă uitam la ei. Dincolo de ei.

Puteam să jur că umbrele lor, negre, întinse mult în nesfârșitul alb, prindeau și ele viață. Vedeam un om ingenuncheat, cu privirea-n sus. O femeie se întorcea cu spatele spre o primejdie, ascunzând la piept un prunc. Jarul din foc arăta ca hrana pentru armăsari de poveste. La dracu’, visez? Scene din cartea de istorie de care râdeam și puneam mustăți personajelor, se recroiau în spatele șirului de oameni care se legănau pe o melodie!

Am dat vina pe vin, himerele se estompau, vedeam din nou emblemelor mărcilor de lux de pe hainele prietenilor mei. Doina aia bizară se pierdea și ea. Clătinam din cap, îmi spuneam că nu mai există răzeși, că trecutul e trecut…

Care vin? Eu nu beau vin? Un cântec să îți ia mințile cât să crezi că o gaură neagră poate plimba istoria pe sub ochii tăi?

PS Am trăit pe pielea, sufletul meu o scenă asemănătoare celei descrise mai sus. Într-o noapte înghețată de puteai să o spargi cu dalta, iar noi ne zbenguiam ca niște pești în copca săpată de focul uriaș și de aburii vinului fiert… am descoperit cum numai câteva acorduri dintr-un cântec trezesc niște patrioți ca-n basmele copilăriei, ascunși bine în trupurile unor oameni la care nu te așteptai să mai rezoneze la răni naționale, demult închise. Mi-am amintit de istorioara asta acum, săptămâna asta, când am auzit din prea multe guri cuvintele ”patria”, ”țara” sau ”România”.

De altfel, de ceva timp am onoarea de a experimenta patriotismul bucovinenilor, decent, calm, înlăcrimat, diferit de cel aspru al ardelenilor sau de cel militant al basarabenilor. Asta poate și pentru că statul-mamă, ca să-i spun așa, se încontrează cu Ungaria sau se rățoiește la Republica Moldova, dar, de mai bine de o sută de ani, se gândește de două ori dacă să contrazică Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și Ucraina.

Cântă cucul în Bucovina ( sau Cântă cucul bată-l vina sau Cântec pentru Bucovina) este mai mult decât o doină, un cântec, este pagină de istorie pură, de la cea a timidei diplomații românești de la începutul Secolului al XX-lea, la cea a scandalurilor politice din interiorul unei Românii apuse. A fost scris de un director de bibliotecă, Constantin Mandicevschi. Versurile sunt originale, iar melodia este un cântec de jale bucovinean adaptat. A fost o ”comandă” de la ministrul Spiru Haret care, ajutat de prietenul său Nicolae Iorga, organiza, la 1904, festivitățile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Acele festivități au mare importanță, pentru că prin ele Haret spera să trezească în Regele Carol I ”curajul” de a acționa pentru recuperarea teritoriilor istorice ale Bucovinei. Din păcate pentru întreaga construcție, monarhul a evitat drumul la Suceava și Putna, preferând un drum la granița de sud.

Cântecul însă a prins, a fost preluat în satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod a adăugat versuri, le-a modificat. Originea sa era deja pierdută când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant, așa cum îi plăcea să se autodefinească, care l-a interpretat cu strălucire. Ca un fapt divers, Mandicevschi a murit în 1933, an în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, doina trăiește în mai multe suflete, un ”teren fertil” găsind și în al lui Grigore Leșe.

Mie-mi place mai mult versiunea lui Vasile Mucea, e mai sălbatică, mai vie, ca pasul unui armăsar ce așteaptă să fie călărit în luptă. Cea a lui Leșe are, evident, mai mult succes și sună ca jurământul unei cete de bărbați, adunați într-un codru, la lumina unui foc de tabără. Postez și o a treia versiune, a corului mănăstirii Putna, probabil varianta cea mai apropiată de cea gândită de compozitor.

Grigore Leșe

Corul Mănăstirii Putna

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Cântă cucul bată-l vina! Alegorie cu vin fiert

ianuarie 27th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Petrecere afară. La -10 grade! Hardul extern conectat la laptop, sistemul audio și chitarele celor de la Dire Straits scuturau noaptea ca un foc de artificii. Adunați în jurul focului sfidam frigul, iar vinul fiert, un val de aromă de scorțișoară și tărie începea să ne sfideze imaginația. Ca în mijlocul unei sufragerii al cărei cămin era încins, se dansa, se chiuia.

Mă uitam la ei și parcă vedeam cum în adâncul lor vinul prindea formă. O dansatoare de club, acoperită sumar de o rochie minusculă, făcea piruete acolo unde mai devreme vedeam un morman de haine groase sub care abia ghiceai o femeie. Încet, încet, locul nopții de gheață era luat de ce voia fiecare să vadă. Într-un colț doi dansau. Doi se sărutau ca și cum flăcările de lângă ei erau un așternut…

Se termină și un Joe Cocker, și începe ceva… ceva bizar ce nu-și avea locul acolo…

Vasile Mucea

Mă pregăteam să merg spre laptop, chiar să fac o glumă despre cum s-a strecurat chestia asta în playlist, când am văzut ceva ciudat. Lăsaseră dansul, sărutatul, petrecerea se oprise, ca și cum gerul o înghețase instantaneu. S-au apropiat unii de alții, s-au prins de umeri, cu focul între ei, dansatoarele din aburi de alcool au ars cu scântei, precum cetina, și au dispărut în noapte. Nu am oprit muzica. Mă uitam la ei. Dincolo de ei.

Puteam să jur că umbrele lor, negre, întinse mult în nesfârșitul alb, prindeau și ele viață. Vedeam un om ingenuncheat, cu privirea-n sus. O femeie se întorcea cu spatele spre o primejdie, ascunzând la piept un prunc. Jarul din foc arăta ca hrana pentru armăsari de poveste. La dracu’, visez? Scene din cartea de istorie de care râdeam și puneam mustăți personajelor, se recroiau în spatele șirului de oameni care se legănau pe o melodie!

Am dat vina pe vin, himerele se estompau, vedeam din nou emblemelor mărcilor de lux de pe hainele prietenilor mei. Doina aia bizară se pierdea și ea. Clătinam din cap, îmi spuneam că nu mai există răzeși, că trecutul e trecut…

Care vin? Eu nu beau vin? Un cântec să îți ia mințile cât să crezi că o gaură neagră poate plimba istoria pe sub ochii tăi?

PS Am trăit pe pielea, sufletul meu o scenă asemănătoare celei descrise mai sus. Într-o noapte înghețată de puteai să o spargi cu dalta, iar noi ne zbenguiam ca niște pești în copca săpată de focul uriaș și de aburii vinului fiert… am descoperit cum numai câteva acorduri dintr-un cântec trezesc niște patrioți ca-n basmele copilăriei, ascunși bine în trupurile unor oameni la care nu te așteptai să mai rezoneze la răni naționale, demult închise. Mi-am amintit de istorioara asta acum, săptămâna asta, când am auzit din prea multe guri cuvintele ”patria”, ”țara” sau ”România”.

De altfel, de ceva timp am onoarea de a experimenta patriotismul bucovinenilor, decent, calm, înlăcrimat, diferit de cel aspru al ardelenilor sau de cel militant al basarabenilor. Asta poate și pentru că statul-mamă, ca să-i spun așa, se încontrează cu Ungaria sau se rățoiește la Republica Moldova, dar, de mai bine de o sută de ani, se gândește de două ori dacă să contrazică Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și Ucraina.

Cântă cucul în Bucovina ( sau Cântă cucul bată-l vina sau Cântec pentru Bucovina) este mai mult decât o doină, un cântec, este pagină de istorie pură, de la cea a timidei diplomații românești de la începutul Secolului al XX-lea, la cea a scandalurilor politice din interiorul unei Românii apuse. A fost scris de un director de bibliotecă, Constantin Mandicevschi. Versurile sunt originale, iar melodia este un cântec de jale bucovinean adaptat. A fost o ”comandă” de la ministrul Spiru Haret care, ajutat de prietenul său Nicolae Iorga, organiza, la 1904, festivitățile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Acele festivități au mare importanță, pentru că prin ele Haret spera să trezească în Regele Carol I ”curajul” de a acționa pentru recuperarea teritoriilor istorice ale Bucovinei. Din păcate pentru întreaga construcție, monarhul a evitat drumul la Suceava și Putna, preferând un drum la granița de sud.

Cântecul însă a prins, a fost preluat în satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod a adăugat versuri, le-a modificat. Originea sa era deja pierdută când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant, așa cum îi plăcea să se autodefinească, care l-a interpretat cu strălucire. Ca un fapt divers, Mandicevschi a murit în 1933, an în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, doina trăiește în mai multe suflete, un ”teren fertil” găsind și în al lui Grigore Leșe.

Mie-mi place mai mult versiunea lui Vasile Mucea, e mai sălbatică, mai vie, ca pasul unui armăsar ce așteaptă să fie călărit în luptă. Cea a lui Leșe are, evident, mai mult succes și sună ca jurământul unei cete de bărbați, adunați într-un codru, la lumina unui foc de tabără. Postez și o a treia versiune, a corului mănăstirii Putna, probabil varianta cea mai apropiată de cea gândită de compozitor.

Grigore Leșe

Corul Mănăstirii Putna

We Shall Overcome… pe bune!

ianuarie 20th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Era frânt, nervii din fiecare centimetru pătrat al corpului nu se destinseră nici după ce s-a întins în pat. Carnea trebuia să uite ziua mizerabilă ce tocmai se încheiase și abia apoi, când se va fi instalat somnul, mintea va încerca și ea să se descarce. Procesul ireversibil al mersului spre repetarea zilei de mâine, sub umbra celei de ieri, începuse când…

Joan Baez – We Shall Overcome

Asta e oră de cântat? O nebună în stradă dădea în chitară și țipa. S-a ridicat. La început cu gândul să o înjure pe golancă, dar, când a văzut-o, mică, aplecată peste o chitară mare cât ea, se mulțumi doar să o boscorodească în gând și să închidă geamul.
Dar zgomotul de afară nu-l lăsa să doarmă. Și avea nevoie de odihnă. Trebuia să doarmă ca să nu se gândească. Avea de plătit, de plătit și iar de plătit. Plătea treaz, plătea și în somn… Taci dracului, golancă fără griji!

Puse perna pe cap, dar era prea târziu. Doamne, parcă vede că va adormi abia în zori și nu se va trezi la timp. Din cauza nebunei ăsteia va alerga pe străzi încheindu-se din mers la haine. Nu va ajunge la timp să ia o cafea de la automat și idiotul ăla de șef nu-l va găsi cu ea fierbinte pe masă, când va ajunge și el la serviciu.
Cântă, proasto, tu dacă vrei ceva bani în plus nu primești un discurs despre datoriilor suverane sau despre austeritatea care te scapă de nenorociri, ascultat în picioare, așteptând ca un îmbuibat cretin să-și termine cafeaua! Cântă, ce-ți pasă ție că vin ratele! Ai rate, zăludo? Dacă aveai nu mai cântai în stradă, aveai și tu o casă în care să zbieri!
Adormi într-un final. Mintea calcula, aduna cifre, scădea cifre, rezultatul cu minus îl amesteca în cafeaua prostului…
Când s-a trezit era târziu. Dar ciudat, în locul hărmălaiei alarmei ceasului deșteptător auzea un cor. Mult mai mulți oameni cântau imnul fetei. Deschise fereastra și se uită la ei. Păreau să aibe rate, șefi și totuși era ceva în ochii lor care-l tulbura. Încredere? Strigă de la geam:
-O să trecem peste asta?
-Sigur! Vino aici, nu mai sta în casă! strigă la el fata ce nu părea atinsă de oboseală după o noapte în stradă.
Se îmbrăcă repede. Când cobora nu știa ce va face. Va rămâne cu ei să cânte sau va da o fugă la birou doar ca să-i spună unui îmbuibat că acum o săptămână îi scuipase în cafea… dar că are analizele la zi și sunt bune!

PS Cântul We Shall overcome (vom trece și peste asta) a împlinit anul trecut 110 ani, peste un secol în care a ajutat la câteva schimbări semnificative în istorie, secol în care a devenit – lucru măsurabil energetic, susțin inițiații – un liant al oamenilor care militează pentru propriile drepturi. Istorie… se poate, dar câteva date certe arată că un cânt poate ajuta, evident nu decisiv, dar având un rol măcar la fel de important precum al fiecărui participant la un protest.
A fost cules de reverendul Charles Albert Tindley, obârșia sa (a imnului dar și a reverendurului) fiind pe plantațiile de bumbac unde trudeau sclavii de culoare. În prima sa variantă, imnul religios se numea I’ll Overcome Someday, în buna tradiție americană că fiecare vorbește singur și direct cu Dumnezeu.
În ”folclorul” mișcării sindicale intră abia în iarna lui 1945. Atunci un sindicat din alimentație și tutun a făcut un miting care a ținut cinci luni. Fiecare zi și seară de protest se încheiau cu intonarea imnului. Lidera sindicatului îl duce la Highlander Folk School, condusă de Zilphia Horton, în fapt o pepinieră socialistă pentru lideri de sindicat din întreaga Americă.
Aici îl ascultă și prelucrează unul dintre marii trubaduri ai drepturilor civile, Pete Seeger. El îl aduce la forma cunoscută nouă astăzi. Transformă titlul de la persoana întâi singular la persoana întâi plural și îl ”albește”, trecându-l din versiunea ”black goespel” în country folk.
În fine, în 1963, Martin Luther King organizează cel mai mare protest din istorie pentru obținerea unor drepturi civile. E vorba de Marșul Împotriva Washingtonului, încheiat cu celebrul discurs I Have a Dream ( care, fie vorba între noi, a inspirat și celebra baladă a ABBA). La acel marș, We Shall Overcome este ales de Joan Baez ca imn al întregii manifestații.
Din acel moment devine un simbol. Doar 2 exemple: a fost imnul Revoluției de Catifea de la Praga, din 1989, dar și cântecul de campanie al lui Barack Obama. Primul președinte de culoare a spus, la înscăunarea sa, ”We Have Overcome!”

PPS Poate că după unii mitingurile din ultimele zile nu înseamnă nimic, dar eu cred că acel amalgam de dorințe, de la politicieni, partide, taxe, pensii, Roșia Montană sau altele mai năstrușnice, precum Legea Cojocaru, ne face să ne analizăm. Să găsim în noi dorințe pe care le-am reprimat, deși poate ele ajunseseră imperative, să aflăm ce-și doresc cei aproape de noi, oameni de care nu am avut timp în ultimul timp. Și acest amalgam poate seamănă cu un cor care spune ”vom trece peste asta!” Vor trece? Și dacă da, va fi o nouă reprimare a acestor doleanțe sau crearea unei premize ca ele să fie împlinite? Pentru că, așa cum spuneam și mai sus, cântul nu e soluția, e doar liantul așezării unul lângă celălalt și impunerea soluției.

La mulţi ani lui Alex Mazilu… şi mie!

ianuarie 13th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Alex: Neatza! Ce faci?

Alecu: Uite ascultam asta:

Bob Seger – Turn the Page

Şi mă gândeam la fraza asta: „Rufele murdare se spală în familie… dar se usucă în public”.

Alex: Ce coincidenţă! Eu ascultam asta:

Metallica – Turn the Page


Şi mă uitam la poza asta:

Alecu: Da, ar merge, dar ce zici de asta: Vara, ochii bărbaţilor sunt mult, mult mai odihniţi. Probabil e absenţa efortului dezbrăcării din priviri…”

Alex: Hm, ar merge cu asta?

Alecu: Ştiu eu? Parcă prea o dăm în glumă, starea mea e prea proastă pentru glume. Mai bine: “Doamne, alungă-mi gândurile murdare, du-le unde o fi… dar împlineşte-le!” (mai mult…)

Cu Woody Guthrie la o plimbare prin parc

ianuarie 6th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Locul era bun, poate chiar perfect. Nu încurca pe nimeni și, de unde era, putea vedea aproape întreg parcul, șiragurile de flori, pomii rari prin care se întrezărea lacul, oamenii care se plimbau, copiii jucându-se. Puse jos geanta uriașă. A scos stația și a tras firele boxelor. Verifică încă o dată bateriile, totul mergea, nu perfect, dar mergea.

Avea o singură melodie, așa că nu pierdu mult timp ca să dea drumul la muzică. La început timid, sunetul își făcu loc în peisaj. Se alintă în iarba de pe jos și apoi se ridică, asemenea unui animal sălbatic ce își inspectează teritoriul.

Woody Guthrie – This Land Is Your Land

Nu se aștepta la efecte imediate, dar era sigur că ele nu vor întârzia să apară. Versurile porniră pe aleea ce ducea la lac. Pe drum s-au oprit chiar în palmele înlănțuite ale doi tineri. Nu-i veni să creadă când văzu cum cei doi pășeau înainte ca și cum nu se întâmplase nimic.

Cântul zbură mai departe. Se lipi de mingea pe care un tată și un băiețel o aruncau de la unul la celălalt. Nici ei nu-și întrerupseră jocul! Incredibil!

Acordurile bătrânului imn se opriră să-și tragă sufletul în poala unei doamne care se bucura de soarele cu dinți, stând pe o bancă. Femeia privea în continuare spre zări doar de ea știute. Cum puteau sta impasibili când li se vestea așa ceva? Nu putea crede!

Apoi cântul se duse în depărtare. Se pierdu printre copacii dezgoliți și se rătăci pe luciul apei.

Rămase câteva minute bune după ce ultimul sunet dispăruse. Totul era la fel ca înainte de cânt. Muzica nu mai putea schimba, trezi nimic. Începu să strângă firele, unele le băgă de-a valma în geantă. Când o închidea spuse: Lasă, Woody, venim și mâine…

PS Melodii ce au schimbat istoria, This Land Is Your Land a lui Woody Guthrie face parte din această listă scurtă. Scrisă în 1940 – dintr-un impuls împotriva patriotismului romanțat al imnului God Bless America – cântecul este o prelucrare a unui imn religios. Guthrie l-a înregistrat abia în 1945, iar succesul a fost imediat. După atâția ani, This Land este încă simbolul redescoperii iubirii de țară chiar dacă greutățile temporare te pot face să crezi că țara nu te mai iubește! Celebrul vers cu rătăcitorul care trece cântând pe lângă oamenii flămânzi este metafora folk a vestitorului unor vremuri mai bune care, chiar dacă nu este ascultat, nu se oprește din vestit schimbările.

Folk… ăsta e cuvântul care descrie piesa, considerată de mulți drept actul oficial de naștere al stilului protestatar ce avea să facă furori timp de 60 de ani. Gutherie devenise celebru în anii `30 prin peregrinările dintr-o tabără în alta a dezmoșteniților ce-și căutau scăparea în sudul Americii. Muzica sa protestatară, golită de orice artificiu artistic a stat la baza apariției unui stil nou. De altfel, în 1967, când Guthrie era internat într-un sanatoriu, doborât de o boală genetică, la căpătâiul său stătea un tânăr care vâna ultimele clipe de luciditate ale trubadurului pentru a mai învăța ceva despre muzică. Tânărul era Bob Dylan și se pare că a învățat destule!

Guthrie a fost un personaj controversat, pe lângă rolul jucat în muzică, el fiind unul dintre propagandiștii teoriilor comuniste într-o Americă dezorientată după o criză profundă economică și un război pe care nu l-a simțit ca fiind al său. Totuși, după ani de la moartea sa prematură, serviciile nu au putut stabili vreo legătură între cântărețul ce nu-și găsea inspirație decât în trenurile marfare și agențiile sovietice. De altfel, ca o recunoaștere a meritelor sale artistice, piesa lui Guthrie This Land Is Your Land a fost inclusă în valorile păstrate și apărate de Congresul SUA.

PPS Folkul și-a pierdut în timp valoarea militantă, poate și pentru că nu mai există militanți, ci doar agitatori.

Mesajul Doinei Șandru pentru 2012… și ceva despre arme

decembrie 30th, 2011 by Alecu Racoviceanu

Într-o parte a mesei era așezată ea, cu micul laptop în față. Îi umbla în mailuri și ochii îi luceau ca și cum făcea ceva pervers, ca și cum îi fura intimitatea, o transforma într-o nouă intimitate, pentru doi, și i-o dăruia. De cealalată parte a mesei era el, cu niște scule subțiri așezate în fața sa, în mijloc tronând o cutie de lemn, cu un căluț ridicat pe picioarele din față, pirografiat pe capac. Completând triunghiul perfect al camerei, o sursă de muzică era pusă în fața mesei. Un grup de mariachi americanizați depănau povestea unui vaquero fericit doar cu o armă mereu credincioasă și o inimă veșnic în căutarea unei noi iubiri.

Los Lobos – La pistola y el corazon

El deschise cutia și scoase din ea un revolver. Negru, pe alocuri cu vopseaua ștearsă, fiecare trăsătură a lui trăda fidelitatea veșnică a utilității. Ea deschise un nou mail.
-Uite, îți urează ceva o femeie, Doina Șandru. Îți citesc?
-Fă ce vrei… roti arma, ținând-o doar pe degetul arătător, iar la sfârșitul unei piruete perfecte, îi armă cocoșul cu degetul mare. Se uită prin cătare spre o țintă doar de el știută. Of, arma asta trebuie îngrijită!
Vorbea doar pentru sine, ea deja citea cu voce tare mesajul și oricum știa și că revolverul nu avea nevoie de nimic și că va fi totuși lustruit.
-Ia, atenție: „Anul 2012 va fi anul plecăciunilor. Va fi anul când adevărata faţă a Luminii se va arăta deasupra lumii.
Fiecare clipă care vine este o clipă eliberată de chinuri şi de neadevăruri. Lumina va lumina fiecare colţ al inimii, al sufletului, al minţii şi al lumii.
Dimineaţa devreme, va fi dimineaţa devreme, iar seara târziu, va fi seara târziu.
Anul 2012 este anul prefacerilor, al schimbărilor, al metamorfozelor şi va fi anul destinului.
Lumina şi noi, cei de aici de sus din Marea Împărăţie a Luminii Vii, care ne ocupăm de bunul mers al lucrurilor, ne oferim ajutorul necondiţionat tuturor acelora care ne cheamă şi ne solicită ajutorul.
Pe Lucrătorii întru Lumină, aflaţi pe Pământ, îi vom ridica la rangul de Mari Maeştrii ai Luminii Noi, ai Luminii Vii. Vor fi Dumnezei, trimişi de Dumnezeu pe Pământ, pentru a-i putea ajuta pe cei cărora le solicită ajutorul şi au nevoie de ajutor. Ei vor ajuta lumea şi Pământul să se Înalţe.”

-Auzi ce spun eu aici?
El desfăcuse butoiașul armei și îl lustruia cu ulei. „Mai trebuie aici puțin” Deodată tresări:
-Da, iubito, ascult, spune mai departe sau asta e tot?
-Nu, mai e destul, vezi să nu dai ulei din ăla scârbos pe masă! „Puterea lor va fi pe măsura fiecăruia în parte; pe măsura iubirii lor, a dăruirii lor, a chibzuinţei lor, a compasiunii lor, dar va fi nemăsurat mai mare decât atât.
Dorinţele lor cele bune şi pline de iubire li se vor îndeplini pe dată. Tot ceea ce ei vor cere, li se va da, pentru a putea îndeplini la rândul lor dorinţele şi nevoile celorlalţi, a celor mulţi.
Dacă aţi aşteptat a doua venire, noi vă spunem că voi sunteţi a doua venire.
Va fi un an plin de iubire, de linişte, de pace şi de Adevăr Divin.
Schimbările, vor fi pe măsura aşteptărilor fiecăruia în parte. Tot ceea ce crezi că va fi, va fi. Zicala voastră: ,,ai grijă ce îţi doreşti că s-ar putea să se îndeplinească” este valabilă acum mai mult ca niciodată, mai mult decât vă puteţi închipui. Fiecare clipă din anul 2012, va fi aşa cum te aştepţi să fie. Ziua de mâine va veni aşa cum o aştepţi să vină; o aştepţi cu bucurie- va veni cu bucurie, o aştepţi cu dezamăgire-va veni cu dezamăgire, o aştepţi cu împlinire-va veni cu împlinire. Asta este valabil în fiecare gând al vostru, în fiecare faptă, sau vorbă.
Anul ăsta vei primi exact ceea ce te aştepţi să primeşti.
Gândurile voastre, trebuie să vi se îndrepte spre Lumină, spre pace, spre linişte, spre putinţă, spre înţelegere şi compasiune, spre Adevăr şi spre UNICUL NOSTRU TATĂ DIVIN- DIVINUL TUTUROR DIVINILOR.
Fiecare clipă va fi un nou început. Nimic nu este pierdut, ci totul este câştigat.
Veţi vedea Lumină mare pe cerul de vară şi bucurie mare vi se va arăta vouă, fiecăruia în parte.
Lucrătorii întru Lumină vor lumina Pământul cu iubirea şi dăruirea lor. Fii un Lucrător al Luminii şi Lumina va fi cu tine de-a pururea.”

Cu mica perie de sârmă lustruia fiecare locaș de cartuș. Apoi marginile, lăsă butoiașul deoparte și luă trupul armei. Se uită prin țeavă. Dădu din cap a necaz și luă peria din nou. Când mângâia cu ea țeava, era atent s-o rotească pe linia ghinturilor.
-Așa, dragă, zii, ce zice? Că vin ăia de la lumină?
-Stai să citesc totul, nu, nu cu cârpa aia! Ah, acum trebuie s-o arunc! „Fiecare om va spori puterea Luminii prin gândul său cel bun, prin iubirea sa, prin dăruirea sa, prin compasiunea sa.
Un zâmbet de-al vostru are puterea să facă primăvară acolo unde niciodată nu a fost primăvară. Zicala:,una hirunda non facit ver, adică cu o rândunică nu poţi face primăvară, nu mai este valabilă, de fapt ea nu a fost valabilă niciodată.
Este un an al fericirii şi al bucuriei, pentru că Dumnezeu Cel Bun, vrea să vă arate ce minuni şi ce bucurii vă pot aştepta în noua viaţă care va începe mai repede şi mai curând decât veţi putea crede. Totul depinde de voi! Numai şi numai de voi!
Totul va fi aşa cum trebuie să fie. Lumina n-are limite, căci este nesfârşită în iubirea sa.
Fii bun şi crede în Dumnezeul din inima ta! Atât vi se cere, pentru a vi se va da Totul, împreună cu LUMINA şi IUBIREA DUMNEZEULUI CEL VIU, DUMNEZEULUI CEL ADEVĂRAT.”

Cu o altă perie, mai aspră, freca percutorul.
-Se adună praful. Chiar dacă stă-n cutie. Ăsta e tot mesajul?
Ea dădu din cap. „Da, ăsta e tot. Ce-o fi vrut să zică?”
-Nu știu. Auzi, cred că arma e gata. Nu o să mă fac de râs de Revelion. Cu mâini pricepute, o asamblă la loc. O roti iarăși și păru mulțumit de mișcarea cocoșului. O puse pe masă, iar alături era cutia cu câteva cartușe.
-De râs te faci oricum, cu pocnitoarea asta a ta!
El nu-i mai dădea atenție. Se ridicase și se îndrepta spre șifonier să-și verifice hainele cele bune. Mai erau câteva ore și venea noul an. Se opri totuși puțin. Cuvintele citite de ea, venite parcă dintr-o altă lume, începeau să-și facă loc în sufletul său. Se întoarse cu fața spre masă și văzu arma, tot neagră, tot tocită la trăgaci, dar parcă scăldată într-o lumină curată și albă.

PS Mesager sau scriitor? E greu de răspuns când se pune această întrebare despre Doina Șandru și ale ei cuvinte albe. Nu mă pretind un inițiat în tainele lumii, mai degrabă un colecționar de lucruri ce așteaptă cuminți ca generațiile următoare să le deslușească. Doina e unul dintre aceste lucruri! Mesajul ei de Anul Nou e un accesoriu superb de purtat în noaptea de Revelion, încrederea că putem schimba lucruri și că, dacă o facem sub auspiciile unei Lumini, le vom schimba în bine.

PPS Sunt oborean și noi, oborenii, ținem la armele noastre. În noaptea dintre ani, când în alte cartiere ale Bucureștiului cerul e luminat de artificii, la noi străbate norii și câte un cartuș. Artificiile de Anul Nou sunt împrumutate de la chinezi și ele simbolizează bucuria înoirii. Spre deosebire de ele, cartușele trase în aer sunt ciuda pentru tot ce nu ai reușit să faci în anul care se termină. Bătrânii din Obor, o uriașă comună cu blocuri, uitată în mijlocul Capitalei, spun că trebuie să tragi două focuri, unul care să spulbere ghinionul prietenilor și altul care să spargă norocul dușmanilor!
Arma din textul meu e un Colt Detective Special, cu 6 focuri, un revolver bătrân, dar viu, animat de istorioare pe care o să le spun poate cândva.

PPPS Los Lobos e o formație de tex-mex care a reușit să adune 3 premii Grammy, îmbinând farmecul frontierei din basmele western cu modernitatea orașelor mari din Sudul așa cum îl vedem astăzi. Succesul a apărut după ce au realizat muzica a două mari filme, Desperado, cu Antonio Banderas, și La Bamba, inspirat de drama primul mare cantautor tex-mex, Ritchie Valens. La pistola y el corazon este, însă, una dintre baladele lor ce îi distanțează de succesul comercial și le întărește locul în panoplia artiștilor western ce vor dăinui.