Editoriale

Cea mai plauzibilă explicaţie pentru demisia lui George Maior

De câteva zile se discută intens despre demisia lui George Maior din fruntea SRI şi avem şi de ce să discutăm despre asta, pentru că este, fără îndoială, cea mai importantă a lui Klaus Iohannis acţiune de după alegerile prezidenţiale.
Când am auzit vestea demisiei şi a acceptării sale cu atâta uşurinţă, prima mea impresie a fost că noul preşedinte, supărat pe unele afirmaţii ale directorului SRI într-un interviu televizat, i-a cerut demisia. Poate chiar aflase, în avanpremieră, ce spusese directorul (interviul a fost înregistrat cu câteva zile înainte de difuzare) şi de aceea a chemat partidele la negocieri, să „le ia pulsul” şi pe tema vacantării de la SRI. Alţii spun că demisia a fost un protest la neadoptarea legilor Big Brother, dar e greu de crezut, pentru că, după demisie, Maior a tăcut chitic, ceea ce nu pare deloc a fi un „protest”. Nu cred, de asemenea, nici că e vorba de „depunerea mandatului” despre care vorbise directorul încă din timpul mandatului. Logic era ca acest gest să fie făcut fie pe 22 decembrie, fie după bilanţul pe 2014 al SRI.
Eu cred că soluţia e mult mai simplă şi are legătură cu modul simplu (simplist?) de care a dat până acum dovadă Klaus Iohannis.
Nu ştiu de ce George Maior a ţinut să îşi lege numele de 3 legi prost făcute, perfectibile şi uşor de adoptat, mai ales că, prin Victoria Nuland, America dăduse impulsul trecerii lor prin Parlament. De ce se grăbea Maior? Asta e întrebarea, nu de ce a demisionat.
Ce vede Maior? Vede că Guvernul nu îşi va asuma răspunderea pe aceste legi. Vede că partidul din care a „emanat” noul preşedinte nu renunţă la contestarea ultimei legi la Curtea Constituţională. Mai observă cum şi aruncarea în luptă a 6 „oengeuri” ( care prin gestul public al susţinerii acestor legi au abandonat, după mine, pentru totdeauna statutul de componenţi ai societăţii civile, cea loială cetăţeanului) nu aduce nici un rezultat, observând că simpla impunere a lor la televiziuni nu aduce şi credibilitate.
Maior se trezeşte singur în această luptă, doar de el înţeleasă. Dă interviul exploziv şi vede cum presa se întoarce împotriva sa şi atunci pleacă în căutarea unui nou aliat. Luni, cel mai probabil, se gândeşte că poate forţa o discuţie clarificatoare cu preşedintele. Marţi, 27 ianuarie, trimite demisia şi aşteaptă, văzându-şi de programul obişnuit, participă la bilanţul serviciului secret al Ministerului de Interne şi… calm, Iohannis dă un comunicat lapidar privind acceptarea demisiei. În definitiv, a gândit probabil Iohannis, demisia e un act unilateral şi orice alte nelămuriri se pot clarifica şi după devenirea ei efectivă. Aşa că nu îşi pune preaa multe întrebări şi semnează.
Discuţiile au loc după ce preşedintele a luat act de demisie. Adică… inutil.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Mesajul lui Iohannis către Geoană: Nu-ţi place Predoiu, convinge PNL să-l schimbe, nu pe mine!

În interviul de joi seară, Klaus Iohannis a dat un mesaj clar privind nominalizarea unui nou premier: noul PNL l-a ales pe Cătălin Predoiu, aşa că el nu poate decât să-l accepte. Aşa că, persoanele doritoare de schimbarea premierului desemnat trebuie să convingă PNL.
Acest mesaj îi taie din aripi lui Mircea Geoană care, în aproape toate luările de poziţie de după excluderea din PSD, a spus că face pasul spre demiterea lui Victor Ponta doar dacă este cooptat la guvernare, ca partener egal al PNL şi cu un alt premier decât Predoiu. De altfel, acestea sunt şi singurele mesaje pe care le aşteaptă diversele tabere din PSD, grupări care nu au deocamdată de ce să plece din preajma ciolanului. Empatizează cu liderii excluşi, le dau dreptate în multe privinţe, dar… fiecare e pe cont propriu.
Mulţi aşteptau acest prim interviu acordat de Iohannis presei din România, crezând că va veni şi un semnal că va accepta un Cabinet de „uniune naţională”, dar, în loc de asta, preşedintele a spus că vrea un Guvern PNL şi că e dispus să aştepte pentru asta, chiar şi până la alegerile parlamentare.
Evident că mesajul lui Iohannis este justificat şi de faptul că Geoană şi Vanghelie nu par să reuşească să disloce destui parlamentari din USD şi de refuzul multor lideri neo-liberali de a împărţi o eventuală Putere cu social-democraţii.
Aşa că moţiunea… mai vedem.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Cine are nevoie de toate aceste partide noi?

Mircea Geoană şi Marian Vanghelie îşi fac partid nou, Bogdan Diaconu continuă să investească speranţe în mica sa organizaţie naţionalistă, Daniel Fenechiu face un nou partid pe scheletul golit de carne al PPDD. Până şi Ioan Ghişe şi-ar putea face un partid. De unde această explozie de formaţiuni politice noi, toate legate prin declaraţiile iniţiatorilor că vor face ceva inedit, cât mai diferit de ce se face în partidul care le-a adus notoiretatea?
Partidele par că ies precum ciupercile după ploaia de flegme trase în ultima campanie prezidenţială. Dar reprezintă vreunul dintre ele soluţia căutată de votanţi în afara PNL şi PSD?
De la unii la alţii trec oameni de care nu ai auzit niciodată sau alţii despre care ştii doar că au mai trecut de curând de la o formaţiune la alta. Cu excepţia liderilor, nimeni de sub ei nu pare a avea un trecut care să te facă să crezi că urmează lucruri măreţe. Iar liderii… măcar toţi sunt netraseişti până la acest pas.
Cui folosesc aceste partide? În jocul parlamentar ele au o şansă de a juca un rol, dar experienţa UNPR arată că rolul parlamentar nu se regăseşte şi în electorat.
De câte UNPR-uri are nevoie România, pentru că rolul parlamentar de care vorbeam este doar pentru a lega majorităţi.
Aşa apare şi răspunsul, partidele noi folosesc, deocamdată, celor vechi. Le scutesc de primirea traseiştilor şi le facilitează negocierea cu grupuri masive din tabăra adversarilor. Şi atât.
Experienţe recente, Partidul Noua Republică, Partidul Liberal Reformator sau Partidul Poporului Dan Diaconescu.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Eu sunt creștin

poza 12 ianuarie

Alte imagini sugestive de Alex Mazilu

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Jurnal de tătic. Triplu Mărţişor Blues

Credeţi-mă pe cuvânt, bărbatul care nu simte un gol în stomac în momentul în care vede primii ghiocei din an nu iubeşte cu adevărat. Când plăpânzii cavaleri ai cruciadei soarelui apar pe stradă, în bucheţele vândute la preţ de aur, bărbatul adevărat e cuprins de febra alegerii celui mai potrivit Mărţişor.

O fată sau o femeie poate avea pieptul decorat de mărţişoare mai dihai ca un general sovietic, dar întotdeauna va fi unul despre care va spune cu mândrie: „E de la tata” sau „E de la El!” Eh, tocmai alegerea asta mă dă peste cap. Mai ales că iau mărţişoare en-gros, trei bucăţi care trebuie să fie unicate. Şi, atunci când vine momentul „achiziţiei sezonului”, încep căutarea acului în carul cu fân.

La Sofia e cel mai uşor, adică o rezolvi cu un măgăruş Aiurel şi, când i-l dai dimineaţa, îi spui „Uite Orel, vezi? Orel!” Dacă nu găseşti Orel… anul trecut am găsit Orel.

Ar fi trebuit să fie primul ei mărţişor. Nu a fost să fie aşa.

De fapt, primul mărţişor din viaţa ei a fost cel care mi-a amintit de ce, în gimnaziu, de 1 Martie preferam să mănânc cretă decât să merg la şcoală cu un pumn de coşari sau de gărgăriţe şi, roşu ca racul, să merg la fiecare fată din clasă şi să i-l întind. De cele mai multe ori, coşarul meu sfârşea abrupt într-o pungă cu alte zeci de fârtaţi, iar obrazul meu înfierbântat era răcorit cu un pupic impersonal ca o picătură de ploaie mocănească.

Mai târziu aveam să aflu că pentru ca mărţişorul tău să nu ajungă în punga aglomerată a femeii la care ţii trebuie să „munceşti” tot restul anului. Adică nu apari din senin pe 1, scoţi un coşar şi, gata, femeia cade pe spate! O iei uşor, cel puţin din iarnă, cu vorbe şi flori, poate şi cadouri şi, dacă ai noroc, coşarul nu mai e o bucată de tinichea, ci un semn al primăverii!

Ah, încă un lucru, dacă-ţi spune: „Vai, nu trebuia!” să ştii nu că trebuia, ci era imperativ.

Orel al meu, primul din viaţa Sofiei, stătea ascuns sub un maldăr de orătănii pe care nu le voia nimeni. Şi, sincer, cine vrea să dăruiască un măgar? Cum ar fi? „Uite, dragă, Dorel mi-a dăruit un măgăruş!” Cine e nebun să se expună la aşa ceva?

Până şi vânzătorul mi-a spus: „Ştiţi? Ăla e un măgar!” Nu puteam să-i spun că e pentru fata mea, aşa că am improvizat: „Da, e pentru soacră-mea, o să spună că e o poză cu mine”. Am râs amândoi, eu am plătit şi el mi-a urat o primăvară frumoasă.

Acasă mi-am dat seama că e cu ac de siguranţă şi l-am făcut praf, încercând să i-l scot. Primul mărţişor din viaţa ei e acum un amestec, în proporţii egale, de măgăruş gri şi clei! Ei i-a plăcut.

vineri 27 februarie

La Alecsia e mai complicat. Adică ar trebui să fie simplu, dar socoteala de acasă… Pleci convins că iei prinţesa care-i place în perioada aia. Şi întotdeauna iei altceva. Numai Dumnezeu şi Disney ştiu de ce era nevoie de atâtea prinţese pe lume! Anul ăsta, pot să deconspir că încă nu citeşte, am luat-o pe Ariel şi constat, cu surprindere, că Mica Sirenă a căzut în dizgraţie, lăsându-i locul unei oarecare Elsa!

Am timp să mai caut!

În fine, al treilea mărţişor…

He he, un coşar oarecare ar face faţă pentru că am „muncit” tot anul!

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Jurnal de tătic. Triplu Mărţişor Blues

februarie 27th, 2015 by

Credeţi-mă pe cuvânt, bărbatul care nu simte un gol în stomac în momentul în care vede primii ghiocei din an nu iubeşte cu adevărat. Când plăpânzii cavaleri ai cruciadei soarelui apar pe stradă, în bucheţele vândute la preţ de aur, bărbatul adevărat e cuprins de febra alegerii celui mai potrivit Mărţişor.

O fată sau o femeie poate avea pieptul decorat de mărţişoare mai dihai ca un general sovietic, dar întotdeauna va fi unul despre care va spune cu mândrie: „E de la tata” sau „E de la El!” Eh, tocmai alegerea asta mă dă peste cap. Mai ales că iau mărţişoare en-gros, trei bucăţi care trebuie să fie unicate. Şi, atunci când vine momentul „achiziţiei sezonului”, încep căutarea acului în carul cu fân.

La Sofia e cel mai uşor, adică o rezolvi cu un măgăruş Aiurel şi, când i-l dai dimineaţa, îi spui „Uite Orel, vezi? Orel!” Dacă nu găseşti Orel… anul trecut am găsit Orel.

Ar fi trebuit să fie primul ei mărţişor. Nu a fost să fie aşa.

De fapt, primul mărţişor din viaţa ei a fost cel care mi-a amintit de ce, în gimnaziu, de 1 Martie preferam să mănânc cretă decât să merg la şcoală cu un pumn de coşari sau de gărgăriţe şi, roşu ca racul, să merg la fiecare fată din clasă şi să i-l întind. De cele mai multe ori, coşarul meu sfârşea abrupt într-o pungă cu alte zeci de fârtaţi, iar obrazul meu înfierbântat era răcorit cu un pupic impersonal ca o picătură de ploaie mocănească.

Mai târziu aveam să aflu că pentru ca mărţişorul tău să nu ajungă în punga aglomerată a femeii la care ţii trebuie să „munceşti” tot restul anului. Adică nu apari din senin pe 1, scoţi un coşar şi, gata, femeia cade pe spate! O iei uşor, cel puţin din iarnă, cu vorbe şi flori, poate şi cadouri şi, dacă ai noroc, coşarul nu mai e o bucată de tinichea, ci un semn al primăverii!

Ah, încă un lucru, dacă-ţi spune: „Vai, nu trebuia!” să ştii nu că trebuia, ci era imperativ.

Orel al meu, primul din viaţa Sofiei, stătea ascuns sub un maldăr de orătănii pe care nu le voia nimeni. Şi, sincer, cine vrea să dăruiască un măgar? Cum ar fi? „Uite, dragă, Dorel mi-a dăruit un măgăruş!” Cine e nebun să se expună la aşa ceva?

Până şi vânzătorul mi-a spus: „Ştiţi? Ăla e un măgar!” Nu puteam să-i spun că e pentru fata mea, aşa că am improvizat: „Da, e pentru soacră-mea, o să spună că e o poză cu mine”. Am râs amândoi, eu am plătit şi el mi-a urat o primăvară frumoasă.

Acasă mi-am dat seama că e cu ac de siguranţă şi l-am făcut praf, încercând să i-l scot. Primul mărţişor din viaţa ei e acum un amestec, în proporţii egale, de măgăruş gri şi clei! Ei i-a plăcut.

vineri 27 februarie

La Alecsia e mai complicat. Adică ar trebui să fie simplu, dar socoteala de acasă… Pleci convins că iei prinţesa care-i place în perioada aia. Şi întotdeauna iei altceva. Numai Dumnezeu şi Disney ştiu de ce era nevoie de atâtea prinţese pe lume! Anul ăsta, pot să deconspir că încă nu citeşte, am luat-o pe Ariel şi constat, cu surprindere, că Mica Sirenă a căzut în dizgraţie, lăsându-i locul unei oarecare Elsa!

Am timp să mai caut!

În fine, al treilea mărţişor…

He he, un coşar oarecare ar face faţă pentru că am „muncit” tot anul!

Jurnal de tătic. 50 shades of… gri

februarie 20th, 2015 by

Ah, doamnelor şi domnilor, dacă „50 Shades of Grey” v-a zgândărit imaginaţia şi fantasmele au început să pună stăpânire pe voi, faceţi un efort şi imaginaţi-vă că frumoşii şi focoşii Ana şi Christian ar fi avut, de la început, copii. Hm, cum sună?

Sexul pentru părinţi este o aventură în sine. Cine mai are nevoie de cătuşe, bice, brice sau…nu, de c…e e nevoie! Până să montezi cătuşele roz pe parteneră vezi că sunt pline de gemul din clătita pe care o considerai pierdută prin casă de vreo săptămână. Scoţi „pisica cu nouă cozi” şi observi că cineva, grijuliu, a lipit pe ea inimioare. Într-o casă cu copii nu poţi ascunde nimic, sunt ca fiscul de pe vremuri, găsesc şi tractorul îngropat sub hambar! Bietul Christian ar fi luat necunoscătoarea femeie de mână şi cel mai probabil până la camera cu plăceri ar fi declanşat cu picioarele măcar un elefant care cântă sau s-ar fi rostogolit după ce au călcat pe singura bucată care mai e mobilă din maşina frumoasei Barbie. Şi, dacă reuşesc, în fine, să se închidă într-o cameră, primul sărut va fi întrerupt de un strigăt, „Taaaaaaatiiiiii, unde ai pus Orel?” Şi preludiul devine o plimbare în 4 labe prin toată casa, căutând măgăruşul de pluş care se ascunde cu desăvârşită dibăcie.

Înainte de a avea copii râdeam de poveştile de acest gen. Ah, ce mă mai veseleam când un prieten, doctor, tată de băiat, povestea cum o dată, fiind în pat cu nevastă-sa, se bucurau fiecare de goliciunea celuilalt când… băieţelul a intrat peste ei, i-a văzut, şi-a scos repede din haine şi a început să strige: „Facem băiţă!”

Alt prieten, pândind momentele când nu e nevastă-sa de faţă, povesteşte cum, într-o seară, îşi dezbrăcase femeia şi … a intrat fetiţa lor. S-a uitat cu ochii măriţi la scenă şi a cerut informaţii suplimentare: „Mami a făcut cachi? O schimbi de pamperşi?” Vai, ce mai râdeam, cum o priveam pe biata soţie cu subînţeles şi o întrebam: „Mami a făcut cachi?” În grupul nostru de prieteni devenise un soi de glumă nelipsită la întâlniri.

Dar cel mai tare râdeam de un alt prieten. Povestea lui e devastatoare. Omul ne-a spus într-o zi că la el în casă nu se mai ascultă „Drumurile noastre”. Evident că l-am întrebat cu toţii dacă e ceva personal între el şi regretatul Dan Spătaru sau dacă melodia îi trezeşte amintiri. Nu ne-a răspuns din prima, mulţumindu-se să ne pună să promitem că melodia respectivă nu va răsuna niciodată în prezenţa sa şi, mai ales, dacă de faţă e băieţelul său.

A curs ceva timp şi, văzând că rămâne neclintit în decizia sa, am insistat cu întrebări până a cedat. Se pare că într-o după-amiază de sâmbătă, când erau convinşi că puştiul e prizonierul somnului de după masă şi al pătuţului cu grilaj, tatăl şi mama au trecut la acţiune în dormitorul lor. Când acţiunea era în toi, au auzit un zgomot suspect. Ştiau că uşa de la dormitor era încuiată aşa că nu s-au oprit, el întinzând doar o mână şi pornind radioul. Cânta Spătaru. Au terminat şi apoi au găsit băieţelul lângă pătuţ, dormind dus.

Nespus s-au bucurat că a crescut şi poate sări din pat, nebănuind ce îi aşteaptă.

Seara, cu copilul jucându-se la picioarele lor, au vrut să retrăiască dulce şi pervers ceva din senzaţiile amiezii şi au pus tocmai melodia ce le amintea de momentele de tandreţe. Puştiul s-a ridicat şi a început să danseze, mişcându-şi şoldurile în faţă şi în spate, într-un du-te-vino care amintea de ritualul care-l deosebeşte pe mascul de… restul speciei!

Ce nu ştia prietenul meu este că, oricât te-ai încuia, adăposti sub plăpumi, ochii copiilor trec prin ziduri, se scurg pe sub uşă sau străpung prin gaura cheii, chiar acoperită cu haine.

vineri 20 februarie

Ce ne mai veseleam, fredonam melodia şi copilul prietenului începea mişcarea despre care credea că e dansul specific al bătrânei geamparale!

Ce mai râdeam… dar acum nu mai râd.

Jurnal de tătic. Vineri 13 şi Sfântul Valentin

februarie 13th, 2015 by

Peste umărul ei, o vedeam cum colorează o inimioară. O făcea mai roşie decât sângele care-mi inundă creierul de câte ori se apropie Sfântul Valentin şi oraşul pare plouat cu inimi purpurii, unele adunându-se pe tarabe în bălţi uriaşe, altele infiltrându-se în canale sau case.
Alecsia totuşi mi se pare cam mică să coloreze inimioare. Sincer, nici eu nu sunt încă pregătit să o ştiu oferind inimioare! Nici primind!
Ştiu sigur că pe undeva, prin adâncurile Pământului se ascunde un demon care-i pedepseşte pe toţi taţii din lume. Dacă eşti tată de băiat, vei retrăi toate năzbâtiile cu care ţi-ai amărât părinţii. Dacă eşti tată de fată, inima ta se va întări ca o nucă de fiecare dată când un băiat va ridica ochii spre prinţesa ta, aşa cum te uitai tu cândva la prinţesele altora şi vedeai în ele doar femei. Dar e prea devreme pentru asta!
-Tati, cum se scrie „te iubesc”?
-T… E… faci o pauză, I…
Dar ce scrie ea acolo?
Băi frate, ce mama dracului caută Valentin ăsta la noi? Să stea acolo, în America! Să se umple ăia de inimioare şi cupidoni grăsuţi până nu li se mai văd pălăriile de cowboy!
M-am perpelit toată noaptea! Taţii tuturor iubitelor din trecut mă ţintuiau de o uriaşă inimă de pluş şi mă izbeau cu scrisori de amor cioplite-n pietre roz.

vineri 13 februarie
M-am trezit târziu. Alecsia plecase la o aniversare. Încă mă treceau fiori, gândindu-mă la mutra de ştrengar a unui puşti care primea inimioara şi vedeam aievea cum ea-i întinde obrazul pentru pupicul răsplată a muncii…
Sfârşit, mi-am pus o cafea şi m-am îndreptat spre coşul de pipe.
Peste ele, trona inimioara!
Am stat mult cu ea-n mână. Am tocit-o strângând-o între degete şi am citit de  sute de ori cuvintele „te i”.
Şi îi mulţumeam demonului din adâncuri pentru că mă păsuieşte. Încă.

Jurnal de tătic. Candidoza

februarie 6th, 2015 by

-Tati, ce e aia candidă?

vineri 6 februarie

În cei 6 ani de când Dumnezeu m-a admis la şcoala de părinţi am învăţat că niciodată o întrebare nu e ultima şi că e o artă de a găsi răspunsul care să scurteze şirul de interogaţii. Mi-am ales cu grijă cuvintele:

-Înseamnă o fetiţă cu un sufleţel curat şi frumos. Aşa ca al tău.

Mi-am însoţit cuvintele şi cu o mângâiere pe smocul creţ al Alecsiei. Dar fetiţa s-a scuturat, s-a îndepărtat şi a rămas gânditoare. O pândeam şi mă gândeam ce o supărase.

-Tati, trebuie să îţi spun ceva… Nu cred că am un sufleţel frumos!

Mi-a spus asta foarte serioasă, ca şi cum îmi comunica o realitate dură pe care nu aveam cum să nu o acceptăm.

-Dar de ce spui asta? Eu zic…

-Tati, nu mă minţi, nu am sufleţel curat, e clar!

-Ok, hai să nu ne certăm. E cum spui tu!

-Tati.

-Da, ce mai e?

-Trebuie să-mi iei un medicament ca să îmi curăţ sufleţelul! Promiţi?

Brusc mi-am dat seama că poate nu înţelesesem eu prima întrebare. „Candidă” sau … „candidă”? Ghici ciupercă ce-i?

-Alecsia, dar de unde ai auzit tu cuvântul ăla? De unde ştii că nu ai sufleţel curat?

-E simplu, nu mă mănâncă jos, aşa că…

Totul se luminase. Mi-am amintit de reclama care ne asaltează de dimineaţa până seara, cea cu o doamnă care se teme să nu o mănânce păsărica şi se plângea de mirosul ei. Personal, după dimensiunile doamnei din reclamă, cred că nici o păsărică din lume nu o poate mânca toată, iar dacă mirosul e pericolul, atunci e foarte posibil ca păsărica respectivă să fi murit de plictiseală…

Am râs şi am îmbrăţişat-o. Până la urmă copiii nu au nici o vină că s-au născut şi cresc în lumea noastră! I-am spus că e prea mică pentru asemenea medicamente şi că să stea fără grijă că are sufleţelul curat ca un voal de mireasă. S-a liniştit şi a plecat să se joace.

-Hai că te las, tati, văd că ai  teme. Probleme bărbăteşti, soluţii bărbăteşti!

Jurnal de tătic. Moarte lui Orel!

ianuarie 30th, 2015 by

Orel e un măgar. Unul autentic, dar de pluş. Cred că în original îl chema Aiurel, dar ce mai contează originalul! Acum, Orel arată ca un ghem de cârpe uzate, singura diferenţă dintre el şi mopul din balcon este că Orel face baie de două ori pe săptămână, este igenizat şi pieptănat mai abitir decât Mitzu pisicul. Asta pentru că Orel doarme în cel mai curat loc din casă: pătuţul Sofiei.

Pentru mine, viaţa fără Orel ar fi mult mai bună. Pentru Sofia… viaţa fără Orel nu există.

Când se apropie ora de culcare, apare de niciunde, te trage de mână sau picior şi, când te uiţi la ea, spune: „Undeiorel?” Ăsta e semnalul pentru ca întreaga familie să lase orice altă activitate şi să întoarcă toată casa cu fundu-n sus. Mitzu apreciază mult aceste momente.

vineri 30 ianuarie

Oricât de atent ai fi în timpul zilei, Orel prinde întotdeauna un moment în care să se pitească. Niciodată în acelaşi loc! Eu cred sincer că are o listă de locuri ascunse, sub paturi, coşul de rufe murdare, frigider, în spatele unor lucruri nemutate de ani de zile, şi se bagă acolo doar când se apropie ora de culcare. Atunci, bucata de cârpă prinde viaţă, se târâie sau zboară şi dispare.

„Undeiorel?” declanşează o agitaţie ieşită din comun, în patru labe, mutând şi răsturnând lucruri, fiecare din noi îşi aminteşte vag când s-a împiedicat ultima oară de Orel, se caută vinovaţii pentru dispariţie, vocile devin mai agitate, iar Sofia urlă ca din gură de şarpe.

Cam ăsta e momentul în care mă gândesc serios la uciderea lui Orel. Ah, imaginaţia înaripată de ură nu are egal! În câte feluri a murit bietul Orel!

În viaţă îl ţine doar dependenţa de Sofia. După ce îl găsim, până să-l scarmene vreunul din noi, fetiţa şi-l recuperează şi-l strânge la piept, parcă ştiind că măgăruşul nu ar fi în siguranţă în nici un alt loc.

Şi, vă jur, de sute de ori mi s-a părut cum Orel, bine camuflat în braţele copilului de doar doi ani, mi-a arătat degetul mijlociu. De fiecare dată, până să mă dezmeticesc şi să iau atitudine, Sofia mă îndupleca: „Tata, uite, vezi? Orel… vezi? Orel!”