Editoriale

Unde să ne băgăm, dragi partide, referendumul din primăvară, dacă la Curtea Constituțională sunt recunoscute căsătoriile unisex? Miza ”Curcubeu” de la Curtea Supremă a SUA ( episodul al treilea)

Participanti la Parada Gay Fest defileaza, sambata, 23 mai 2009, in Bucuresti, pe bulevardul Unirii.

Participanti la Parada Gay Fest defileaza, sambata, 23 mai 2009, in Bucuresti, pe bulevardul Unirii.


Foto Răzvan Vălcăneanțu/evz.ro

Motto: ”Decizi Curții efectiv jefuiește poporul de dreptul de a se guverna singur” (vezi în text cui îi aparțin aceste cuvinte)

Când pui mâna pe clanța unei toalete publice și e udă, primul tău gând este… ”sper că e apă”. Asta pentru că oamenii sunt, prin definiție, optimiști. Sincer, șansa de a nu fi apă e destul de mare. Dar dacă în toaleta respectivă apa este oprită… șansa de a fi optimist scade tulburător. Spre zero.
Astea sunt doar câteva gânduri după ce am oprit câteva zile serialul despre Miza ”Curcubeu” de la Curtea Supremă a SUA și am privit politicienii români – toți, dacă e să-i asimilăm pe fiecare majorității din partidele din care fac parte – dezbătând inițiativa Coaliției pentru Familie. Și uite așa am constatat că e clanța udă și că izvorul care alimenta robinetul de la baie e oprit.

27 octombrie – adevăratul ”referendum”

Am văzut cum – sub presiunea a 3 milioane de votanți – partidele au cedat, pe rând, presiunii și au promis că vor trece rapid prin Parlament amendamentul la Constituție care nu va permite însoțirea cu acte a două persoane de același sex. Unul câte unul, partidele au cedat și au promis că vor rezolva rapid totul și, în aprilie, vom avea un referendum.
Am avut răbdare și am mai amânat continuarea poveștii despre îndreptarul primit de profesorii din provincia Alberta, Canada. În această broșură, dascălii sunt instruiți cum să facă să nu discrimineze elevii, indiferent de genul pe care îl au. Adică să nu se simtă nebăgați în seamă cei morfologic bărbați, dar femei din punct de vedere social, nici cei vice-versa, dar să se regăsească în materia predată și copii non-gen, cei de gen-fluid sau two-spirit.
Dar, ce să fac, evenimentele vin peste mine, și mai amân un strop chestia asta.
Așa, să revin, ultimul care s-a răzgândit a fost președintele nostru. Care nu ne-a mai împărțit în fanatici și toleranți…
Ah, ceva important: în materie de exprimare corectă politic, președintele e mai demodat decât pantalonii ăia cu două funduri! Modern nu se mai spune ”tolerant”, ci ”inclusiv”, pentru că ”toleranța pentru diversitate” e un sentiment peste care am trecut, acum ne zbatem să facem un spațiu inclusiv pentru toți. Dar ce să le ceri ăstora! Politicienii noștri au rămas la blugii prespălați turcești!

Ferește-mă, Doamne, de proști!

Dacă subiectul nu ar fi serios, aș bate și două mătănii, pentru că e clar că declarațiile politicienilor nu au nici cea mai mică bază legală. Și e păcat. Pentru că e o minciună heirupistă de campanie, în care mulți cred.
”Referendum în aprilie” e o lozincă și nimic mai mult.
Să vă spun de ce cred asta: nici măcar unul dintre zevzecii din politică care au promis că fac și dreg pentru păstrarea familiei tradiționale nu a amintit că pe rolul Curții Constituționale – instituția din aripa vecină lor, în Casa Poporului – este procesul de declarare ca neconstituționale a unor prevederi din Codul Civil.
Da, e vorba de excepția ridicată de soții Coman-Hamilton în procesul prin care vor să silească statul român să recunoască mariajul lor din Belgia. Procesul are următorul termen peste câteva zile, pe 27 octombrie. Poate chiar atunci se pronunță Curtea.
Uite cu ce pierd timpul, în loc să vă spun lucrurile importante despre felul cum va evolua și la noi corectitudinea politică!
Dar trebuie explicat ce se întâmplă. Pentru că politicienii, grăbiți să ne smulgă 3 milioane de aplauze, nu au avut timp.
Ei, pur și simplu, nu puteau să promită organizarea referendumului pentru modificarea Constituției – așa cum a cerut Coaliția pentru Familie – înainte de a vedea ce decide Constituționala. Așa e de bun-simț. Dar la ce folosește bunul simț în campanie? Mai mult încurcă.

Hetero-politica și Curtea

Normal era ca partidele să spună așa: ”Hai să vedem ce decide Curtea pe 27 octombrie și, dacă decizia lor ne va permite, sprijinim inițiativa! Dacă nu, vom găsi alte căi, modificăm mai multe legi sau articole din Constituție.”
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Comunitatea LGBTTTPQQAI+. Mothers Against Canada. Miza Curcubeu de la Curtea Supremă a SUA ( episodul al doilea)

editorial-7-noiembrie-2

Spuneam în materialul de mai devreme – printre multe alte prostii, recunosc, despre cowboy, muzică și filme, dar mai bine dați CLICK AICI – că SUA e la jumătatea drumului recunoașterii tuturor drepturilor. Pași mai mari a făcut Canada.

Văicăreala unui retrograd

Știu, știu, noi suntem retrograzi, înapoiați și barbari și căsătoriile între persoane de același sex sunt recunoscute în mai multe țări, dar toate au făcut acest lucru abia după 2003. În concluzie, ăsta e un domeniu în care nimeni nu poate spune că suntem cu 50 de ani în urmă. Am putea să ne blamăm, potrivit tradiției noastre, abia în 2053.
Așa cum arătam, în SUA – cel mai vehiculat exemplu de libertate – abia în vara anului trecut Curtea Supremă a impus tuturor statelor americane să permită căsătoria unisex. 14 dintre statele americane nu o permiteau! Tot ca exemplu de înapoiere românească: în 2003, tot Curtea Supremă a SUA a anulat ultimele prevederi legale din diverse state privind pedepsirea sodomiei. În România, aceste prevederi – blestematul și celebrul articol 200 din Codul Penal al României socialiste – a fost abrogat în 2001!
Dar ajunge cu văicăreala prostească, drepturile civile sunt o necesitate socială și a le pune în aplicare este doar o chestiune de timp. Dar care drepturi? Impunitatea preferințelor sexuale, permiterea traiului în doi, în trei, cum vrea fiecare, garantându-i că bunurile comune nu ajung la primărie dacă unul moare… Toate-s ok și eventualele dispute pot fi nu pentru realizarea lor, ci doar pe termeni, ”căsătorie” sau ”parteneriat”, amănunte colaterale problematicii esențiale. Dar…
V-am spus că am citit o broșură – o carte în toată regula, de 152 de pagini – prin care profesorii din provincia Alberta, Canada sunt învățați cum să creeze în clase o atmosferă ”inclusivă” ( ăsta e termenul folosit acum de cei corecți într-ale politicii pentru a descrie un spațiu lipsit de discriminare) pentru copiii de toate genurile.
Ah, e deja a doua postare de pe blogul ăsta în care-mi doresc să vă vorbesc despre cartea asta, dar mai sunt câteva lucruri pe care vreau să vi le spun. Ele au legătură cu ce se întâmplă acum în SUA, cu alegerile care au înghețat sângele în vinele a mii de activiști din toată lumea și pun Europa în situația de a spune ”Ce oroare!”
Pe mai tot mapamondul, tradiționaliștii ne dăm cu capul de pereți că se căsătoresc – sau că se vor căsători, în funcție de legislație – persoanele de același sex, crezând că, dacă se va legaliza acest tip de uniune, primăriile vor fi asaltate de tipi care-și vor trece soțul în brațe peste prag. Sau că multe dintre fiicele noastre vor rămâne fete mari, nedorite fiind decât de colega de bancă.

Să începem de la LGB

Cifrele arată altceva. În Canada, de exemplu – că tot mă țin să vă povestesc despre cartea pentru profesorii care nu știu cum să nu discrimineze persoanele cu gen fluid sau non-gen – în 2003, erau 1% persoane gay și 0.7% bisexuali. Dacă-mi permit o glumă, ca să se însoare un tip trebuia să caute în 199 de case!
Întrerup puțin firul acestor calcule, că simt nevoia să vă reamintesc faptul că una dintre mizele alegerilor din SUA – pe lângă alea grele, economice, militare, de politică externă, clar cu pondere mai mare în formarea unei opinii politice – e numirea celui de-al nouălea judecător la Curtea Supremă, forul care, prin deciziile sale, cu putere de lege, a dezlegat cele mai multe dileme legate de discriminarea sexuală. Mult mai multe decât au făcut-o legiuitorii statali sau federali. Acum, proporția e de 4 judecători progresiști, 3 conservatori și un moderat. Hillary Clinton ar fi numit un progresist. De fapt, ar fi făcut-o și Barack Obama, dar l-a oprit Senatul, rezervând acest drept următorului președinte. Doar că – și de aici o mare parte din supărarea comunității LGBTQ – președinte a ieșit Donald Trump și e de bănuit că va numi un judecător care să încline balanța spre conservatori. Aveți AICI povestea pe muchie de cuțit a legalizării a tot mai multe drepturi civile în SUA. Sau mai puține.
Sondajul din care am citat mai sus e făcut la cererea Statisticii din Canada, în 2003, pentru estimarea dimensiunilor comunității LGB.
În 2007, s-a făcut un studiu mai amplu, care viza elevii și studenții, și 11% dintre bărbații intervievați și 18% dintre femei s-au declarat LGBTQ.
Așa, ca o simplă remarcă, între cele două studii ”de piață” a mai intervenit ceva. Canada a legalizat în 2005 – cu 10 ani înainte de SUA! – căsătoriile între persoane de același sex și a devenit cea mai liberală țară din punctul de vedere al eliminării discriminării.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | 2 Comments

Jurnal de tătic. Dilema oglinjoarei pentru prizonierul dintr-o casă de fete

jurnal-65

Bărbatul casei vine în sufragerie și, înainte de a se tolăni pe canapea, rotește privirea și numără ”viețuitoarele” de pe ”domeniul” său. După ce vede că toate sunt la locul lor, se așează. Locul său e liber. E adevărat că e pe cea mai îndepărtată latură a canapelei, că trebuie să-și sucească gâtul ca să vadă măcar trei sferturi din ecranul televizorului și că are sub fund o sirenă roșie, care, sub greutatea lui, supurează o bulă discretă de spumă de baie, dar e locul lui.
Oricum nu-l interesează televizorul. Pe ecran, șapte pitici se zbenguie pe o melodie care-i trezește dulci amintiri.

Închide ochii și lasă bătrâna melodie să-l poarte dincolo de granița basmului. Dar care personaj să fie? Unul dintre pitici? Ar fi nedrept, să pleci de pe canapeaua ta comodă ca să sapi în mină și apoi, extenuat să urli haiho-haiho prin pădure. Prințul pare cel mai agreabil rol, deși perspectiva unui sărut în timpul căreia partenera scuipă o bucată de măr umbrește oarecum ideea de ”viață de poveste”. Poți fi vreuna din dulcile sălbăticiuni ale codrului sau, mai degrabă, duhul captiv în oglinda-oglinjoara Mașterei. Asta da, ai mereu evidența frumuseților locului și un cuvânt greu de spus în ierarhizarea lor. Stai toată ziua și dormitezi și, deodată, auzi:
-Oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?
-Chiar, cine e?
Vocea nevestei nu avea ce căuta în poveste, dar am auzit-o clar. Probabil că, fără să-mi dau seama, rostisem cu voce tare întrebarea la care ar fi trebuit să răspundă duhul din oglindă. Acum, cinci perechi de ochi erau îndreptate spre mine și fiecare aștepta răspunsul. Răspunsul care trebuie!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sunt fiul unui monstru!

jurnal-64

Toată viața am crezut că am avut o mamă – Dumnezeu să o ierte – minunată, frumoasă, blândă ca o rugăciune. Toată copilăria am văzut-o ca pe zidul dintre mine și tot urâtul din lume. Sărbătorile când păru-i mirosea a cozonaci, darurile din sacul Moșului care, spre mirarea mea, răspândeau parfumul ei, Madam Rochas, toate le țin minte ca pe lucruri frumoase, firele care țes pânza cu care ne acoperim ochii când vrem să-i lăsăm să se odihnească de povara maturității.
Acum înțeleg că nu a fost așa. Citesc pagini de parenting, parcurg învățămintele unor doamne durdulii de inteligență ( chiar, nu sunt multe silfide specialiste în lecții de viață, probabil e răzbunarea vremurilor pentru perioada când imaginea profesorului sever era femeia uscată, cu nasul ascuțit fracturat la jumătate de rama ochelarilor!). Citesc și îmi dau seama că m-am zbătut în mare ignoranță. Citesc și îmi dau seama că mama nu a fost deloc așa cum mi-o amintesc eu.
M-a terorizat toată copilăria, m-a abuzat incredibil și mi-a inhibat multe aptitudini pe care le-aș fi folosit acum ca să-mi fac viața mai bună, ba chiar să îndrept mult din lumea care mă înconjoară…
Păi știți ce-mi făcea femeia asta? Când venea iarna, îmi rupea din orele de bulgăreală și mă punea să învăț o poezie. Ah, sfântă perfidie a adulților de atunci, auzi ce-mi spunea: ”Pentru Moșu’, când vine la brad”!
Și am învățat că între mine și sacul cu jucării e unul Arghezi, cu a lui Seară bântuită de păianjeni și că bomboanele atârnate în pom sunt apărate de un dulău Zdreanță, care, culmea ridicolului, are și ochii de faianță. Și acum, dacă închid ochii și spun în gând ”un păianjen, ca un neg, umblă lung în șase peri”, lumea dinlăuntru lucește ca beteala întinsă de la lustră la vârful bradului. Vă dați seama cât m-a marcat?
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Băi, Moș Niculae, m-ai făcut varză!

Afară pare că toamna se scutură de ultimele haine de vară indiană și îmbracă furoul lung de ploi, peste care se va așeza temeinic rochia iernii. Cică la munte deja ninge, așa că e sezonul scrisorilor care încep cu ”Dragă Moșule…”
Natural, primul destinatar e Moș Niculae, dar tare mă tem că nu va face față singur, așa că probabil va apela la ajutorul fratelui său mai mare, Crăciun.
Acum câteva seri, când am ajuns acasă, pe masa din bucătărie trona o foaie scrisă înghesuit, deasupra ei fiind una din pipele mele. De departe am văzut că pe foaie scrie ”Dragă Moș Niculae…”
În general, nu se face să citești o scrisoare care nu îți e adresată, dar cumva am simțit că până și moș Niculae ar fi vrut să parcurg rândurile. Ce să mai vorbim de autoarea textului… Plus că brusc m-a cuprins, de la buricele degetelor de la mâini până-n căptușeala portofelului, o curiozitate chinuitoare.

jurnal-63
Foto Alex Mazilu

Încă de anul trecut, când Alecsia avea deja 7 ani, bănuiam că nu mai crede în legenda cadourilor care vin din neant, doar pentru copiii cuminți. Dar prefer să cred că lumea zânelor și a spiridușilor își prelungește dulcea agonie din sufletul ei și am hotărât să nu grăbesc maturizarea ei pe tema asta.
Acum, văzând scrisoarea și distingând cuvinte ca ”laptop” sau ”casă de păpuși” m-am gândit că poate greșesc. Va împlini în primăvară 8 ani și poate e cam mult să creadă încă în reni cu nasul roșu și pitici cu fesuri verzi. Poate ar trebui să fac ceva în sensul ăsta.
Adică una e să păstrezi peste ochii ei de copilă un voal subțire din pânza basmelor și alta e să o lași să creadă că scrisoarea ei ajunge la un moș care, după ce consultă catastiful cu mai toate năzdrăvăniile tuturor copiilor din lume, colindă prin fabricile de jucării să caute exact păpușa care trebuie.
Am dat să ies fără să ating scrisoarea, măcinat de eterna dilemă a părinților: copiii cresc, dar parcă, Doamne, prea repede… când am dat de Alecsia în ușă:
-Tati, ai citit scrisoarea?
-Nu, că nu e frumos să citești scrisori care nu îți sunt adresate, e pentru…
S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi prins furând puii de sub cloșcă și băgându-i de vii în gură:
-Tati, citește!
Îmi era clar că vraja basmului cu moșul care umple ghetuțele cu dulciuri se destrămase și îi luase locul imaginea unui părinte care, în semi întuneric, pune în ghete daruri prevăzute în contractul numit generic ”Dragă Moșule…”
-La dracu’, nici noi nu întinerim!
-Ai spus ceva, tati?
-Nu, iau eu scrisoarea și…
-S-o citești și s-o corectezi!
-Să o corectez?
-Da, să nu râdă Moșul!
Aha, deci Moșul încă există. Bun așa!
În noaptea aia am adormit cu scrisoarea pe piept. În vis, eram într-un magazin de jucării, mare cât un orășel. Mă duceam spre casă, împingând un cărucior plin cu tot felul de lucruri. Înainte de a mă așeza la rând, m-am oprit să parcurg listele primite de la fete. Vorbeam singur, dar magazinul era plin de bărbați care citeau hârtii de tot felul și vorbeau singuri.
-Laptop roz. Luat. Căsuță de păpuși. Luat…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Fraierul!

Duminică seara, am ajuns acasă cam la ora la care, de obicei, toată casa răsună de ”Hai, gata, mergeți la spălat și apoi în pijamale!” și un ecou răspunde pe două voci: ”Mai stăm puțin!”
Am deschis ușa de la intrare, dar, în locul caldului val de sunete, am dat de Alecsia, cu o mânuță la gură, semn că nu trebuie să scot vreun sunet. Din bucătărie a auzeam pe Silvana vorbind la telefon. Alecsia m-a tras de mână până-n sufragerie. Aici am văzut-o pe Sofia pleoștită, pe jos, lângă canapea. Ochii ei ca două castane înflăcărate erau înroșiți de lacrimi. Am dat să întreb ce s-a întâmplat, dar și Sof a dus mâna la gură.
-Șsst! Să nu ne audă Mami că…
Alecsia a preluat fraza din gura soră-sii:
-Că are treabă! Nu vrem să o deranjăm.
Apoi amândouă au privit spre cer. Cum nu e strop de cer pe tavanul sufrageriei, ochii ni s-au oprit pe marginea din rigips care acoperă lanțul de spoturi. Pe marginea ei era jumătate de Olel! Bietul măgăruș de pluș părea că stă să se prăbușească-n gol!
Așa se explică lacrimile din ochii Sofiei. Măgărușul e prietenul, sufletul, jucăria ei încă din ziua când a deschis ochii.

jurnal-62

-Cum a ajuns măgărușul ăsta acolo?
Sofia a vrut să spună ceva, dar sora ei a vorbit din nou peste ea:
-Ne-am jucat de-a ”aruncă Lelu” și s-a prins acolo!
-Și de ce n-ați chemat-o pe Mami, în loc să stați să plângeți?
Mânuțele iar s-au lipit de guri:
-Mami are treabă!
-Dai Olel? Te log, Tati!
Hai, spuneți-mi un tată care rezistă să se uite în castanele înflăcărate și să spună ”Nu!” Eu n-am putut. M-am ridicat pe vârfuri și am întins mâna. Am prins bucata de pluș și catifea și, în fracțiunea de secundă până i l-am dat Sofiei, am simțit cum îi redau ceva din sufletul ei mic.
Măgărușul a dispărut imediat din mâna mea și, până să clipesc, nedumerit că nu aud măcar un ”Mulțumesc”, au dispărut și fetele, lăsând în urma lor un parfum de păr moale și chicoteli.
Am ridicat din umeri – ca bărbat singur într-o casă plină de fete te obișnuiești repede cu ingratitudinea – și am mers în bucătărie. Silvana terminase de vorbit la telefon și m-a salutat cu una dintre formulele tipice unei familii:
-Ai venit?
Am răspuns, apelând și eu la o formulă împământenită:
-Fetele păreau ok…
-Eh ok, ne-am certat până acum!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)