Editoriale

Biserica mea, nu mă dezamăgi din nou!

Un blog trebuie să poarte în cea mai mare parte materiale născute din emoții. De aceea cred că aici își are locul un material despre amărăciunea pe care mi-a produs-o scandalul Episcopului Corneliu Bârlădeanu, de fapt dosarul unui profesor homosexual, pe numele său Cornel Onilă, care a fost șantajat de niște derbedei care aflaseră despre el că avea acte sexuale cu elevii săi, de la Seminarul din Huși. Și totuși nu această realitate băltind de imoralitate m-a amărât, ci faptul că aceste pete de rahat nu au fost rapid scuturate de pe patrafirul celei mai importante Biserici din România. Care, întâmplător, este și Biserica mea, pe care am apărat-o și o să o apăr în continuare cu sârg. Dar în această luptă trebuie să mă ajute și Ea.
La ora la care vorbim, Patriarhia Română și Mitropolia Moldovei și Bucovinei par hotărâte să-l dea jos pe Corneliu Bârlădeanu de pe jilțul de arhiereu, chiar să-l caterisească. În acest fel Biserica arată că Păcatul nu-și are locul în Sfântul Sinod. El poate fi absolvit, pedepsit cu canoane, iertat și chiar înțeles, dar nu poate fi TOLERAT.
Ori asta trădaseră părinții Bisericii în prima parte a scandalului. Că tolerează păcatul unui călugăr de a ceda poftelor trupești, fie ele pentru femei, fie pentru bărbați.
Am privit îndelung fotografia asta:

editorial 24 iulie

Este făcută în Palatul Patriarhal din București, în timpul lucrărilor Sfântului Sinod din 5-7 iulie. În rândul al doilea al coloanei, în plan îndepărtat, surâzător, la brațul unui alt episcop, este cetățeanul Cornel Onilă!
De ce e interesantă poza pentru mine, repet, apărător al BOR.
Pe 15 iunie, DNA Iași reținuse trei popi, unul pentru că îl presa pe Corneliu să-l susțină pentru poziția de Episcop Vicar, ceilalți pentru că râvneau la lucruri mult mai lumești, bani. A doua zi, în toată presa apăruseră fragmente din referatul prin care procurorii ceruseră arestarea celor trei. În toate relatările se vorbea de înregistrări video ale unor acte sexuale, arhiereul fiind protagonistul. Mai mult, pe 29 iunie, cei trei sunt trimiși în judecată și în rechizitoriul, trimis mai multor redacții, se vorbește clar de șantaj prin intermediul unor filmări indecente! (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Un copil bătut cu cureaua. Un copil luat de lângă părinți. Elefanții imbecilității trag din două părți de pânza de păianjăn

editorial 13 iulie foto evz.ro

Am publicat în Evenimentul Zilei două subiecte care aparent se bat cap în cap. Unul este despre o sentință vasluiană în care judecătorul, încercând să justifice faptul că-l achită pe un tată acuzat de ”rele tratamente aplicate minorului”, se lansează în comentarii despre cât de greu e să crești un copil și că uneori sunt JUSTIFICATE bătăile, chiar și cu cureaua. Textul e AICI. Al doilea este despre încă un părinte român care-și pierde definitiv copilul în bătălia cu temutul Barnevernet norvegian. Al doilea subiect e tratat AICI.
Cum poți, în același timp, să fii indignat de un judecător care explică doct cum poți lovi un copil cu paftaua și să te declari solidar cu un tată pedepsit de asistenții sociali cu decăderea din drepturile parentale? Unora poate li se va părea că aceste mesaje sunt în contradicție, dar nu este așa.
România – probabil că și alte țări, dar nu despre ele este vorba acum – are șansa de a găsi o linie de mijloc între un curent care doar aparent este foarte puternic ( cel care impune ideea că statul este proprietarul copiilor noștri) și cel ”conservator”, care spune că putem încă să transmitem generației viitoare tradiția, credința, pasiunile sau nemulțumirile noastre, ale părinților. Spun ”are șansa” pentru că e posibil ca linia de mijloc să fie pierdută din cauza faptului că ambele tabere sunt populate și de minți înfierbântate, isterici degrabă urlători dacă li se pare că este atins Adevărul Suprem din mințile lor.
În această luptă continuă se folosește foarte mult metoda generalizării. De câte ori n-ați auzit în ultimii ani fraze de genul: ”Asta e familia tradițională, bătăi și beții, violuri și incesturi!” sau ”Homosexualii vor să adopte copii ca să-i transforme în jucării sexuale!”
Fiecare tabără apelează la un caz izolat și îl transformă în trăsătură definitorie a adversarului, sperând că astfel are mai multe argumente. După mine obține doar mai multe spume la gură și nimic mai mult.
În acest război ideologic, greșește tabăra care nu-și va sancționa proprii idioți. Un judecător inept care face filosofie pe marginea altoirii unui copil nu contribuie la restabilirea raportului corect între ”corectitudinea politică” și natura umană, ci doar dă apă la moară celor care văd în familia tradițională un ring de box perpetuu. De asemenea, cred că trebuie să fii complet spălat pe creier ca să aplauzi îndepărtarea unui tată de lângă copilul său, ca și cum statul doar îți încredințează un minor spre creștere, copilul fiind, de fapt, al ”națiunii”, precum plozii comunismului. Niciun efort de educare a tatălui care a greșit, potrivit regulilor tale, doar o sancțiune drastică.
Un alt caz folosit de tembelii acestor înfruntări de idei este cel al preotului-cântăreț acuzat că plătea ca să vadă ”ciocane”. Unii spun: ”Uite, asta e biserica la care vă rugați și cotizați!” Alții pot afirma: ”Ăștia sunt homosexualii, vor copiii pentru un singur scop!” Un altul este al Episcopului de Huși care folosea Seminarul ca pe un uriaș bordel. Ce tabără este făcută de râs de preot, progresiștii, care-și văd un reprezentant frecând un elev, sau conservatorii, care văd un arhiereu făcându-i sex oral unui ucenic? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum ajunge un tată să se destăinuie unei pisici care se linge-n fund

Duminică, 16 iulie, ora 7.08. În casă nu se mai aude decât cum nervii mei se bat cu niște pitici pentru cele mai bun loc de pe creier. Piticii par să fie în superioritate numerică. Tocați, obosiți, nervii cedează unul câte unul. Alecsia tocmai a plecat spre Munții Apuseni, în tabără. E a patra tabără din viața ei, dar de data asta s-a petrecut ceva special.
Sofia doarme. Silvana e în ploaie, în fața blocului și se uită după autocarul care-i duce fata departe.
Ora 7.14. Pumnul strâns îmi zboară spre masă și lovește tăblia cu furie, chiar lângă un ponei roz, din pluș, care stătea tolănit, între scrumieră și cana de cafea. Mare minune că nu s-a răsturnat nimic!
Pisica Mitzu sare-n sus de pe canapea. Mă privește mirată după care se spală-n fund. Apoi se arcuiește, împingându-și coada spre tavan ca și cum vroia să-l zgârie cu vârful ei. Când a terminat tot acest ritual doar de ea înțeles, s-a uitat din nou la mine și ochii ei măriți și verzi parcă-mi vorbeau:
-Ce-ai, nebunule, de bușești așa în masă?
M-am trezit vorbind cu pisica:
-Cum ce am, măi Mitzu? Mai întrebi, tu n-ai văzut?
Mitzu n-a catadicsit să-mi răspundă, preferând să-și mai examineze o dată posteriorul. Sau poate ăsta era și el un răspuns. Am continuat să-i vorbesc.
-Ai văzut faza cu strugurelul? Dar pe cea cu Ponică?
Ca să dau greutate spuselor mele i-am arătat poneiul de pe masă. Mitzu a părut gânditoare. Ba chiar și-a udat o labă și apoi a trecut-o peste mustăți.
Mi-am dat seama că Mitzu probabil pierduse faza, așa că i-am povestit-o. Nu mă deranjează dacă trageți și voi cu ochiul la povestea mea. Încă un lucru: Da, uneori tații de fete vorbesc cu pisicile sau dau cu pumnul în masă, dar doar când sunt singuri cu un ponei de pluș.
Am intitulată povestea așa:
Povestea cu un ruj care e de fapt un strugurel, cu un ponei care e doar o păpușă și un interlocutor care, când ai mai mare nevoie de el, se spală-n fund!
În seara dinaintea plecării Alecsiei, ea și maică-sa au terminat bagajul. Credeau că au pus totul, dar eu observasem că au uitat ceva. Primul impuls a fost să strig: ”Hei, dar pe ăsta nu-l luați?” și să întind obiectul. Dar, vezi tu Mitzule, tații uneori simt nevoia să dramatizeze, să pară eroul care salvează situația în ultimul moment. Așa am făcut și eu, văzând parcă clipa de glorie când, aproape de plecare, salvez situația și scot obiectul fără de care Alecsia nu putea sta în tabără.
Dimineața nu a fost chiar cum mi-o imaginam. Ne-am trezit târziu, grație telefonului mămicii unui băiețel care pleca și el în tabără. Ne izbeam unii de alții, alergând ca 3 muște fără cap și încercam să facem cât mai puțin zgomot, ca să nu o trezim pe Sofia.
Totuși am găsit un moment, când totul părea gata, și l-am scos pe Ponică, spunând triumfător:
-Hai că-l uitai pe Poni!
Nu știți cine e Poni?

jurnal 7

E prietenul de pluș de care Alecsia pare că nu se va despărți niciodată. Când era mai mică, îl căutam prin toată casa, pentru că uita unde l-a pus și nu putea adormi fără el. Odată am mers noaptea la grădi, deschizându-mi poarta un paznic adus special de acasă, doar pentru că nu o puteam altfel opri pe Alecsia din plâns. Cam la fel ne face acum Sof cu al său Olel, măgărușul plin de vată și poleit în albastrul viselor ei de copil. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Ce face Alecsia când îi e dor și ce ar trebui să fac eu

Sunt sigur că s-a bucurat când m-a văzut. Doar că n-a avut nicio reacție. Poate a zvâcnit o lăbuță sau a scuturat dintr-o ureche, dar eu n-am observat. Mai entuziastă a fost soacră-mea. Măcar a spus ”Bună” și imediat s-a ferit din calea Sofiei care venea ca o ghiulea ca să-mi explodeze-n brațe.
Dar ce pretenții să ai de la o pisicuță care din viață înțelege doar…

jurnal 6

Da, am făcut cunoștință cu Pufoșica, mâțul care a intrat în viața fetelor de curând, în săptămânile cât ele au fost la bunici iar noi am copilărit prin prăfuitul București! Acum, când toți ne-am reunit în curtea bunicilor, depărtarea e uitată și ultimele ei fărâme sunt luate de răcoritorul vânt bucovinean, care duce spre luncă și aroma grătarului cu care ne așteptau.
Doamne, cum a fost regăsirea cu fetele după o lună în care ne-au despărțit Milcovul, Siretul, Bistrița, apa Moldovei și mai știu eu câte obstacole!
Nu am contabilizat pupicii sau îmbrățișările, le-am pierdut firul și nici n-am putut păstra măsura între cele date și cele primite!
Sofia m-a târât – da, o mogâldeață de 5 ani poate trage după ea și un munte de om! – spre tufele de zmeură și, în timp ce-mi oferea bobițe zemoase, doar puțin stoarse-ntre degete, a început să mă aducă la zi cu ce s-a mai întâmplat.
-Tati, graurii au mâncat vișinele curățate pentru compot!
Îmi amintesc momentul, deși parcă bunica ni l-a descris puțin altfel la telefon. Și nu era nici fulg de graure în povestea ei.
-Lui Pufoșica îi place să urce în pat! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic… fără copii. Perechea de dame și mama lor

Părinții fără copii duc o viață de cucuvele. Redescoperă noaptea.

jurnal 5 1

Tocmai ce am ieșit din joc. Toate fisele din fața mea au dispărut ca prin farmec, așa că m-am dus spre fotoliile chibiților și m-am așezat pe cel eliberat de rezerva care mi-a luat deja locul la masa de joc.
Am pierdut cu dame. Mi se întâmplă rar chestia asta. Două plus a treia, mama lor, înseamnă destul de multe dame pentru un biet jucător, dar cele trei ochioase nu au făcut decât să mă încingă ca niște excelente lapdancers, să mă facă să arunc cu jetoanele pe masă, lăsându-mă apoi să mă uit în gol, după ce un comesean a etalat trei ași. Când damele mele s-au întors în pachet nici măcar nu au schițat un gest de adio.
După ce mi-am pus un pahar uriaș de suc și am aprins o țigară de foi din suportul umplut permanent, cu generozitate, de gazdă, am început să pândesc dansul cărților pe plușul verde, cântărind din ochi fiecare jucător, sperând ca unul să iasă și să-mi elibereze din nou un loc.
În noaptea aia nu mă grăbea nimic. Nu conta cât de târziu aveam să mă strecor în pat, niciun ciuf auriu nu o să clatine a mustrare, spunându-mi, pe jumătate adormită, ”Tati, să nu-l trezești pe Olel!”
Am zâmbit. Într-o noapte, astă iarnă, aveam toate simțurile amorțite după ultimele mâini, dar nu am adormit până ce nu i-am cântat ceva de nani lui Olel. Ce să faci, dacă fiica ta de nici 5 ani nu are pe lume prieten mai bun decât un măgăruș din pluș albastru? Și un singur tată care-l poate legăna aproape de zori.
De unde eram vedeam cum unul dintre jucători, aflat cu spatele la mine începuse să parieze pe orice carte. Semnul aproape sigur că un loc se va elibera în curând. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic… fără copii. De dor am sunat-o pe soacră-mea

Multe doamne (care altfel par să mă aprecieze) m-au certat după ce au citit ultima filă din acest Jurnal. Postarea cu pricina e AICI. Cel mai mult mi s-a reproșat că m-am răzbunat pe un biet pisoi, mânat de gelozie. Am rememorat ce s-a întâmplat și, nu doar din amabilitatea care mă caracterizează, tind să le dau dreptate doamnelor care m-au abordat. Și aici nu e vorba doar de faptul că, locuind cu 3 reprezentante ale sexului frumos ( fără a mai socoti și pisica Mitzu) am exercițiu în a da dreptate sexului opus.
Fetele noastre – Alecsia, 8 ani, și Sofia, aproape 5 – sunt de ceva timp în vacanță la bunici, storcând Bucovina de fiecare strop de sevă a bucuriei copilăriei. Rămași singuri în București, eu și nevastă-mea trăim fiecare clipă, amestecând sentimente contradictorii: bucurie, vinovăție, dor de fete, liniște, îngrijorare.
Din frustrare și neputință, m-am enervat când Sofia mi-a spus că au primit o pisicuță, Pufoșica, și că e ”mai drăguță” decât mine, dar nu și decât Olel, măgărușul de pluș de care e nedespărțită!
M-am răzbunat și nu am inclus în Jurnal poza Pufoșicăi! O prostie! În loc să-I mulțumesc lui Dumnezeu că măcar sunt pe locul al III-lea în topul ”drăguților” din sufletul Sofiei, m-am lăsat pradă invidiei.
Așa că acum repar o primă parte din greșeală, doamnelor, aceasta e Pufoșica:

jurnal 4

Recunosc, la o primă privire, pare un pic mai drăguță decât mine.
Ca să-mi repar complet scăparea, am vrut să vorbesc și cu Sof. Mânat de dor și vinovăție, am format numărul soacră-mii și, în timp ce așteptam să-mi răspundă cineva, parcă vedeam următoarea scenă. Soarele arde grădina, dar în umbra foișorului, Sofia și Pufoșica sunt ascunse de vipie. Telefonul, pus și el la adăpost, sună. Sofia strigă, așa cum face întotdeauna: ”Buniiiiii, telefonul! Cine e?” Îi răspunde blând: ”E Tati. Vrei să vorbești cu el?” Și îi întinde aparatul. Iar eu aud vocea-i dulce…
Realitatea nu e tocmai pe măsura gândurilor:
-Da, bună Alecu. Ce e?
Puteam să jur că nu e Sofia.
-Sărut mâna! Ce să fie? Nu e nimic. Am vrut să vorbesc cu Sof, e pe acolo?
-Nu. Sunt la cucuvele. Când veniți să faceți curat acolo, că au umplut totul de găinați!
E felul ei de a-mi spune că puii de cucuvea din cuibul de sub streașină sunt bine, câți au mai rămas, că trei, din păcate, au murit, încercând să zboare! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Vara indiană…

rubrica-14-octombrie

Pe această cale, vă anunț că anul acesta renunț la a mai aștepta Vara Indiană și încep să scriu scrisorile pentru Moș Crăciun!

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Fără gen

rubrica-23-septembrie

Înțeleg că în această toamnă, femeile sunt sfătuite de specialiștii în modă să poarte haine cu croială masculină… e bine că în peisajul tot mai lipsit de gen va fi și o notă masculină.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Sex în iarna lui ’84

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Sex în iarna lui ’84

octombrie 14th, 2016 de

Nu a vrut să iasă din baie dezbrăcată, așa că a lăsat oala pe jos și ibricul în chiuvetă. După ce ultimele picături de apă călâie s-au dus gâlgâind pe scurgerea căzii, și-a șters picioarele energic. Sângele pus în mișcare i-a dat o senzație de bine. Care a dispărut când a pus talpa pe papucul atât de rece că părea umed.
În liniștea care se lăsase a răsunat un tranzistor, de undeva din vecini.

Gândul la canalul Dunăre-Marea Neagră i-a înghețat sângele-n vine.
A început repede să pună hainele pe ea. Erau plăcute la atingere. Le încălzise pe mânerul cuptorului aragazului, cât timp oala cu apă pentru spălat a dat în clocot.
A tras chiloții. Cei mai buni – nu pentru iarnă, dar buni pentru ocazii speciale. A zâmbit când plasticul mătăsos i-a îmbrăcat complet fesele și elasticul dantelat, doar puțin destrămat de la spălări, s-a așezat comod, sub începutul de burtă.
S-a privit în oglindă, prin ceața lăsată de aburi și s-a gândit: ”Încă e bine! Ba chiar n-arăt rău de loc.”
A luat maioul din cui și l-a tras peste cap. Se răcise. Sfârcurile i s-au întărit. A prins maioul cu elasticul chiloților și nimic din căldura corpului nu se mai irosea.
Așezată pe capacul toaletei și-a pus un dres, gros, tricotat din lâna gri pe care nimeni nu a vrut-o pentru vreo helancă. Călcâiul cioplit în material de purtări în cizme grele s-a așezat perfect pe piciorul ei.
A întins mâna spre pantalonii de trening – cu elastic la baza piciorului – dar a renunțat. ”I-am promis”, își spuse în gând și a lăsat pantalonii să atârne și a luat ceva mai lejer, un halat negru, cu flori roșii, mari. ”Sunt trandafiri”, îi spusese vânzătoarea, acum un an, când l-a cumpărat, dar ei i se păreau crizanteme. Ce-or fi, nu contează, era gros, călduros și cordonul nu risca să cadă, prins bine la spate, în două găici.
A luat sticla cu parfum de pe etajeră și a pulverizat spre gât. ”Lui îi place mult parfumul ăsta!” Când alcoolul i-a atins pielea, s-a înfiorat. De frig.
A vrut să strige: ”Iubitule, sunt gata!” Dar a strănutat. A căutat o batistă, dar nu avea în baie. A vrut să ia puțină hârtie igienică, dar și-a spus că e păcat, așa că și-a tras nasul. Apoi a tras aer în piept, a deschis ușa băii și a ieșit.
El era în bucătărie. Lângă geam.

editorial-14-octombrie-vineri

El stătea lângă aragaz și își încălzea mâinile. Nu-și asuma riscul, ca data trecută, să vrea să o mângâie și ea, delicată ca întotdeauna, să i le îndepărteze de pe pielea care i se zgribulea și să-i sufle în palme, să le încălzească.
(mai mult…)

Femei goale, povești vechi și politică

august 26th, 2016 de

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.
(mai mult…)

Bărbatul între două vârste. Ce a fost acest concept și ce a ajuns

iulie 22nd, 2016 de

editorial 22 iulie

Pe vremuri, bărbatul între două vârste îl recunoșteai după cum se cocoșea pe lângă orice domnișoară din preajmă. Pieptul stă umflat cu aerul de tinerețe emanat de biata făptură. Bicepsul e mereu încordat, ca și cum a mai stat singur o oră la sală, după ce posesorul lui leșinase, chiar și în cazurile în care bucata de carne abia de umple mâneca. O bală discretă i se adună-n colțul gurii de câte ori ochii alunecă în decolteu.
E serviabil. Face bancuri porcoase și ar privi cu subînțeles și o găleată pentru stors mopul.
Cel de acum alege cei mai strâmți și lucioși chiloți cu mânecuțe și-și aplatizează ”podoabele”. Ce nu face supraelasticul termină șeaua bicicletei și gropile de pe o cărare de munte,, care are la ambele capete o priză pentru încărcător.
(mai mult…)

Femeia care vrea să îmblânzească trandafirii

iulie 1st, 2016 de

-Ce frumos ar fi să avem floarea asta în curte.
Priveam câmpul de pe margine. Ca doi oameni care admiră o cameră din ușă. Frumusețea era atât de copleșitoare, încât parcă ne era teamă să mai facem un pas.
-De ce am lua un trandafir sălbatic în curte?
Pe covorul verde de la picioarele noastre erau mii de pete roșii, albe, galbene, albastre, ca și cum tropăiseră pe el zeci de copii care-și vopsiseră tălpile în culori primordiale.
Din toată imensitatea, cuvintele ei au făcut ochii să se restrângă doar la un arbust, îngreunat cu flori.

editorial 1 iulie

-E frumos.
Curtea noastră are mulți trandafiri. Sunt corole uriașe din cei cu floare mică, dulce și parfumată. Avem unul roz ca o rochie de păpușă. Din el iese un sirop care învinge apa de izvor și transformă setea-n zâmbet. Între astea două tufe sunt câteva zeci altele, mai mici, scufundați în pământul fertil ca o mamă de copii roșii, portocalii, albi…
(mai mult…)

Nevasta omului din cafenea. Frumușică

mai 27th, 2016 de

Și-a scos portofelul, a căutat în el, cu aerul unuia care e bucuros să dea banii pe ceva ce caută demult. A scos o poză. O poză din acelea pe hârtie groasă, cu marginile tăiate ondulat.
Mi-a întins-o.
Nu mai găsești oameni din ăștia. Acum mai toți avem pozele în telefoane, tablete, cardurile aparatelor de tot felul.

editorial 27 mai vineri

E un troc modern al comunicării. ”Am pus o floare!” spunem și deschidem telefonul, căutăm câteva secunde și îl întindem celui din fața noastră. Nu mai știm să povestim, arătăm cu degetul folosit drept cursor. Ce rost are să găsești cuvinte pentru floare, dacă poate să o vadă?
”Dă în dreapta! Aici eram la curte, la soacră-mea”. Te faci că te uiți, observi doar că nevastă-sa are burtă și îi întinzi telefonul înapoi, spunând: ”Ce au crescut băieții tăi!” În cel mai rău caz poți auzi: ”Nu-s ai mei, sunt din vecini. Eu am o fată!”
(mai mult…)