Editoriale

Noaptea puilor vii! Bani aruncaţi pe geam

Eu cred că lucrurile stau cam aşa: Vasile Blaga se plimba prin curtea ACL şi înjura, ca un căprar. Brusc vede o găină moartă pe jos, pene roşietice, precum merele rase din burta unui ştrudel. Era supărat pe Iohannis, pe cum a mers prima confruntare cu Ponta la tv şi brusc îşi aminteşte de zilele de glorie, de campaniile cu Băsescu, când era de ajuns să facă rost de bani, de restul ocupându-se candidatul. Şi îşi aminteşte şi de camarazii din acele vremuri. Îi înfloreşte un zâmbet când revede cu ochii minţii clipul din negurile politice, ăla cu puiul mort aruncat în sus şi îndemnul cu voce de copil „Zboară, puiule, zboară!”
Şi îşi aminteşte şi că în campania asta l-a plătit pe Felix Tătaru şi că acum ar avea nevoie de el. Să-i pună nişte „Arde-i!” pe coadă sasului, să rupă din ciuma roşie. Şi, dacă se poate, să lase în umbră ciuma portocalie din umbra neamţului.
Zis şi făcut! Şi iată ce cred eu că a ieşit:
1.Amândoi au avut acum la ei o mulţime de hârtii şi… nu le-au folosit. Ponta probabil le frunzărise cu o seară înainte şi nu le-a mai citit iar Iohannis a cărat un bibliograf de câteva kile ca să scoată din el un talon de pensie care-i încăpea în portofel. Restul hârtiilor folosite erau doar copiuţele cu răspunsurile la întrebările ştiute dinainte.
2.A fost o dezbatere în care fiecare tabără a recunoscut în favoritul său exact ce-l atrăsese şi înainte iar în adversar a văzut ce-l enervează de ceva timp. Adică a fost o întâlnire care nu a făcut decât să le confirme celor deja convinşi că e bine să voteze, dar nu asta urmăreau angajatorii maestrului puilor morţi. ACL avea nevoie să provoace nehotărâţii să iasă la vot, să-l demonizeze cât mai mult pe Ponta şi să clădească un personaj care să ridice masele … ori Iohannis nu părea în stare să ridice ochii.
3.Blaga a aruncat pe geam banii partidului sau, ca să fiu mai exact, a aruncat prea târziu banii!

Posted in Editoriale | Leave a comment

3 lucruri simple despre prima confruntare Ponta-Iohannis

1.Bunul simţ dictează ca atunci când nu te pricepi la un subiect să taci ( dar asta nu mai era posibil după secvenţa cu găinile) sau să promiţi că te vei documenta până la următoarea discuţie. În nici un caz nu confundaţi vorbitul rar şi pe lângă subiect cu buna creştere. Iohannis s-a făcut de râs prin lipsa de informaţii nu numai prin consilierii de imagine care nu i-au lucrat până acum capacitatea de a comunica.
2.Dacă aş participa la o dezbatere despre fizica cuantică aş tăcea, aş face feţe-feţe, aş cere un time-out, fiindu-mi clar că dacă deschid gura voi părea prost. Dar dacă aş vrea să reprezint România, să zicem la Consiliul Europei, pe tema fizicii m-aş pregăti. Dacă aş participa la deciziile acestui for aş fi şi mai pregătit!
Iohannis nu se pregăteşte numai să ne reprezinte la tv, ci şi în forurile europene! Datele despre care s-a discutat marţi seară fac parte din bagajul obligatoriu de informaţii pentru unul care-mi cere să-i dau girul pentru a merge la Consiliu!
3.Nu a fost numai o dezbatere între doi prezidenţiabili ci şi una între doi oameni care au vise ( unul realizate, celălalt încă nu) legate de Palatul Victoria. Iohannis, acum 5 ani trebuia să fie premierul lui Mircea Geoană, după ce fusese al candidatului de atunci Crin Antonescu. Mai mult, la începutul acestui an voia să fie vicele premierului pe teme financiare, poziţia eliberată de Daniel Chiţoiu. Datele de bază nu s-au schimbat atât de mult de atunci, lăsându-mă să trag concluzia că era… nepregătit pentru acele poziţii!

Posted in Editoriale | 3 Comments

Candidatura lui Dragnea la şefia PSD, un exerciţiu de imagine

Cum sună mai bine, atunci când vrei să justifici un eveniment penal din viaţa ta? „La o zi după ce şi-a anunţat candidatura la preşedinţia PSD, DNA i-a organizat lui Liviu Dragnea un pelerinaj de sute de oameni cărora li s-ar fi falsificat votul de la Referendumul din 2012” sau „Sute de martori au declarat că votul le-a fost fraudat la Referendum, in cadrul procesului vicepremierului Dragnea” ?
Este clar că prima afirmaţie e mai bine mulată pe linia mesajului PSD din această campanie, „Justiţia să-şi facă datoria, dar e clar că aglomerarea de dosare e făcută cu scop electoral”. În concluzie, anunţul candidaturii la şefia PSD este un cadou pe care Victor Ponta i l-a permis adjunctului său pentru a avea argumente în cazul unei dezbateri publice pe tema acţiunii de aducere a 180 de martori pentru o singură zi de audieri în instanţă.
Aşa se şi explică de ce preşedintele PSD nu a mai reacţionat violent când doi lideri de marcă – Dragnea şi Sebastian Ghiţă – au început să-i împartă moştenirea.
Anunţul i-a folosit lui Dragnea, dar şi lui Ponta, pentru că i-a adus un strop de linişte în partid. Episoadele Hrebenciuc-Şova şi cel Geoană-Vanghelie au agitat apele în deja agitatul partid. Aşa, cu Dragnea şi Ghiţă protagonişti, taberele stau mai liniştite, odată pentru că nu are rost să te iei de Dragnea cât timp e la el carnetul de cecuri al Guvernului şi apoi pentru că o prostie să te cerţi cu Ghiţă, cât timp este cel mai fidel prieten care i-a rămas lui Victor Ponta.
Concluzie: Dragnea poate o candida la şefia PSD, dar nu ăsta a fost anunţul oficial. Acum doar a spus că Ponta vrea linişte că are puţină treabă cu Iohannis şi că dacă iese ceva rău la ICCJ – deocamdată ca imagine pentru partid – totul e din cauză că procurorii răi vor să-l discrediteze şi pe viitorul preşedinte al formaţiunii.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

La mulţi ani, România!

La noi, când traversezi, te uiţi bine întâi în Stânga. Apoi te asiguri că nu te loveşte nimic din Dreapta. Dacă ai ajuns dincolo cu bine… eşti de Centru!

rubrica 28 noiembrieAlte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | 1 Comment


   Texte de vineri

Moş Crăciun, să te spânzuri cu cravata pe care mi-ai adus-o!

Dragă Moş Crăciun,

Cred că ajunge cât ţi-ai bătut joc de mine! De zeci de ani, învăţ poezii, colinde, sunt cuminte, mănânc tot ce am în farfurie şi seara nu pun gura pe dropsuri! Iar tu ce faci? Îţi respecţi partea contractuală care-ţi revine prin tradiţie? Evident nu!

Cam de când am învăţat să scriu ţi-am trimis scrisorile despre care orice puşti crede că le citeşti cu atenţie, cumpăneşti gradul de cuminţenie şi apoi te pui pe împachetat maşinuţe, soldăţei sau păpuşi. Simplu, doar că eu am ajuns să cred că fie habar nu ai să citeşti fie nu dai bani pe hârtie igienică, scrisorile de la copii fiind de ajuns pentru tine, elfi, spiriduşi reni şi ce mai ai tu pe acolo.

Un exemplu: când ţi-am cerut o cravată? Sau, mai rău, ţi-a cerut vreodată cineva cravată? Şi, cel mai grav, ştii pe cineva care să fi cerut o cravată maro căcăniu, cu crenguţe verzi vomă de căţel otrăvit şi clopoţei care arată ca nişte testicule de berbec prinse cu şnur roşu?

Să îţi mai amintesc de unde ştiu că există astfel de cravate? De la tine am aflat, acum 3 ani, când s-au împărţit darurile de sub pom. Te ascunzi după fusta soacră-mii, spui că ea a ales darul şi mai şi foloseşti ca alibi faptul că femeia, nevinovată, fără să ştie ce e în pachet mi-a spus: Uite ceva pentru tine care să îţi amintească de mine!

Ca şi cum există pe lume vreo soacră care crede că poate fi uitată de ginere! Clar, o minciună care să-ţi acopere incompetenţa. Nu mai spun că e mare diferenţă între ce mi-ai adus şi ce îţi ceream eu în scrisoarea pe care, conştiincios, ţi-o trimisesem. În fine, o bilă albă pentru tine este că nu i-ai arătat soacrei scrisoarea de la mine. Oricum, eram băut când am scris-o şi un pic influenţat de postul ţinut de nevastă-mea.

În anul următor, cravata frumos împachetată stătea cuminte sub brăduţ, având pe ea o etichetă cu numele unui văr. Tu ai intrat cu alaiul de hohoho-uri şi toţi am cântat, ne-am prostit şi ne-am bătut cu crenguţe. De căcat, ştiu, dar eram optimişti, sperând ca măcar o dată ai citit scrisorile.

Se împărţeau darurile şi mi-am auzit numele. Mi-ai întins o cutie măricică, în care ghiceam tutunul aromat la care râvnisem de faţă cu nevastă-mea, când ai spus:

-Dar de ce nu porţi, fiule, cravata primită anul trecut?

-Ce cravată, Moşule, mă confunzi!

-Eh na, cum să uite Moşul, era o cravată maronie…

Nu îmi era teamă decât că o vei descrie şi vărul o va recunoaşte când îşi va deschide pachetul. Mă vedeam smerit, explicându-i soacrei cum e cu darul primit din mâna ei şi ascultând o predică despre ce nedreaptă e viaţa, că munceşti să creşti o fată aşa cum trebuie şi vine orice netrebnic şi şi-o bagă-n munca ta…

-Ah, mi-am amintit, dar aia e o cravată de purtat doar la ocazii speciale!

-Şi Ajunul la socrii nu e o astfel de ocazie?

Moşule, tu ţii cu ursul? Apoi m-ai trecut cu vederea şi ai ajuns la vărul în cauză.

E al treilea Crăciun de la cel în care am privit cravata. Nu vreau să îmi amintesc cum s-a terminat precedentul. Nu credeam că există atâtea cuvinte care să descrie un nerecunoscător.

Sunt în faţa oglinzii şi îmi potrivesc nodul la cravata, răscumpărată cu greu de la vărul despre care nici nu bănuiam că are atâtea necazuri financiare! Strâng nodul şi mă gândesc că e gâtul tău.

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Moş Crăciun, să te spânzuri cu cravata pe care mi-ai adus-o!

decembrie 12th, 2014 by

Dragă Moş Crăciun,

Cred că ajunge cât ţi-ai bătut joc de mine! De zeci de ani, învăţ poezii, colinde, sunt cuminte, mănânc tot ce am în farfurie şi seara nu pun gura pe dropsuri! Iar tu ce faci? Îţi respecţi partea contractuală care-ţi revine prin tradiţie? Evident nu!

Cam de când am învăţat să scriu ţi-am trimis scrisorile despre care orice puşti crede că le citeşti cu atenţie, cumpăneşti gradul de cuminţenie şi apoi te pui pe împachetat maşinuţe, soldăţei sau păpuşi. Simplu, doar că eu am ajuns să cred că fie habar nu ai să citeşti fie nu dai bani pe hârtie igienică, scrisorile de la copii fiind de ajuns pentru tine, elfi, spiriduşi reni şi ce mai ai tu pe acolo.

Un exemplu: când ţi-am cerut o cravată? Sau, mai rău, ţi-a cerut vreodată cineva cravată? Şi, cel mai grav, ştii pe cineva care să fi cerut o cravată maro căcăniu, cu crenguţe verzi vomă de căţel otrăvit şi clopoţei care arată ca nişte testicule de berbec prinse cu şnur roşu?

Să îţi mai amintesc de unde ştiu că există astfel de cravate? De la tine am aflat, acum 3 ani, când s-au împărţit darurile de sub pom. Te ascunzi după fusta soacră-mii, spui că ea a ales darul şi mai şi foloseşti ca alibi faptul că femeia, nevinovată, fără să ştie ce e în pachet mi-a spus: Uite ceva pentru tine care să îţi amintească de mine!

Ca şi cum există pe lume vreo soacră care crede că poate fi uitată de ginere! Clar, o minciună care să-ţi acopere incompetenţa. Nu mai spun că e mare diferenţă între ce mi-ai adus şi ce îţi ceream eu în scrisoarea pe care, conştiincios, ţi-o trimisesem. În fine, o bilă albă pentru tine este că nu i-ai arătat soacrei scrisoarea de la mine. Oricum, eram băut când am scris-o şi un pic influenţat de postul ţinut de nevastă-mea.

În anul următor, cravata frumos împachetată stătea cuminte sub brăduţ, având pe ea o etichetă cu numele unui văr. Tu ai intrat cu alaiul de hohoho-uri şi toţi am cântat, ne-am prostit şi ne-am bătut cu crenguţe. De căcat, ştiu, dar eram optimişti, sperând ca măcar o dată ai citit scrisorile.

Se împărţeau darurile şi mi-am auzit numele. Mi-ai întins o cutie măricică, în care ghiceam tutunul aromat la care râvnisem de faţă cu nevastă-mea, când ai spus:

-Dar de ce nu porţi, fiule, cravata primită anul trecut?

-Ce cravată, Moşule, mă confunzi!

-Eh na, cum să uite Moşul, era o cravată maronie…

Nu îmi era teamă decât că o vei descrie şi vărul o va recunoaşte când îşi va deschide pachetul. Mă vedeam smerit, explicându-i soacrei cum e cu darul primit din mâna ei şi ascultând o predică despre ce nedreaptă e viaţa, că munceşti să creşti o fată aşa cum trebuie şi vine orice netrebnic şi şi-o bagă-n munca ta…

-Ah, mi-am amintit, dar aia e o cravată de purtat doar la ocazii speciale!

-Şi Ajunul la socrii nu e o astfel de ocazie?

Moşule, tu ţii cu ursul? Apoi m-ai trecut cu vederea şi ai ajuns la vărul în cauză.

E al treilea Crăciun de la cel în care am privit cravata. Nu vreau să îmi amintesc cum s-a terminat precedentul. Nu credeam că există atâtea cuvinte care să descrie un nerecunoscător.

Sunt în faţa oglinzii şi îmi potrivesc nodul la cravata, răscumpărată cu greu de la vărul despre care nici nu bănuiam că are atâtea necazuri financiare! Strâng nodul şi mă gândesc că e gâtul tău.

O nuielușă de la soacră-mea

decembrie 5th, 2014 by

Ce copil nu își lustruiește ghetuțele și nu le pune la ușă în ajunul Sfântului Nicolae? Fiica mea mai mare – îi spun așa doar ca să o deosebesc de cealalată, Sofia, pentru că nu are decât 5 ani și un pic – nu face excepție. Cu cele mai frumoase botine în mână – evident o coincidență, sunt și cele mai voluminoase – s-a apropiat de ușă, le-a așezat cât mai aproape de intrare, parcă vrând să prindă cele mai grele cadouri pe care Moșul, obosit, va încerca să le lase primele din brațe.

După ea venea Sofia, târând o cizmă uriașă de cauciuc, culeasă probabil de prin grădina abandonată acum designerului iernii. Ca să marcheze totuși obiectul, îndesase în cizmă o păpușă destul de moale, atât de înzorzonată și de urâtă încât numai un copil de 2 ani putea să se uite la ea tandru și să spună ”Pis”.

-Pananam! A spus Sofia, arătând bucata de cauciuc înmaronită de noroi.

-Taci, Zuf! Alecsia s-a întors spre soră-sa și i-a astupat gurița cu mâna. Ne aude Moșul și nu mai lasă cadouri!

Cumva Sofia s-a eliberat și a ținut să repete ideea care stătea să declanșeze un conflict cu Alecsia: ”Pananam!”

poza vineri 1

Patru adulți, un copil, o broască țestoasă și un număr considerabil de pisici – dintre care 3 negre, despre care se spune că sunt mai înțelepte – nu am reușit să înțelegem de ce spune Sofia ”pananam” și la pantofi și la pantaloni. Am alocat fiecare dintre noi mult timp subiectului, dar nu i-am dat de capăt, cel mai frustrant fiind că nici măcar ea nu va putea să ne mai ofere o explicație atunci când va vorbi mult mai bine decât o face acum. Ne-am mulțumit să mutăm, în dulapul ei, pantalonii cât mai departe de raftul cu pantofiori, măcar să nu provocăm traume copilului când urlă ”pananam”, cu degetul arătător îndreptat spre șifonier și să știm dacă vrea să-și schimbe pantofii sau pantalonii. Sigur, o altă soluție ar fi să o îmbrăcăm doar în fuste, cuvânt pe care-l pronunță destul de bine, doar că nu îl spune prea clar pe S și nu putem permite să vrea o fustă când sunt și străini în casă.

Dar m-am luat cu gândurile și am uitat de ce stau ascuns în întuneric, ținând un sac cu multe daruri. Fetele plecaseră de mult de la ușă, probabil sunt în paturile lor, refuzând oferta dulce a Moșului Ene și sperând că vor fi primele care vor auzi pașii greoi ai celuilalt moș, cărăuș al cadourilor preludiu ale celor de la Crăciun.

E senzațională senzația din fiecare an, când aștepți ca toți din casă să adoarmă și să le lași mici atenții în ghete. Când te miști încet, cu atenție să nu trezești pe cineva și să strici bucuria tuturor. Ești deodată Superman, Captain Planet, Zâna Măseluță și peștișorul de aur!

La ușă am văzut lucind și cizmele nevestei mele. Am zâmbit, eram pregătit pentru a-i satisface dorința de a fi copil măcar o dată pe an. Eram pregătit chiar și pentru cizmele mele de cowboy, pe care le ”uitasem” de cu seară în hol. În definitiv, nicăieri în povești nu se spune dacă peștișorul nu-și îndeplinea din când în când și lui câte o dorință!

Tocmai am pus cadourile când am simțit o mișcare în casă. M-am tras în sufragerie și am rămas nemișcat, aproape fără să respir. O umbră a apărut în hol, a cotrobăit pe lângă șirul de ghete și a dispărut, aproape pe nesimțite, așa cum a și apărut.

Inima îmi bătea tare. ”Doamne, există! Fantasma copilăriei prinsese viață sub ochii mei!” Nu mai aveam răbdare, cu emoții de puștan am mers în hol. Pe fiecare pereche de încălțăminte înflorise câte un dar nou. L-am luat pe cel sprijinit de cizma mea.

O nuia!

Am tras aer în nări, ca un căprior care adulmecă lupul, ca Scufița Roșie când a văzut că florile de câmp pot mirosi a blană cenușie. Parfumul inconfundabil al soacrei lua locul fantasmei copilăriei.

Undeva, în întuneric, cineva râdea de Superman, Captain Planet, Zâna Măseluță… dar peștișorul de aur își restarta setul de dorințe proprii!

 

Ştiu să-i spun „Iartă-mă!” unei femei. Am şi exersat mult timp

noiembrie 28th, 2014 by

 

-E post!

Mi-a aruncat o privire care m-a lovit drept în centrul dorinţelor, dacă aşa s-o chema.

-Ştiu, dar m-am gândit că asta înseamnă că nu mâncăm fripturi, nu că…

-Parcă eu nu ştiu la ce te gândeşti tu toată ziua. Adică eu nu văd cum te uiţi după mine ca şi cum aş fi o bucată de carne?

Perioada asta a anului este mai dificilă chiar decât Postul Paştelui. Normal, primăvara, în cele 40 de zile dinaintea măcelului de miei, mi se pare că e mai greu decât iarna.

-Ok, iartă-mă, promit că…

-Ce să promiţi? Dacă promisiunile ar sta pe umeraşe te-aş fi evacuat deja din şifonier.

Vroiam pace aşa că nu am mai spus că oricum eram aproape dat afară din şifonier. Dar acum nu era important să ne măsurăm în vorbe. Un bărbat trebuie uneori să dea dovadă de înţelepciune şi să cedeze. Până la urmă, două lucruri fac un cuplu să meargă ca uns, cedarea în problemele care nu te deranjează prea tare şi capacitatea de a face ce-ţi trece prin cap, susţinând că orice idee i-a trecut ei mai întâi prin cap. Un „Iartă-mă!” şoptit când sunteţi doar voi doi nu doare şi nu lasă urme. Plus că, dacă se laudă cu vorbele smulse direct din soclul statuii masculinităţii tale, poţi oricând să o negi sau să o dai pe glume.

Dar acum lucrurile nu stăteau ca de obicei.

-Puteai măcar să aştepţi să mă spovedesc! Dar ţie nu îţi pasă de nimic. Ah, bărbaţii nu au nimic sfânt!

Posibil, dar unele lucruri le facem din instinct. Nu e reavoinţă, ochii văd, inima cere şi… aşa suntem noi, mai sensibili la cererile inimii. Oricum nu pot trăi fără noi!

foto text vineri

Am dat să ies din cameră, asta fiind o cedare şi mai mare decât „Iartă-mă!”.

-Unde pleci acum?

-Păi, să îţi fac altă cafea. De unde să ştiu că iese aşa scandal că am pus o picătură de lapte…

-La ce bun? Răul e făcut! Am apucat să beau din ea. Postul e stricat. Clar din cauza ta!

M-am oprit în uşă. Mi-a străfulgerat o idee. Cred că-mi şi luceau ochii.

-Să nu te gândeşti la vreo prostie. E post în continuare!

Black Friday la bordel

noiembrie 21st, 2014 by

„Faţa ei avea expresivitatea unui piept de pui la grătar cu garnitură de legume fierte. Ochii ei erau puţin mai vii decât ai unui cap de miel fiert prea mult în ciorba de Paşte. Şi dinţii îi avea asemănători cu ai mielului.”

Prietenul meu era încă sincer marcat de imaginea din trecut pe care o retrăia povestindu-mi. Poate l-aş fi cruţat de momentul crud al unei amintiri traumatizante, dar mă interesa restul poveştii. Plus că era o şansă ca destăinuindu-se cuiva să treacă peste durere şi să meargă mai departe.

„Afişul cu reducerile era atât de mare încât până să intre nu am văzut cine – sau mai exact CE era înăuntru! Adică, nu mă înţelege greşit, ştiam că e un bordel, dar sperasem sincer ca înăuntru să fie femei. Sau, în fine, fiinţe despre care să ştii din prima că sunt femei!”

Omul se nimerise singur, într-o delegaţie într-o capitală europeană, în ziua marilor reduceri. Febra tăierilor lovise şi un bordel, de pe o stradă ale cărei trotuare erau luminate doar de felinarele roşii ale stabilimentelor. Acuma nu mă întrebaţi ce căuta el tocmai pe acea stradă! Poate se pierduse în labirintul de beton, căutând cea mai potrivită atenţie pentru soacră-sa.

„Intrasem, aşa că nu puteam sta ca prostul sau să fug şi atunci m-am trezit interesându-mă de promoţii:

-Am văzut că faceţi reduceri de Black Friday…

Mie îmi era neclar dacă reducerea consta în ce au clienţii de plătit sau creştea suma plătită de fiinţa de la tejghea pentru că te uitai la ea.

-Da, reduceri mari. Ce v-ar interesa?

-Păi…

-Promoţia e că, la orice produs, plătiţi 3 şi primiţi 4.

Am zis că e ofertă bună. Trebuie să mă înţelegi, m-am gândit că nu puteau fi toate 4 ca aia de la recepţie, adică nu cred că pe lume erau 4 atât de urâte ca aia de la recepţie.”

Îl înţelegeam, cum să nu-l înţeleg. Noi bărbaţii avem un al şaselea simţ, al toleranţei.

„Am întrebat cât costă, mi-a spus, am crezut că ăla e preţul pentru 3, s-a dovedit a fi preţul pentru una, aşa că am scos din buzunar diurna pe toată delegaţia şi i-am pus-o pe tejghea. A luat banii şi s-a uitat la ei ca şi cum se mira că unul cu faţa mea putea deţine bancnote reale. Brusc mi-a zâmbit şi mi-a spus:

-Bine aţi venit la…

Eram acolo de două zile. De unde să ştiu limba aia butucănoasă? Am rugat-o să traducă. Plăteam 3 şi primeam 4, merita să ştiu numele bordelului. Mi-a spus în engleză:

-Bine aţi venit la Paradisul Băieţilor în Furou!”

Eu nu ştiu de ce ne încăpăţânăm să facem lucruri la care nu ne pricepem, chiar dacă ne străduim pentru a ajuta un prieten. Adică e clar că nu mă pricem la psihologie. Auzi la mine, se destăinuie cuiva şi durerea scade, făcându-l să meargă mai departe! O prostie, plângea ca un copil după ce mi-a povestit.

Daţi-mi o femeie dezbrăcată de haine şi… de convingeri politice!

noiembrie 14th, 2014 by

Noaptea mirosea a frunze proaspăt omorâte şi inmuiate în apa curată a ploii. Întârziam la fiecare pas pentru că-mi plăcea aroma care se ridica atunci când le striveam sub tălpi. Totul strălucea de la umezeală şi părea că Luna-şi trage seva de lumină din Pământ şi nu că ea-şi revarsă razele peste noi.
Mă duceam spre casă şi drumul îmi creştea dorinţa de a ajunge la căldură, de a mă lăsa dezmierdat, alintat. Ştiam că parfumul unei camere în care e o femeie va trezi, măcar pentru o noapte, adolescentul din mine, acoperit sub chintalul de bărbat matur.
Am ajuns la uşă şi m-am oprit să reaşez buchetul de flori „culese” în grabă dintr-o florărie improvizată undeva la graniţa dintre ape şi asfalt. Am tresărit, de dincolo de uşă se auzeau voci. De bărbaţi!

IMG_8529

A durat puţin până când orgoliul meu de mascul şi-a lins rana şi a lăsat ceva spaţiu lucidităţii. Am recunoscut vocile, dar bărbaţii ăia doi nu puteau fi acasă la noi. Era televizorul. Se înfruntau. Dezbăteau. Unul era agresiv, celălalt se bâlbâia. Ce plictiseală, îmi imaginam cum faţa ei se va lumina când mă va vedea în uşă.
Am simţit-o prin casă. Vorbea şi ea. „Ce bou! Uită-te la el!” Şi a continuat cu un portret al celui de la televizor, destul de plastic ca să o facă pe mama lui să-i pară rău că nu a avortat!
Am vrut să bag cheia-n uşă, dar am zis să văd ce se mai întâmplă. „Dragă, eu nu ştiu cum poţi vota aşa un specimen! Dar nu mă mir, din şcoală nu erai tu vreo deşteaptă!” Era momentul să intru, doar prezenţa mea îi va putea oferi scuza perfectă să întrerupă conversaţia stresantă. Intuiam şi cu cine vorbeşte. De vreo lună se certa mereu cu prietena ei din şcoală. Motivul sigur era altul decât cel pe care-l afişau, nu se putea să te cerţi cu un prieten de-o viaţă pentru nişte alegeri!
Am descuiat şi am intrat. O vedeam cum dă deoparte telefonul, îl închide şi opreşte televizorul, totul parcă nu destul de repede pentru a ajunge în braţele mele.
Dar nu a fost aşa.
M-a văzut şi a părut mirată. E adevărat că ajunsesem un pic mai devreme, dar… Mi-a făcut semn că vorbeşte, ca şi cum eu puteam crede că aparatul doar i se prinsese de bucle. Mi-a arătat televizorul şi mi-a făcut semn să tac.
„Da.hai că a venit Alecu! Uită-te la prostul tău până îi dau ceva de mâncare şi vorbim după! Cum? Ai mâncat în oraş? Ah, nu închide, hai să mai comentăm!”