Editoriale

Munaf a venit în România ca să fie liber

Aducerea în țară a condamnatului Mohamad Munaf mi-a ridicat câteva întrebări, pe care văd că și le pun și alții, așa că îmi permit să ofer cele mai credibile răspunsuri.
Prima este ”De ce a venit?” Spun ”a venit” și nu ”a fost capturat” pentru că devine tot mai clar că încarcerarea sa îi aduce lui Munaf mai multe avantaje decât statului român. Adică predarea este o afacere ”reciproc avantajoasă” la care irakiano-americanul trebuie să fi achiesat.
De ce? El a fost condamnat la 10 ani de închisoare în 2008. Dacă ar fi fost încarcerat imediat după sentință, fiind valabil la acea dată Codul de Procedură Penală vechi, el ar fi executat aproximativ 7 ani din pedeapsă. Din detenție s-ar fi scăzut arestul preventiv sau detenția executată, chiar și pentru alte fapte, fracția necesară liberării condiționate fiind stabilită prin două procese: unul de computare a celor două pedepse și unul de constatare de executare a fracției din sentință.
Apăreau două probleme. Prima era de recunoaștere a unei detenții în Irak și, a doua, de efectuare a câtorva luni de arest pentru a se ajunge la datele cerute de justiția română.
Munaf a executat ( între 2005 și 2011) aproape 6 ani de închisoare. Ar mai trebui să stea în pușcăriile din România puțin peste un an, asta dacă nu obține o revizuire a condamnării.
Merită, considerând că în ultimii 10 ani a văzut ștreangul, condamnări pe viață și multe altele? Evident, pentru că la sfârșitul acestei perioade devine un om liber, chiar și dincolo de granițele Irakului.
Rămân câteva întrebări.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Despre monarhie și un produs de consum retras de pe piață

Fără a-mi păsa prea mult de subiect, nu pot să nu observ că subiectul Prințului Nicolae și al retragerii sale de pe iluzoria listă a moștenitorilor tronului României a dispărut de pe wall-urile celor interesați. Din siteurile de știri dispăruse de mult, iar ziare nu prea mai sunt, ca să poți face o statistică.
Subiectul – important, dacă e să te iei după sondajele privind interesele românilor – a ținut capul de afiș cam cât leul omorât în Africa de un dentist american și mult mai puțin decât drama de la Vaslui.
De ce? O explicație este… vara, când subiectele au o volatilitate mai mare ca a apei. O alta este că Prințul este un subiect artificial. El nu e un personaj care s-a impus natural în ierarhia Casei Regale.
El este un produs de imagine. În el a investit o Fundație – cele mai bune exemple sunt știrile despre activitățile sale de binefacere, știri pe care nu le vedeți despre alte personalități care se duc în orfelinate sau case de bătrâni, de fapt, să știți că de câte ori vedeți știri despre astfel de acțiuni să știți că ele nu sunt dictate de interesul publicului, ci sunt forțate de interesele editorului. ”Produsul” a fost lansat cu specialiști în comunicare, designeri de haine, stiliști de tot felul și cineva i-a plătit pe acești oameni.

(mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jurnal de tătic. Sfântul Tati!

Alecu, Alecsia și Sofia-Alexandra… vă dați seama ce e în sufletul casei noastre pe 30 August? Sigur, când am ales numele mă gândeam că vom avea Revelionul nostru sub soare arzător, până acum, însă, am sărbătorit o singură dată și atunci ne-a luat mult să o convingem pe Sofia – nu avea nici măcar 2 ani! – că nu e ”Sfântul Tati”, ci o sărbătoare colectivă.
Mie mi-a plăcut gluma Sofiei, dar în seara aia Silvana mi-a spus că ar fi fost mult mai bine ca fetele să se numească Silvia și Silvana și că, oricum, dacă e să fie un sfânt al familiei, cel mai nimerit ar fi fost Sfânta Mami.
După mine, însă, există o logică în faptul că majoritatea sfinților din calendar sunt bărbați!
Anul ăsta onomastica ne-a prins despărțiți. Fetele trăiesc cu maximă savoare agonia vacanței de vară, mami și tati sunt la București, cu treburi ce nu vor fi niciodată la fel de importante ca acelea pierdute nefiind lângă fete.
Ziua mea a început ok. Stăm la cafea în sufragerie. Silvana se joacă pe telefon. Eu am deschis tutunul primit de câteva zile, dar pe care am promis să nu-l încep decât de Sfântul Alexandru, tutun adus de la aproape o mie de kilometri, prin complicitatea Silvanei cu niște prieteni dragi ca soarele de la malul mării.
Cafeaua se răcise. Tăceam – cum se tace în mai toate casele în care s-au consumat de mult mai toate vorbele și gesturile – și ne uitam la ceas.
-Eu sun!
Am spart eu tăcerea. Puțin temător, ca în bancul ăla de pe vremuri, în care primul din casă care vorbea spăla vasele.
-Am promis că sunăm la 10. Mai sunt câteva minute. Trebuie să le trezească, să le îmbrace, micul dejun și apoi pleacă la târg. Chiar nu ai răbdare? Dacă sunăm acum…
Parcă le și vedeam, la masă…

jurnal 25

În timp ce mă boscorodea, a pus mâna pe telefon.
-O fac de gura ta…
-Dar eu…
-Bună, mamă! Sunteți gata? Lasă, sunăm mai târziu. Sau mai bine suni tu când sunteți în mașină. Știam, dar Alecu…
Nu a închis imediat, ceea ce însemna că de la celălalt aparat au mai răsunat ceva vorbe despre mine.
Planul fusese simplu, de ziua lor, fetele urmau să ajungă la un târg al meșteșugarilor, la vreo 60 de kilometri de casă. Noi am promis solemn să nu sunăm până nu sunt toți în mașină, ca să nu perturbăm programul de dimineață, ce trebuia să funcționeze ca o acțiune a pompierilor.
Am rămas din nou tăcuți.
-Știi că eu…
-Nu erau gata! Dacă măcar odată te-ai fi ocupat…
Tutunul era bun, exact cum mi-l aminteam. Poate îl îndesasem prea mult în pipă…
-Habar nu ai cum e să pregătești fetele pentru plimbare. Tu stai la cafea și, pac, fetele sunt gata!
Sau poate era puțin prea umed. La următoarea pipă, cred că o să o umplu și o să o las vreo oră la uscat.
-Știi doar să te fălești cu ele. ”Uite ce prințese are tati!”
Mă gândesc, poate o pipă din cocean de porumb ar fi mai potrivită pentru tutunul ăsta.
Atunci a sunat telefonul.

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Năbădăiosul Moș Ene!

Când să le privesc mai bine dacă nu atunci când dorm?

jurnal 24

Ele închid ochii, în timp ce Moș Ene intră pe sub pleoapele lor și începe să cotrobăie prin lada de vise. Și ia prințese și prinți de catifea și îi aruncă-n mări de puf… sau ce-or visa copiii înainte de a avea destule amintiri pe care să le îndrepte.
Iar eu le privesc.
Cică dacă dorm pot să mă uit la ele cât vreau și să-mi repet șoptit ”Doamne, cât sunteți de frumoase!” că nu le deochi.
Pentru că un bărbat poate să-și râdă de toate pisicile negre din lume care taie căi cât e noaptea de marți 13 de lungă, dar un tată simte, când se uită la un înger dormind, că nu poate fi atâta frumusețe pe lume fără a fi ascuns undeva și urâtul. Pentru că un tată se teme și se bucură când se uită la copiii lui.
Mă pun mai comod, la picioarele patului și aproape că Moș Ene ăsta mă învinge și pe mine, când am simțit o mână pe umăr. Silvana:
-Hai să mă ajuți cu ceva!
I-am făcut semn să vorbească mai încet și că voi veni. Dar am mai rămas puțin. Zâmbeau, semn că prinții aterizaseră cu bine în valurile de puf.
-Cât poți sta așa, fără să faci nimic?
-Am vrut să fiu sigur că sunt învelite…
-Da, sigur!
Nu aveam chef de ceartă. Nici măcar de împunsături, pe jumătate eram încă în marea pufoasă. I-am spus doar:
-Crezi că tatăl tău nu te-a privit niciodată când dormeai?
A rămas gânditoare, preț de câteva secunde.
-Da, cred că a făcut-o de câteva ori.
-Dar cum de știi?

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Ciorba și chelia

Nu înțeleg de ce, încă de la nașterea lor, nu contenim să ne lăudăm copiii că sunt cei mai deștepți din lume și, pe de altă parte, îi tratăm uneori de parcă ar avea un singur neuron și ăla e ocupat să-și sugă degetul!
Cel mai bun exemplu e felul în care vrem să-i facem să mănânce ce credem noi că le face bine sau ce considerăm că ar trebui să le placă.
Când eram mic, mama nu pierdea o zi să-mi spună că sunt deștept și frumos, dar nu rata niciodată ocazia să-mi dea spanac și să-mi spună: ”Asta mănâncă Popeye și are mușchii tari ca piatra!” După mine, spanacul are gust de mâl și alge gata rumegate și duhoarea asta ciudată ajunsesem să o simt în gură și când vedeam desenul animat cu musculosul matroz. Las deoparte latura de psihologie infantilă, minciuna cu spanacul a aruncat o umbră de îndoială și asupra chestiei cu deșteptăciunea și frumusețea…
Totuși și noi practicăm același joc pervers când vine vorba de diverse mâncăruri.
Pe Alecsia am exersat, când era mai micuță, cele mai mârșave – dar totodată nevinovate – minciuni! ”Bea tot laptele ca să ai ochi frumoși ca Barbie!” ”Clopoțica roade zilnic un măr!” și altele la fel.

jurnal 23

O sincopă a apărut când i-am repetat de vreo două ori că mica sirena Ariel mănâncă ciorbă, până când fata ne-a cerut să-și ia ciorba în baie ca să o bea sub apa adunată-n cadă.
Din acel moment, am început să alegem mai bine minciunile.
-Termină ciorbița, Alecsia!
Fata s-a uitat la maică-sa ca la călăul care-și trage cagula. Am hotărât să nu mă bag, mai ales pentru că, în urmă cu doi ani, îmi aparținuse ideea legării acvaticei Ariel de fiertura de oase. Am preferat să înfulec porția pe care o aveam în față, mai ales că o ”reglasem” cu destulă smântână și sare, în speranța că mă vede un nutriționist și moare de inimă.
-Să știi că am pus în ea tarhon și tarhonul face părul strălucitor!
Alecsia s-a uitat spre Sofia, dar nu a găsit ajutorul sperat. Sofia rade orice fel de ciorbă sau supă. S-a uitat apoi spre mine, dar eu am continuat să bag în gură lingură după lingură.
-Tarhonul face părul să fie mătăsos și să crească de două ori mai repede.
Vorbele mamei parcă îi umpleau fetei bolul care nu părea să se golească de zeama antipatică. Brusc, ochii Alecsiei s-au luminat:
-Tati, când erai mic, era tarhon?
Toți am oprit lingurile, simțind că urmează ceva important… M-am frecat pe țeasta ca un bec și m-am gândit ”Ce faci acum? Minți copilul sau…”
-Ăăăă…
-Spune, tati!
Dacă în clipa aia o muscă ar fi căzut într-unul din bolurile de pe masă am fi auzit-o clipocind. Poate chiar strigând după ajutor, cine știe, doar eram într-o poveste în care părul crește de la frunze fierte!
-Ăăăăă…
-Tati?

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Șeful e șef și în…

Mie mi se pare un înger…

jurnal 22

Dar uneori se poartă ca un mic diavol.
A vrut o cană de pe masă.
-Vleau aia!
Poate i-aș fi dat-o, dar era plină cu ceai fierbinte.
-Nu se poate, Sof, e uffff…
-Aiaaaaaa!
Dădea din picioruș și urla cu atât mai tare, cu cât îndepărtam cana de marginea mesei. La un moment dat, mi-a dat o palmă peste picior. În viață, am primit mângâieri mai dure decât pălmuța aia.
Pe loc m-a distrat mutrița ei nervoasă, pumnii mici cât două nuci, strânși până se înroșise pielea, piciorușul lovind nervos podeaua, toate mi s-au părut haioase. Am râs și râsul meu a înfuriat-o și mai tare. A ieșit plângând și strigând, probabil în căutarea unui alt adult pe care să-l cheme în ajutor.
Eram cu un prieten în casă, adevăratul beneficiar al cănii de ceai. Omul a împins cana înapoi spre mine:
-Auzi? Eu chiar nu vreau ceai. Hai, răcește-l puțin și dă-i fetei.
Au un al șaselea simț! Sofia parcă a simțit că are un aliat și s-a întors în ușă. Aștepta, dar era încă supărată.
-Dragul meu – omul nu are copii, așa că mi-am permis un ton mai didactic – nu e bine să le faci toate nazurile. Suporți țipetele, dar nu cedezi, dacă ai apucat să spui că nu are voie ceva…
Deși pe atunci abia de avea un an și jumătate, Sofia a înțeles că ”solicitarea” ei era încă respinsă, așa că și-a manifestat nemulțumirea cu încă un strigăt.
-Prietene – mă prefăceam că nu o aud, deși striga de au dispărut vrăbiuțele de pe pervaz, preferând să-i dau amicului meu sfaturile atât de utile în viața ce sigur va urma și pentru el – copilul îl simte imediat pe cel slab din casă. Dacă dai o jumătate de pas în spate te duci în prăpastie.
Între timp, în ușa a apărut și Alecsia. A văzut-o supărată pe soră-sa și a întrebat-o ce s-a întâmplat.
Nu am băgat-o în seamă. Mai important era să-l învăț pe om ce are de făcut când va avea și el copii.
-Fiecare casă are un șef. Poziția e instabilă, o pierzi într-o fracțiune de secundă. Uite, cu Alecsia rareori am cedat presiunilor…
Între timp, Alecsia a venit la masă, s-a întins printre noi și a tras cana înspre ea.

(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jocul de-a alienarea

rubrica 17 iulie


Ne ascundem la soare de propria viață. Și apoi ne ascundem de soare la umbră. Vacanțele sunt o alienare. Din care ne întoarcem. Întotdeauna.

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment

Vânt la pupa!

rubrica abu

Vara, toată lumea se visează matelot pe o corabie cu pânzele umflate şi fără ancoră.
( Personajul din imagine se numeşte Abu… Mazilu)

Foto Alex Mazilu

Posted in O poză și o frază | Leave a comment


    Texte de vineri

Coapsele și sânii…

Îmi plac femeile ale căror picioare vorbesc. Femeia din fața mea vorbea și din gură, cred că-mi povestea ceva, dar eu preferam să discut cu picioarele ei. Și ele îmi spuneau: ”Da, prostuțule!”
Aș fi contrazis pe oricine ar fi venit la mine în acele momente să-mi spună că picioarele femeilor nu pot să se facă auzite. Nu-mi păsa de nimic, puteam fi ridicol în ochii întregii lumi, picioarele acelei femei – sculptate de stânci și soare în spuma mării – îmi spuneau ”Da, prostuțule!” Și asta echivala cu revelația unei noi religii, în care toate sfintele taine le voi descoperi într-o singură noapte, după care, în zori, îndestulat și botezat cu ruj pe guler, voi părăsi templul acesta, plecând în căutarea unei noi divinități. Ale cărei picioare vor vorbi și ele…
-Domnule, dragul meu… pot să-ți spun așa? Cred că e clar ce urmează…
Am tresărit, mi-am ridicat privirea de pe picioare și am proptit-o în ochii ei:
-Sincer, nu mă gândesc așa de departe…
-Dragul meu, nici nu știi cât de departe mergi cu gândul. Văd după cum mângâi mânerul canapelei. Nu mai bine mă mângâi pe mine?
Picioarele nu au mințit! Și bine am făcut că le-am ascultat încă de când le-am văzut prima oară, în barul hotelului! Chiar dacă eram în spatele lor…

vineri 28 august

Parcă trecuse o veșnicie de atunci. Câte vorbe, câte zâmbete, câte nimicuri irosite! Dar acum totul trecuse, eram în camera ei. Nici furia mării, care se zbătea la câțiva metri de noi, încătușată-n nisip, nimic nu putea opri ce va urma.
Un singur lucru mă deranja. Gălăgia de afară.

Am vrut să închid fereastra, să nu mai las țipetele petrecăreților de pe plajă să ne perturbeze.
-Lasă-i! Îmi plac!
Atunci îmi plac și mie!
-Nu supără pe nimeni. Cântă și ei.
M-am uitat mai atent, păreau că-și dedică serenada exact camerei unde mă aflam.
-Îi cunoști?
-Da, n-are importanță, nu te mai gândi la ei…
Dintr-o mișcare și-a dezgolit și coapsele și sânii.

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

La dracu’ cu amintirile tinereții!

Nu a mai fost așa de frig în august din anul în care am divorțat prima oară. M-am adăpostit de ploaie într-o cafenea. Prima care mi-a ieșit în drum.
Era aglomerat și am tras concluzia că nu eram singurul care uram într-o zi atât de rece apa picurându-mi pe ceafă. Aerul înjumătățit de fum mirosea a bere vărsată pe lemnul prost lăcuit al meselor. Nu știu de ce-i zicea ”cafenea”, am hotărât să fiu singurul care-i respectă numele și am cerut o cafea. Am gustat ce mi s-a servit și imediat am înțeles de ce nimeni nu bea acolo cafea. Ba chiar m-am uitat după boul care probabil urina în expresor.
Mi-am aprins pipa, aruncând și fumul meu în menajeria de tutunuri mai bune sau mai proaste din încăpere. Atunci am văzut că nu sunt singur la masă.
Bărbatul de lângă mine arăta exact ca în amenințările pe care mi le aplica în tinerețe mama, când refuzam să renunț la fumat, băutură și nopți pierdute pe altarul unde ardeau nurii gospodinelor așezate astăzi la casa lor.
-E frig. Și umezeală.
Nu prea aveam chef de conversație. Totuși i-am răspuns:
-Ai văzut asta la meteo sau ai ieșit săptămâna asta din spelunca asta?
A râs.
-Nu e nevoie de niciuna din astea. Știu cum e afară după cum trosnesc dimineața mâinile. Tu nu? Văd că nu mai ești un puști.
-Ești doctor?
Nu i-a păsat că-l luam peste picior. În loc să-mi răspundă a scos de sub masă o chitară.

vineri 21 august

-Și crezi că de la asta nu mai trosnesc oasele?
Nu-mi imaginez un remediu pentru genunchii și coatele care ”citesc” buletinul meteo.
-Vedem. Uite cum facem. Îl cunosc pe barmanul de aici…
-Nu știu de ce nu mă miră…
-Vorbesc și ne trece comanda pe caiet. Eu te tratez cu un cântec. Dacă mâine nu te dor oasele, vii aici și plătești. Dacă te scoli tot trosnind, plătesc eu și cafeaua ta.
Am acceptat cu o mișcare din cap și el a început:

M-a enervat cântecul lui, mai dependent de ani și ploaie decât articulațiile de la picioare. Am plecat, încercând să-i uit mâinile strânse pe gâtul chitarei.

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Mă urăște. Din tot sufletul ei iubit…

-Te urăsc!
Uneori, femeia asta mă face să mă simt ca un buchet uitat pe banca pe care s-a consumat prima întâlnire.

vineri 14 august

-Din cauza muzicii?

-Nu, din cauza ta. Uneori te urăsc sincer, pasional.
-Asta e! Dar ce să fac? Dar de ce spui ”uneori”? Ar trebui să mă urăști tot timpul, constant.
-Nu înțelegi nimic. Uneori mă enervezi atât de tare că aș putea să-ți tai beregata. Aș face-o râzând.
Îl auzeam pe cowboy strigând despre cum ar lua o carabină și ar băga-o-n pământ pe biata lui Thelma. Și mi-am dat seama că uneori nu e o idee chiar atât de rea.
-Uneori…
Am rămas amândoi tăcuți.
-Uneori te iubesc.
-Aha, și e vreo proporție?

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Când un bărbat își ascultă muzica preferată

Am ales melodia cea mai potrivită sufletului meu din acea clipă.

Drumul fugea pe sub mine și peisajele se derulau pe lângă geamul mașinii precum cuvintele în compunerea unui copil de clasa a doua.
Când un bărbat își ascultă muzica preferată, peisajele fug din calea mașinii, lumea se rearanjează în acorduri noi.
Bărbatul ascultă o melodie ca și cum bate cu pumnu-n masă și comandă un nou rând de sentimente pentru toți. E una dintre cele mai depresive melodii din lume? Ok, atunci fiți depresivi!

(mai mult…)

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

Coapsele și sânii…

august 28th, 2015 de

Îmi plac femeile ale căror picioare vorbesc. Femeia din fața mea vorbea și din gură, cred că-mi povestea ceva, dar eu preferam să discut cu picioarele ei. Și ele îmi spuneau: ”Da, prostuțule!”
Aș fi contrazis pe oricine ar fi venit la mine în acele momente să-mi spună că picioarele femeilor nu pot să se facă auzite. Nu-mi păsa de nimic, puteam fi ridicol în ochii întregii lumi, picioarele acelei femei – sculptate de stânci și soare în spuma mării – îmi spuneau ”Da, prostuțule!” Și asta echivala cu revelația unei noi religii, în care toate sfintele taine le voi descoperi într-o singură noapte, după care, în zori, îndestulat și botezat cu ruj pe guler, voi părăsi templul acesta, plecând în căutarea unei noi divinități. Ale cărei picioare vor vorbi și ele…
-Domnule, dragul meu… pot să-ți spun așa? Cred că e clar ce urmează…
Am tresărit, mi-am ridicat privirea de pe picioare și am proptit-o în ochii ei:
-Sincer, nu mă gândesc așa de departe…
-Dragul meu, nici nu știi cât de departe mergi cu gândul. Văd după cum mângâi mânerul canapelei. Nu mai bine mă mângâi pe mine?
Picioarele nu au mințit! Și bine am făcut că le-am ascultat încă de când le-am văzut prima oară, în barul hotelului! Chiar dacă eram în spatele lor…

vineri 28 august

Parcă trecuse o veșnicie de atunci. Câte vorbe, câte zâmbete, câte nimicuri irosite! Dar acum totul trecuse, eram în camera ei. Nici furia mării, care se zbătea la câțiva metri de noi, încătușată-n nisip, nimic nu putea opri ce va urma.
Un singur lucru mă deranja. Gălăgia de afară.

Am vrut să închid fereastra, să nu mai las țipetele petrecăreților de pe plajă să ne perturbeze.
-Lasă-i! Îmi plac!
Atunci îmi plac și mie!
-Nu supără pe nimeni. Cântă și ei.
M-am uitat mai atent, păreau că-și dedică serenada exact camerei unde mă aflam.
-Îi cunoști?
-Da, n-are importanță, nu te mai gândi la ei…
Dintr-o mișcare și-a dezgolit și coapsele și sânii.

(mai mult…)

La dracu’ cu amintirile tinereții!

august 21st, 2015 de

Nu a mai fost așa de frig în august din anul în care am divorțat prima oară. M-am adăpostit de ploaie într-o cafenea. Prima care mi-a ieșit în drum.
Era aglomerat și am tras concluzia că nu eram singurul care uram într-o zi atât de rece apa picurându-mi pe ceafă. Aerul înjumătățit de fum mirosea a bere vărsată pe lemnul prost lăcuit al meselor. Nu știu de ce-i zicea ”cafenea”, am hotărât să fiu singurul care-i respectă numele și am cerut o cafea. Am gustat ce mi s-a servit și imediat am înțeles de ce nimeni nu bea acolo cafea. Ba chiar m-am uitat după boul care probabil urina în expresor.
Mi-am aprins pipa, aruncând și fumul meu în menajeria de tutunuri mai bune sau mai proaste din încăpere. Atunci am văzut că nu sunt singur la masă.
Bărbatul de lângă mine arăta exact ca în amenințările pe care mi le aplica în tinerețe mama, când refuzam să renunț la fumat, băutură și nopți pierdute pe altarul unde ardeau nurii gospodinelor așezate astăzi la casa lor.
-E frig. Și umezeală.
Nu prea aveam chef de conversație. Totuși i-am răspuns:
-Ai văzut asta la meteo sau ai ieșit săptămâna asta din spelunca asta?
A râs.
-Nu e nevoie de niciuna din astea. Știu cum e afară după cum trosnesc dimineața mâinile. Tu nu? Văd că nu mai ești un puști.
-Ești doctor?
Nu i-a păsat că-l luam peste picior. În loc să-mi răspundă a scos de sub masă o chitară.

vineri 21 august

-Și crezi că de la asta nu mai trosnesc oasele?
Nu-mi imaginez un remediu pentru genunchii și coatele care ”citesc” buletinul meteo.
-Vedem. Uite cum facem. Îl cunosc pe barmanul de aici…
-Nu știu de ce nu mă miră…
-Vorbesc și ne trece comanda pe caiet. Eu te tratez cu un cântec. Dacă mâine nu te dor oasele, vii aici și plătești. Dacă te scoli tot trosnind, plătesc eu și cafeaua ta.
Am acceptat cu o mișcare din cap și el a început:

M-a enervat cântecul lui, mai dependent de ani și ploaie decât articulațiile de la picioare. Am plecat, încercând să-i uit mâinile strânse pe gâtul chitarei.

(mai mult…)

Mă urăște. Din tot sufletul ei iubit…

august 14th, 2015 de

-Te urăsc!
Uneori, femeia asta mă face să mă simt ca un buchet uitat pe banca pe care s-a consumat prima întâlnire.

vineri 14 august

-Din cauza muzicii?

-Nu, din cauza ta. Uneori te urăsc sincer, pasional.
-Asta e! Dar ce să fac? Dar de ce spui ”uneori”? Ar trebui să mă urăști tot timpul, constant.
-Nu înțelegi nimic. Uneori mă enervezi atât de tare că aș putea să-ți tai beregata. Aș face-o râzând.
Îl auzeam pe cowboy strigând despre cum ar lua o carabină și ar băga-o-n pământ pe biata lui Thelma. Și mi-am dat seama că uneori nu e o idee chiar atât de rea.
-Uneori…
Am rămas amândoi tăcuți.
-Uneori te iubesc.
-Aha, și e vreo proporție?

(mai mult…)

Când un bărbat își ascultă muzica preferată

august 7th, 2015 de

Am ales melodia cea mai potrivită sufletului meu din acea clipă.

Drumul fugea pe sub mine și peisajele se derulau pe lângă geamul mașinii precum cuvintele în compunerea unui copil de clasa a doua.
Când un bărbat își ascultă muzica preferată, peisajele fug din calea mașinii, lumea se rearanjează în acorduri noi.
Bărbatul ascultă o melodie ca și cum bate cu pumnu-n masă și comandă un nou rând de sentimente pentru toți. E una dintre cele mai depresive melodii din lume? Ok, atunci fiți depresivi!

(mai mult…)

Oamenii adevărați condamnă violul!

iulie 31st, 2015 de

Notă: Acest text este o pură invenție, de la un capăt la celălalt, dar asta nu înseamnă că nu e adevărat.

Bucureștiul e atât de gol încât nu a fost greu să găsesc în cafenea o masă la care să stau singur.
La câțiva metri de mine, l-am văzut. Scria ceva pe o foaie. Apoi a căutat din ochi un chelner. Fata care servea la mese a venit la chemarea lui. Au vorbit ceva și ea s-a îndepărtat cu telefonul lui. El s-a ridicat și s-a pus cu foaia la vedere.
Era cu spatele. Nu am văzut decât cum fata îi face câteva poze, înainte de a-i înapoia telefonul.
El a analizat pozele și apoi a mai trebăluit ceva în telefon. M-a făcut curios. M-a văzut că mă uit insistent și s-a ridicat spre mine. A luat și foaia cu el.
-Vreți să o folosiți și dumneavoastră?
Atunci am văzut că era unul din acele afișe. ”Bărbații adevărați condamnă violul!”

vineri 31 iulie

-Nu, mulțumesc!
A stat puțin pe gânduri și apoi a spus cu un soi de admirație:
-Ah, ați făcut deja poza asta?
-Nu.
-O să o faceți?
-Nu, nu cred.
S-a așezat la masa mea. Derutat.
-Păi de ce ? M-a fixat cu o privire rea: Doar nu îi susțineți pe nenorociții ăia?
-Nicidecum, i-aș împușca în ceafă, dacă aș putea!
-Și atunci?
-Atunci ce?
-De ce nu faceți poza?
Din nu știu ce motiv am hotărât să mă explic, deși era doar un străin, pe care probabil nu aveam să-l mai văd vreodată.
-Păi, uite, nu-mi place asta cu ”bărbații adevărați”. Cred că oamenii adevărați condamnă violul, fie bărbați, fie femei.
-Păi da, dar acolo problema e că lepădăturile astea cred că așa procedează un bărbat, ia ce crede că i se cuvine. Nu contează ce vrea o femeie, doi pumni în stomac și o potrivesc pe capra de lemn pentru fân. Oamenii trebuie să înțeleagă că nu ăștia sunt bărbați adevărați.

(mai mult…)