Editoriale

A căutat Teodor Meleşcanu doar o cale onorabilă de a pleca de la SIE?

Candidatura lui Teodor Meleşcanu merită câteva cuvinte şi un strop de atenţie, evident mai mare decât procentele pe care probabil le va lua la scrutinul din noiembrie.
Am să mă opresc asupra a 3 declaraţii făcute de el în ultima perioadă şi la câteva informaţii care ţin de legătura tot mai puternică dintre serviciile secrete şi politică. Nu le voi folosi în ordinea lor cronologică, dar în cea logică.
Prima declaraţie este făcută în ianuarie anul acesta, la Digi24, când directorul SIE spune că după terminarea mandatului la comanda serviciului secret ( comanda sau, mai degrabă, reprezentarea cu terţi?) ia în calcul revenirea în politică şi chiar o candidatură la prezidenţiale. A testat piaţa şi reacţiile au fost negative, dar atunci părea că liberalul Crin Antonescu ( care-l acuzase public de „băsism” pe Meleşcanu după ce a acceptat nominalizarea la SIE) este singurul candidat cu şanse reale pentru a-i lua locul lui Traian Băsescu. Era înainte ca Antonescu să-şi lase orgoliul să conducă PNL pe nebănuite căi.
Acum lucrurile s-au schimbat, Crin e istorie recentă, iar liberalii sunt dezorientaţi de preschimbarea termenului de judecată în procesul lui Klaus Iohannis cu ANI. Ce fac ei dacă sasul e silit să plece acasă? Unii au soluţia Călin Popescu Tăriceanu, dar Meleşcanu le aminteşte mai bine de spiritul liberal, de luptele cu PSD.
Spun că Meleşcanu putea fi sprijinit de unii liberali pentru a ajunge cu liste complete la BEC pentru a avea o soluţie în caz că Iohannis pierde pe ultima sută de metri lupta la Înalta Curte.
Meleşcanu ar putea fi şi soluţia fericită de scoatere a lui Traian Băsescu din capcana ofiţerului acoperit în care s-a băgat singur. Aici folosesc a doua declaraţie care, din păcate, văd că a dispărut de pe net… dar nu total. În martie 2012, când Meleşcanu i-a luat locul lui Mihai Răzvan Ungureanu ( propulsat de la SIE direct ca premier) a fost audiat de comisia de specialitate din Parlament. Atunci el şi-a început discursul aşa: ”mă aflu aici în calitate de candidat desemnat pentru șefia Direcției… ăăă… Serviciului de Informații Externe”.
Pentru cei mai tineri trebuie spus că înainte de 1989, SIE se numea Direcţia a VI-a de Informaţii Externe, din cadrul Departamentului Securităţii Statului.
Eu sau mulţi dintre dumneavostră nu avem acest reflex de a încurca numele instituţiei. E genul de semn care trădează o viitoare dezvăluire? Posibil, deşi miza ar putea fi altcineva, mai important în calculul electoral.
Şi aici vine a treia declaraţie, cea pe care o vedeţi astăzi peste tot, anunţul candidaturii. Teodor Meleşcanu e fost membru USL. S-a certat cu Antonescu atunci când a acceptat funcţia propusă de Băsescu, dar au fost câteva elemente şi contacte cu Victor Ponta care demonstrează că relaţia sa cu premierul s-a reparat. Combinaţi acest enunţ cu zvonurile pe care le auziţi peste tot şi cu mărturisirea că preşedintele a cerut listele cu ofiţerii acoperiţi folosiţi de SIE.
Demisia unui şef de serviciu secret ( în plină criză a credibilităţii serviciilor, în campanie electorală şi, mai ales, în contextul evenimentelor din Ucraina) este fie o recunoaştere că serviciul merge şi fără el, el având rolul minor al reprezentării SIE la festivităţi, fie un gest de iresponsabilitate, fie o soluţie pentru a pleca rapid şi onorabil dintr-o funcţie care devenise malignă din cauza presiunilor politice.
PS Organizaţţile care au strâns semnăturile pentru Meleşcanu sunt mai anti-băsiste decât orice formaţiune politică. E un element important…

Posted in Editoriale | Leave a comment

Ponta, concediază-ţi consilierii şi angajează-l pe Băsescu! Urgent!

Am avut marele ghinion de a mă afla sâmbătă în zona Obor-Iancului-Arena Naţională. Stau pe acolo şi m-a mâncat în fund să mai şi ies la cumpărături când treceau spre stadion şirurile de autocare cu participanţii la festivitatea de lansare a candidaturii lui Victor Ponta. Mi-a fost imposibil să traversez şoseaua Mihai Bravu. Stăteam un ciorchine de oameni, afundaţi în claxoanele nervoase ale maşinilor care erau blocate pe o altă arteră principală, Bulevardul Ferdinand, şi ne uitam fix în fantomele morţilor mamelor poliţiştilor care îşi toceau fluierele.
Nu am crezut că există atât de multe modalităţi de a rosti cuvântul „muie”, nici nu m-am gândit vreodată că o singură gură poate inspira un sentiment atât de unanim la bărbaţi în toată firea, femei care mergeau sau se întorceau de la piaţă, copii dornici să ajungă la locurile de joacă.
Am reuşit să-mi fac micile cumpărături. Le-am lăsat acasă şi am plecat pe jos din Iancului spre Stadionul Naţional, unde o televiziune a avut două proaste inspiraţii, prima să-şi facă un studiou mobil chiar pe Arenă şi, a doua, să mă invite la dezbateri.
Pe drum am întâlnit oameni care nu-şi puteau scoate maşinile din parcare. Şi înjurau. Care nu puteau parca pe locurile lor. Şi înjurau. Care nu aveau voie să intre cu maşinile pe străzile de domiciliu. Şi înjurau. Până să ajung la stadion înţelesem că un om are nebănuit de multe locuri în care alţii îşi pot băga tot felul de lucruri şi am întâlnit destui oameni destul de hotărâţi să îşi demonstreze calităţile de amant cu diversele rude, vii sau moarte, ale celui din cauza căruia îşi petreceau ziua liberă în soare.
Apoi pe Arenă, în timpul mitingului – am avut timp pentru că organizatorii au avut destul de mult tact şi au acoperit cu muzică orice încercare de a face acolo un talk show – am văzut cum perechi, perechi, mulţi se retrăgeau în zone mai umbroase sau mai liniştite, lăsând să se desfăşoare în absenţa lor festivitatea pentru care fuseseră aduşi în Bucureşti.
Am văzut plecând şi lideri PSD, jigniţi că nu li se rezervaseră locuri pe scenă, fiind lăsaţi să suporte mulţimile de susţinători.
Ce învăţăminte trag eu de aici? E clar că Victor Ponta, acceptând şi participând la această manifestare a demonstrat că e „sclavul” sfătuitorilor săi. În acest caz cred că e vorba de americanul ăla prezentat CACOnsilierul lui Barack Obama. De altfel, imediat după ce au apărut criticile la adresa manifestării au apărut şi fotografii de la desemnarea lui Obama drept candidat al democraţilor. Au apărut şi comentatorii care debitau cum mitingul demonstrează forţă, că aşa se face în America şi că… e bine.
Şi mi-am amintit imediat cum Traian Băsescu, invitat acum vreo 10 zile la un interviu simultan cu prezentarea consilierului american angajat de Ponta, a spus că americanii sunt buni la cifre, la sinteze, dar că nu trebuie să-i asculţi când dau şi sfaturi de comunicare! Un sfat bun, chiar foarte bun!
Să mă explic: americanii or vrea manifestări de mase, dar ei nu au trecut prin oroarea mitingurilor ceauşiste, la ei mulţimile se adună la concerte sau la proteste, niciodată nu au trecut prin grozăvia aducerii cu forţa. Mai mult, poliţistul american, respectul pentru el e diferit de cum priveşte omul de pe strada românească poliţistul care-i spune să îşi ia catrafusele şi să plece din faţa casei sale.
Pe scurt, a fost o prostie organizarea acestei manifestări după tipicul american când tu ai de cucerit masele din România!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Consilierii locali traseiști, niște maidaneze în călduri

Știu că e la modă acum să-i deplângi pe aleșii locali, sfâșiați între dorința aprigă de a sluji partidul care i-a propulsat și nevoia de bani, pe care nu-i vor primi de la Guvern decât dacă trec la unul dintre partidele aflate la Putere. Moda e de a prezenta lupta pentru onoarea primarilor și consilierilor ca pe o înfruntare între forțele Binelui și războinicii Întunericului. Dar nu e deloc așa, în lupta asta nu e nimeni bun! E mai degrabă înfruntarea între două haite de hingheri, care se ceartă pentru prinderea unei maidaneze în călduri, dispusă să-și foloseasxcă toate găurile pentru a-și mulțumi stăpânul. Și după ce haita învingătoare va încasa pentru cățea banii de sterilizare o va da spre eutanasiere…
E clar că nu e vorba de primari, ei pot să slujească orice partid doresc, singura greșeală pe care nu trebuie să o facă fiind să nu demisioneze din partidul sub a cărui siglă au candidat. Consilierii sunt problema Ordonanței. Cei care vor să facă pasul spre alt partid sunt în dispută.
Ce se întâmplă acum, sau, mă rog, până să apară Ordonanța ”Dragnea”. Consilierii sunt niște simple mașini de vot, nu îi ăîntreabă nimeni nimic, totul fiind decis de baronetul local, care-și face înțelegerile. Dacă un consilier iese din rând și votează o hotărâre împotriva voinței liderului local… este amenințat cu excluderea și, implicit, cu pierderea mandatului. De aia se opun Ordonanței șefii și șefuleții partidelor din Opoziție. Dar să nu credeți că pe fugari, traseiști, îi așteaptă înrolarea în Asrmata Salvării… Nu, Ordonanța permite un singur transfer, urmând să fie ținuți în alte chingi ale unui alt șef sau șefuleț.
De aici și nevoia cățelei de a ademeni, de a primi un preț cât mai bun pentru ridicarea cozii. Singurul gest de independență ce i se permite în mizera-i viață politică!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Utopie politică!

Asta e partida de şah la care visez: cu nebunii scoşi din joc!

rubrica 24 septembrie

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Nu îmi e frică de femei!

Sigur, aș prefera să nu afle chiar toată lumea ce am spus în titlu! S-ar produce o agitație nedorită în jurul meu și am ceva persoane de gen feminin în anturaj!
Nu că ea n-ar fi adevărată. Nu îmi e frică de femei, așa cum nu mă tem de bau-bau, de strigoi, vârcolaci, dinozauri. Și de toate astea nu îmi e frică pentru că ele nu există! Eu nu știu cum am putut să pierdem, undeva pe întortocheatele căi ale istoriei, tot ce era mai frumos pe lumea asta! Cred că a fost atunci când ne-am oprit și am pierdut timpul ca să le facem egalele noastre. Nu-i vorba aici de toate conotaţiile sociale ale „egalizării”, ci de îngăduinţa pe care am avut-o de câte ori au vrut să schimbe ceva în înfăţişarea lor. Nu ajungea dreptul la vot? Salarii la fel sau ocuparea funcţiilor de conducere?
La ce ne-o fi trebuit să ne zbatem atâta ca să ne ridicăm la nivelul lor? Ne era mai bine inferiori, preș pentru tocurile ascuțite cărora le făceam loc să treacă înaintea noastră sau puțin plecați în spatele lor, când le potriveam scaunul ca să se așeze. M-aș întoarce, de-aș putea, în locul unde s-a schimbat totul și m-aș pune în patru labe să scormonesc împrejurimile poate dau de feminitatea din trecut.
Astăzi dacă stai la o cafenea din Centrul Istoric și visezi ca pe locul gol din fața ta să se așeze Lauren Bacall, te trezești că flirtezi cu Humphrey Bogart! Și culmea, îți place! Și ei! Sau lui?
Unde am pierdut rochia vaporoasă, când am înlocuit-o cu sacii cu scutec? De ce am cedat, noi bărbații, când prima iubită și-a eliberat piciorul din pantoful care mângâia piciorul ca o lacrimă și am lăsat-o să ne fure bocancii din cătănie? Cum de nu ne-am legat de ușile magazinelor când jambierele au acoperit ciorapii fini și rezistenți care au inspirat deopotrivă strangulări și poezii? Nu am fost bărbați, asta e realitatea! Om fi împânzit noi lumea cu povești despre lupte crâncene, câștigate în băi de sânge, dar singura bătălie începută de strămoșul nostru Adam am pierdut-o!
Nu am fost bărbați… dar oare mai suntem bărbați?
Sun acum câteva zile un prieten. Nu-l văzusem de mult și mă îngrijora dispariția lui din peisaj. Mi-a răspuns pe un ton vioi, dar a declinat invitația mea: ”Mâine? Nu pot, avem oră la cosmetică!”
”Avem”? El și soția.
Pare – și probabil așa și este – că egalizarea dintre bărbați și femei s-a produs mergând unul spre celălalt. Atât de multe secole le-am cântat părul că ni l-am dorit și pe capul nostru ( bine, la mine chestia asta nu mai ține). Am început să ne pensăm, să ne epilăm, să ne ungem cu toate cremele inventate de orice babă care nu se vrea babă.
Poate că și bărbatul a devenit egalul femeii, nu am luptat în stradă ca ele, nu am avut nevoie de vreo revoltă a subretelor, dar ne-a ieșit. Acum suntem egali în șanse și ne luptăm să fim egali și ca imagini, făcând unul spre celălalt pași repezi, până ne-or lua pantalonii definitiv iar noi vom ridica de jos abandonata fustă și, dintr-o cochetărie, o vom proba.
Mă uit din nou spre Humphrey și citesc formele feminine sub hainele bărbătești, eleganța din spatele unor gesturi forțat dure. Poate nu e chiar totul pierdut. Și mă gândesc la cum Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar poate și El, singur acolo în ceruri, și-a mai schimbat look-ul, a mai smuls un fir de păr rebel, a ridicat o greutate, a băut apă pe stomacul gol.
Iar noi semănăm tot mai mult între noi, dar și cu El.
Și mă mai gândesc la ceva. Dacă așa mulți se schimbă doar ca să respecte Geneza, de ce am rămas așa de puțini care să sugereze că și Darwin ar putea avea dreptate!
Dar, vorba unui cowboy din trecut, e greu să fii umil când ești perfect din atâtea puncte de vedere…

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Nu îmi e frică de femei!

septembrie 26th, 2014 by

Sigur, aș prefera să nu afle chiar toată lumea ce am spus în titlu! S-ar produce o agitație nedorită în jurul meu și am ceva persoane de gen feminin în anturaj!
Nu că ea n-ar fi adevărată. Nu îmi e frică de femei, așa cum nu mă tem de bau-bau, de strigoi, vârcolaci, dinozauri. Și de toate astea nu îmi e frică pentru că ele nu există! Eu nu știu cum am putut să pierdem, undeva pe întortocheatele căi ale istoriei, tot ce era mai frumos pe lumea asta! Cred că a fost atunci când ne-am oprit și am pierdut timpul ca să le facem egalele noastre. Nu-i vorba aici de toate conotaţiile sociale ale „egalizării”, ci de îngăduinţa pe care am avut-o de câte ori au vrut să schimbe ceva în înfăţişarea lor. Nu ajungea dreptul la vot? Salarii la fel sau ocuparea funcţiilor de conducere?
La ce ne-o fi trebuit să ne zbatem atâta ca să ne ridicăm la nivelul lor? Ne era mai bine inferiori, preș pentru tocurile ascuțite cărora le făceam loc să treacă înaintea noastră sau puțin plecați în spatele lor, când le potriveam scaunul ca să se așeze. M-aș întoarce, de-aș putea, în locul unde s-a schimbat totul și m-aș pune în patru labe să scormonesc împrejurimile poate dau de feminitatea din trecut.
Astăzi dacă stai la o cafenea din Centrul Istoric și visezi ca pe locul gol din fața ta să se așeze Lauren Bacall, te trezești că flirtezi cu Humphrey Bogart! Și culmea, îți place! Și ei! Sau lui?
Unde am pierdut rochia vaporoasă, când am înlocuit-o cu sacii cu scutec? De ce am cedat, noi bărbații, când prima iubită și-a eliberat piciorul din pantoful care mângâia piciorul ca o lacrimă și am lăsat-o să ne fure bocancii din cătănie? Cum de nu ne-am legat de ușile magazinelor când jambierele au acoperit ciorapii fini și rezistenți care au inspirat deopotrivă strangulări și poezii? Nu am fost bărbați, asta e realitatea! Om fi împânzit noi lumea cu povești despre lupte crâncene, câștigate în băi de sânge, dar singura bătălie începută de strămoșul nostru Adam am pierdut-o!
Nu am fost bărbați… dar oare mai suntem bărbați?
Sun acum câteva zile un prieten. Nu-l văzusem de mult și mă îngrijora dispariția lui din peisaj. Mi-a răspuns pe un ton vioi, dar a declinat invitația mea: ”Mâine? Nu pot, avem oră la cosmetică!”
”Avem”? El și soția.
Pare – și probabil așa și este – că egalizarea dintre bărbați și femei s-a produs mergând unul spre celălalt. Atât de multe secole le-am cântat părul că ni l-am dorit și pe capul nostru ( bine, la mine chestia asta nu mai ține). Am început să ne pensăm, să ne epilăm, să ne ungem cu toate cremele inventate de orice babă care nu se vrea babă.
Poate că și bărbatul a devenit egalul femeii, nu am luptat în stradă ca ele, nu am avut nevoie de vreo revoltă a subretelor, dar ne-a ieșit. Acum suntem egali în șanse și ne luptăm să fim egali și ca imagini, făcând unul spre celălalt pași repezi, până ne-or lua pantalonii definitiv iar noi vom ridica de jos abandonata fustă și, dintr-o cochetărie, o vom proba.
Mă uit din nou spre Humphrey și citesc formele feminine sub hainele bărbătești, eleganța din spatele unor gesturi forțat dure. Poate nu e chiar totul pierdut. Și mă gândesc la cum Dumnezeu a făcut omul după chipul și asemănarea sa, dar poate și El, singur acolo în ceruri, și-a mai schimbat look-ul, a mai smuls un fir de păr rebel, a ridicat o greutate, a băut apă pe stomacul gol.
Iar noi semănăm tot mai mult între noi, dar și cu El.
Și mă mai gândesc la ceva. Dacă așa mulți se schimbă doar ca să respecte Geneza, de ce am rămas așa de puțini care să sugereze că și Darwin ar putea avea dreptate!
Dar, vorba unui cowboy din trecut, e greu să fii umil când ești perfect din atâtea puncte de vedere…

Când un bărbat suferă, femeia are o durere reflexă. În fund

septembrie 19th, 2014 by

Poate că sunt egalele noastre, dar nu ne înţeleg. Nu are rost, atunci când ai o problemă de sănătate să cauţi la ele empatie. Dacă eram un leu rănit, mă trăgeam, ştiu eu, într-un colţ al savanei, departe de ochii leoaicelor şi mă lingeam singur, găsind în organismul meu substanţa vindecătoare. Dar nu suntem lei, suntem doar nişte bărbaţi.
Legat de durere, deschidem ochii sub lumina lui „Lasă că pupă mama şi trece!” Naiv, viitorul bărbat uită de durere sub valul de căldură de la pieptul ei. Niciodată nu vom mai găsi puterea vindecătoare a mamei în alte femei.
M-am tras într-un ungher al sufrageriei, lăsând spaţiu de manevră celor sănătoşi, dar simţeam cum răul se întinde-n mine. Slăbiciunea punea stăpânire. Prima m-a văzut aia mică, Sofia. A holbat ochii şi a spus foarte serios:
-Tata caca dirli-dirli paku!
Apoi mi-a dat cu o păpuşă-n cap. Am gemut.
Ele se aşteaptă să reacţionăm toţi ca Winnetou. În timp ce duşmanii ne feliază la stâlpul torturii să nu scoatem un sunet şi abia când durerea începe să prevestească moartea cânţi o melopee pentru Manitou. Femeile, când suferim, ne pasează de la una la alta… altfel cum se explică felul natural în care-ţi spun „Până te însori îţi trece!”. Când eram mai tânăr le luam în serios, dar apoi am văzut că nu trece, indiferent de câte ori te căsătoreşti!
Geamătul meu i-a atras atenţia Alecsiei. A lăsat pisica din braţe şi a privit spre mine. Mitzu a zbughit-o, mulţumindu-i probabil Dumnezeului mâţelor că mi-a dat aşa o durere de am scăpat-o de scărmăneală.
-Te doare ceva, tati?
Probabil că eram schimonosit de durere, dar m-am felicitat că m-am abţinut aşa de bine şi nu se observa, că altfel aş fi speriat copiii. Am vrut să spun ceva, dar nu am apucat, până să-mi adun forţele, ea era deja pe canapea, lângă mine. Ba nu, pe mine!
Totuşi şi în căsnicie, măcar la început, pare că există un efort pentru a îndepărta durerile care nu trec „până te însori”. E ceaiul pe care ţi-l aduce la pat când te doboară o răceală. Dar lucrurile se deteriorează pe parcurs. La a doua răceală, ceaiul e lăsat pe masă. La a treia, când eşti aproape înfrânt de boală, ţi se spune simplu că ibricul gol te aşteaptă-n bucătărie. Sigur, între timp s-au consumat câteva episoade, în care ea se preface mai bolnavă decât e, iar tu simţi că o ajuţi mai mult dacă o sileşti să-şi pună organismul în mişcare şi să-şi facă un ceai. În loc să aprecieze ajutorul mental primit, te bodogăne cât timp ceaiul îi dă-n foc! Femeile!
Sub apăsarea Alecsiei, durerea devenea mai mare. Melopeea către Manitou stătea să se ridice din gâtlejul meu, când Silvana s-a întors spre mine, doar rotind scaunul din faţa calculatorului:
-Alecsia, lasă-l pe tati, vezi că e bolnav!
Mi-am dat seama că totuşi femeile au un al şaselea simţ. Că ştiu când fiinţa pe care o iubesc este rănită şi nu le mai poate proteja.
-Dar chiar, ce ai? Ai faţa schimonosită. Te doare ceva?
Am încercat să minimalizez, gândind mai ales la fete:
-Nimic, o infecţie… dar se întinde…
Silvana a venit spre mine şi mi-a tras mâna. A examinat degetul umflat, care avea, lângă unghie o „ţâţă” de puroi gălbui. Am vrut să trag mâna ca să nu leşine cumva, dar mi-a strâns-o de încheietură. A prins apoi degetul între ale ei şi a strâns ca într-o menghină.
-Gata, acum spală-te şi dă cu spirt!
Durerea dispăruse. Leul din mine se trezea din nou şi era gata să-şi ia locul în mijlocul savanei. Am zis, totuşi, ca în seara aia să o iau mai încet şi m-am aşezat tot pe canapea, dar mi-am făcut un bandaj destul de mare ca toate să înţeleagă că am avut o rană care l-ar fi făcut pe Winnetou să cânte un disc întreg pentru Manitou.
Concluzia a tras-o Sofia:
-Dirli-dirli paku deget!
Câteodată are mare dreptate…

Sfârșit de vacanță. Dor de mama…

septembrie 12th, 2014 by

E momentul ăla de rahat când, în fața unui stand, te holbezi la un penar cu Barbie și la unul cu Prințesele Disney și nu știi pe care să-l iei. Până la urmă se pare că o să le cumperi pe amândouă. Și ești conștient că măcar unul va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon.
E momentul ăla de rahat când s-a terminat vacanța și încă nu ești obișnuit să faci nimic temeinic, când ai încă tendința de a te așeza pe borduri și de a privi trecătorii prin efemerul fum de țigară. Numai că de câteva zile nu mai poți face asta fără să întârzii la o întâlnire.
E momentul ăla de rahat când te trezește tramvaiul și nu soarele, când vecinii se ceartă-n casă și nu mai râd în fața blocului.
E momentul ăla de rahat când trebuie să-i spui copilului că, gata, de luni trebuie să meargă la grădi, la școală, la liceu, depinde de cât a trecut de când nu aveai nimic de făcut din toate astea. Și era doar un banal sfârșit al verii, în care doar numărai frunzele căzând și hainele adunându-se pe trupul iubitei.
E momentul ăla de rahat când devin puțin depresiv și mă simt singur. Oriunde aș fi, cu oricine aș fi. E momentul ăla când îmi e dor de mama.
Sfârșitul vacanței e trist pentru orice copil – asta e o frază ca alea de compunere tip: ”e toamnă, cocorii s-au adunat în V și pleacă” – e sfârșitul lumii frumoase și o nouă treaptă spre cea urâtă. Eram trist, eram bucuros, eram lacom după ultimele clipe de libertate. Eram în lumea mea și nu observam ceva.
Mama a fost cochetă toată viața, dar la sfârșitul verii dispărea cu orele de acasă. Venea seara, coafată, permanent, cum se făcea atunci, cu mâinile și picioarele aranjate, iar nu cu unghiile tăiate pe ascuns prin casă, după ce le înmuia în ligheanul în care voiam să bag și eu o bărcuță din hârtie.
Dădea mai multă atenție unor detalii despre care nu înțelegeam nimic, care nu însemnau mare lucru în anii `80, dar pentru ea erau esențiale.
Cea mai bună bluză, fustă sobră, centura de la Fondul Plastic. Cu o zi înainte de ”înmormântarea” vacanței, toate erau aranjate, călcate, puse lângă umerașul pe care stătea uniforma mea nouă, cămașa cu pătrățele, apretată până ce dunga de la mâneci crestează carnea. Pantofii ei buni erau lângă ai mei, lustruiți deși erau abia cumpărați.
Mama a fost o femeie cochetă, poate exagerată uneori, dar peste mulți ani, când ea nu mai era, am înțeles că de două ori pe an se aranja doar pentru mine, la începutul și sfârșitul anului școlar. Tot ce avea mai bun, de la permanent, lanțul de aur de la mama ei, cel mai sociabil zâmbet, tot arsenalul era în slujba mea. Două zile pe an, era accesoriul meu de frumusețe, al doilea buchet pe care-l luam cu mine la serbare.
E momentul ăla de rahat când îmi înțeleg dispăruta mama pentru că e sfârșitul vacanței și eu mă gândesc la o cămașă la care țin mult și de aceea o port mai rar. Și mă gândesc că aș pune-o luni. Știu că e o cămașă pe care o place și Alecsia.
Și mai de rahat a fost momentul când plătisem cele două penare și am văzut și unul cu Minnie. Și nu știam încă dacă-l cumpăr sau nu, nici cât costă, dar eram sigur că va aduna praf, nedesfăcut, pe vreun raft de pe balcon, poate chiar pe cel unde e și cutia cu pozele vechi, cu mine și cu mama la serbările de început de an.

Mărie, de dragul tău, mă ud în cap ca un bou!

septembrie 5th, 2014 by

Am căutat o modalitate cât mai delicată de a începe povestea, dar nu am găsit, aşa că… pe Ion îl durea-n fund de scleroză. Nici nu prea ştia ce e aia şi nici nu îl interesa să afle mai multe. Surse bine documentate, care au băut de câteva ori cu el, spun că nici pe Gheo nu-l interesa ce e aia scleroză. Dar se pare că o interesa pe Maria.
Ion urmărea a suta oară filmuleţul pe Facebook şi încerca să vadă ce are de făcut. Clar trebuia altă găleată, adică mai înainte de toate să fie o găleată, nu un lighean cu marginile roase, din care să curgă peste margini. Găleată nouă, ştia de unde să ia. O să caute una maro şi o să pună pagina aia de revistă cu sigla Louis Vuitton. Asta o să o dea pe spate pe Maria. Puţin stil ajută întotdeauna când vrei să dai o femeie pe spate… mai ales dacă vrei să te şi urci pe ea cât e întinsă.
Ion îşi amintea privirea Mariei când a văzut filmuleţul cu Gheo. Avea steluţe în ochi când a spus ăla că donează pentru copiii cu scleroză. Ăsta e un cuvânt pe care trebuie să-l repete până-l pronunţă corect. Plus că Ion avea un plan prin care avea să-i provoace Mariei o întreagă galaxie în ochi: avea să spună că donează pentru copiii cu scle… sca… schi… scleroză şi pentru orfani, căţei fără stăpân şi refugiaţii din … caută el pe internet pe unde sunt refugiaţi. Maria o să plângă când o să vadă cât e de darnic!
Ţinuta… ţinuta e şi mai importantă. Gheo era la bustul gol. Era o soluţie deşi… tăiatul de lemne forma altfel pieptul decât băutul de bere! Va purta un tricou, poate chiar ăla negru. Ăla de scrie pe el „D&G”… ba nu, categoric nu ăla, chiar o să-l arunce, dă-l dracului! Dacă iniţialele sunt de la Dinu Gheo?
Mai bine ăla roz. A fost scump la vremea lui, nu mai e la modă (i-a spus-o clar Maria) şi nu e mare necaz dacă intră la apă.
Să nu zică Maria că e meschin, că nu strică o haină bună. Mai bine pune peste tricou sacoul ăla bun, oricum trebuie dat la curăţat.
Gata e totul clar, găleata cu afişul lipit, orfanii, sacoul… a venit şi clipa aşteptată. Erau adunaţi pe terasă, beau bere. Aşa cum se înţeleseră, ospătarul a adus gheaţă şi a pus în găleată. Ion s-a ridicat şi a cerut linişte. S-a ridicat şi repeta mereu în minte „scleroză, scleroză,scleroză”. Audienţa amuţise, simţea că urmează un moment de glorie. Maria avea ochii destul de măriţi să-ncapă-n ei stelele.
El a ridicat găleata ca şi cum era un fulg şi a spus:
-Pentru că am fost provocat de Gheo…
Atunci a sunat un telefon şi s-a auzit vocea ei:
-Da, iubi, te sun eu mai încolo că îşi toarnă Ion apă-n cap. Da, da, exact, ca şi idiotul ăla de Gheo. Hai, te pup! Iartă-mă, Ioane, continuă te rog.
Stătea cu găleata în mână şi simţea cum mintea i se încinge. Nu a mai spus nimic, oricum uitase cum e cu sciliroza aia. Apa rece i-a făcut bine. Când se îndrepta spre locul lui a simţit cum tricoul se strânge pe burtă. Să le ia dracu’ de chinezării!

Femeile. Le iubesc patru anotimpuri pe an

august 29th, 2014 by

Eu am vrut doar să fac conversaţie amabilă, nicidecum să pornesc o dispută. Mă gândeam că aşa e frumos, doi oameni stau unul lângă celălalt, pe şezlonguri, legănaţi de amintirea unei frumoase veri ce se apropie de sfârşit, normal era să mai schimbe între ei şi alte vorbe decât banalul „dă-mi, te rog, sticla de apă”.
-Mie îmi pare rău că se termină vara…
Trebuie să recunoaşteţi că nu e nimic malign în ce am spus, totuşi ea s-a întors către mine, şi-a scos ochelarii de soare şi mi-a aruncat acea privire, unică, din care am înţeles că viaţa fără mine i-ar fi fost mai uşoară. De altfel, foarte feminină privirea aceea.
-Şi, mă rog frumos, ce o să-ţi lipsească? Fundurile goale după care te uiţi de ţi-ai sucit gâtul complet? Cât e vara de lungă nici pe stradă nu pot să ies că bărbaţii mă fluieră din priviri… bine, unii mai nesimţiţi, ca tine, fluieră pe bune!
-Eu să fluier femei? E o tâmpenie, nu fac aşa ceva, plus că de aia vă place vara vouă femeilor, vă dezbrăcaţi până la limita amenzilor pentru indecenţă, vă încingeţi la soare şi vă răcoriţi cu privirile noastre care se rotesc precum ventilatoarele!
-Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că îţi place şi toamna. Acuşi începi să vii acasă târziu, mirosind a usturoi şi pastramă de oaie, căutând din priviri toaleta că ai exagerat cu mustul!
-Asta e chiar bună! Toamna e anotimpul preferat al femeilor, nici nu ai avea nevoie de mine în casă, storciţi orice legumă sau fructă vă cade-n mână şi umpleţi casele de borcane pe care le aruncaţi primăvara următoare!
-Toate astea sunt ca să crăpaţi în voi pe timpul iernii şi să puteţi să vă odihniţi 3 luni că aţi dat o zi zăpada din jurul maşinii!
-Să nu vorbim despre iarnă… vorbiţi numai de feerie şi Moş Crăciun, dar casa miroase ca bucătăria unui hotel cu 200 de camere! Cred că de aia şi e Moşul atât de gras…
-Nu vrei să vorbim de bărbaţi graşi.
-Nici tu nu vrei să vorbim de primăvară, căutaţi poze cu ghiocei şi voi i-aţi mânca, poate slăbiţi după cât aţi halit iarna!
-Aşa o fi, dar nu pare să vă deranjeze de vreme ce toată primăvara ne cântaţi balade poate, poate ne-om dezbrăca vara şi mai mult!
Femeile au un stil al lor de a închide cercul unei dispute! Şi da, uitându-mă la ea, întinsă pe şezlong, îmi pare rău că nu i-am spus astă primăvară mai multe lucruri frumoase…