Editoriale

Traian Băsescu, primul învins în războiul din Ucraina

Pe repede înainte, pentru că nimeni nu are timp de lucruri care nu au importanţă, o să încerc să îmi/vă explic declaraţiile belicoase la adresa Ucrainei făcute de Traian Băsescu la reuniunea diplomaţilor români. Preşedintele înţelege foarte bine că situaţia din Estul ţării noastre este crucială şi mai ştie că este exact genul de conjunctură în care se aleg apele. Adică e momentul când Occidentul, ezitant în faţa Federaţiei Ruse, îşi alege eroii. Să ne înţelegem, e vorba de eroi de mucava, dar importanţi pentru paharul de apă în care ne zbatem şi ne credem uragane! De asemenea preşedintele mai ştie un lucru, indiferent de mesajele care se rostogolesc în piaţa noastră politică, de această dată americanii, nemţii sau cine ştie ce alte neamuri or avea interes pe aici nu au greţuri indiferent cine va câştiga alegerile prezidenţiale, adică nu vor pune umărul la nici o răsturnare de situaţie. În concluzie se joacă pe mesaje şi aici… el nu mai are controlul.
Mesajele se transmit prin vorbe – aici toţi fiind egali în capacitatea de a da din gură – sau prin fapte. Faptă e vizita în Republica Moldova, graniţă periculoasă a conflictului cu ruşii, ocazie pe care Traian Băsescu a pierdut-o în faţa lui Victor Ponta. Aici avem un semn clar că preşedintele o fi scriptic şeful diplomaţiei, dar practic a pierdut controlul. Sfătuitorii premierului au avut dreptate când au insistat pe vizita dincolo de Prut, chiar dacă, la limită cu programul, era să piardă aici întâlniri importante care apoi i-au dat programul peste cap, făcându-l să rateze numirea lui Darius Vâlcov.
Mesajul era clar: premierul susţine adversarii şi posibilele viitoare victime ale ruşilor. Rămânea de rezolvat problema datului din gură, soluţia revenindu-i lui Titus Corlăţean. Ministrul de externe a spus că se impune o şedinţă CSAT în care să se stabilească… bla-bla… şi expune cam toate anunţurile belicoase făcute de Traian Băsescu vineri.
În concluzie, lui Traian Băsescu i-a rămas doar să anunţe ce va susţine la Bruxelles, lucruri despre care, pe cale diplomatică, pare să se fi transmis deja că sunt în acord şi cu poziţia Guvernului.

PS Că tot vorbim de politică externă, care mesaje credeţi că au contat la ambasade, privind Ordonanţa fugii primarilor, cele ale echipei Monicăi Macovei sau ale PNL/PDL? Eu am părerea mea, dar nu prea are importanţă.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Luaţi loc, domnilor Iohannis şi Blaga, protestul începe când sunteţi gata!

Abia exersam să îl antipatizăm pe Liviu Dragnea şi tot ce înseamnă el în materie de racolare de pseudo-politicieni de la ce a mai rămas din Opoziţie când s-a petrecut un eveniment plin de învăţăminte, mitingul PDL şi PNL împotriva Ordonanţei care dă dezlegare primarilor să o şteargă din barca loserilor.
Ce a avut mitingul atât de special? Liderilor li s-au adus scaune! Protestul a semănat cu scenele de luptă din filmele de epocă, în care comandanţii de oşti stăteau într-un cort cu tot confortul din palatele de acasă, departe de şuieratul săgeţilor duşmanilor, dar şi de mirosul vulgului care-şi dădea viaţa ca să le satisfacă orgoliile. În spatele pedeliştilor stăteau în picioare pensionarii aduşi să protesteze, unii cu pancarte care, în ridicolul situaţiei, puteau uşor ţine loc de frunze de palmier, vânturate dacă stăpânilor li se făcea prea cald de la focul luptei!
E posibil ca vreun idiot de la organizare să fi gândit că scaunele simbolizau că penelisto-pedeliştii asistă ca la un spectacol la degradarea politicii de către pesedişti. Dar ce e scârbos e că liderii au acceptat, neimaginându-şi ridicolul situaţiei. Explicaţia e una singură şi ea ţine de principala trăsătură care a enervat la foştii guvernanţi, aroganţa. Aroganţa slugii care-şi manifestă frustrarea asupra celor fără putere reală. Zeus-ul lor făcea ce vroia din ei, îi tăvălea sau îi alinta după cum ieşeau sau nu schemele puse în aplicare de Emil Boc. Şi apoi tăvăliţii sfidau oamenii de rând, răzbunându-se pentru cum erau ei trataţi.
Dar aroganţa e molipsitoare, lângă Blaga sau Predoiu, campioni pe vremuri ai deciziilor luate fără explicaţii, i-am văzut pe Iohannis, Gorghiu. Prostia de joi trădează faptul că or fi luat numele liberalilor, dar pedeliştii au adus în căsnicia asta ce aveau ei mai rău şi… dacă într-o găleată amesteci miere cu rahat rezultatul nu e de Master Chef. Cui îi e dor de vremurile care au dus la protestele din ianuarie 2012? Se pare că doar peneliştilor şi pesediştilor care iau obiceiul sfidării de la cei mai buni profesori pe care i-a produs până acum politica românească.
Şi acum câteva cuvinte despre transhumanţa turmelor de aleşi locali. Sunt două planuri, primul este cel al modului în care ea este făcută, al doilea fiind al moralităţii politice.
E clar că o lege organică nu poate fi modificată prin ordonanţă şi că a suspenda pedeapsa dată de o normă legală deschide un drum periculos care, cine ştie, se poate încheia chiar şi prin a permite 45 de zile violurile sau furturile din maşini. De ce nu?
Pe de altă parte trebuie să admitem că PDL, PSD şi PNL nu au participat la alegerile din 2012, decât în anumite zone, pe unde nu le-au stat alianţele în picioare! Acum se despart apele, vedem câţi din foştii aredişti ar pleca la Mişcarea Populară şi cu fundul nu doar cu vorba. La PNL situaţia e şi mai clară, acest partid a luat, prin intrarea în USL 35% din funcţiile puse la bătaie, dar realitatea arată că li se cuvin doar 15%…
Rămâne o singură întrebare: poţi repara o porcărie prin alta? Iar răspunsul e „Nu”.

Posted in Editoriale | Leave a comment

De ce nu mănâncă Ponta popcorn la primul tur? Pentru că aude prea multe voci deodată în cap

Victor Ponta a reușit să uimească din nou când a spus că în campania electorală pentru primul tur de scrutin va sta în fața televizorului și va mânca popcorn. Ne oprim puțin aici, pentru că electoral pare o idee bună. Să mă explic: dacă ești mult desupra altor candidați și accepți confruntări directe cu ei nu faci decât să-i valorizezi, să le dai din valoarea ta. Soluția este de a nu îi băga în seamă, să dai electoratului senzația că își va irosi votul dacă-l votează pe respectivul. Mai mult, candidații mai mici nu se vor putea ridica decât dacă îl atacă pe cel mai mare și acesta le răspunde!
Pentru un asemenea tip de campanie, însă, îți trebuie nervi tari. Te înjură contracandidații, ziariștii, unii puși, alții doar supărați că pierd spectacolul confruntărilor. Unii nu au rezistat, de exemplu Mircea Geoană, care, în 2009, a acceptat să participe la întâniri televizate… și asta l-a omorât!
În concluzie, Victor Ponta a primit și acceptat sfatul bun de a nu răspunde direct atacurilor în următoarele 10 săptămâni. Dar nu a lăsat lucrurile așa!
După numai două zile, premierul a spus că aia cu popcornul a fost o glumă și că va participa la confruntările electorale: Nici ăsta nu e un sfat rău, dată fiind firea lui Ponta, greu de stăpânit când este atacat. Până la urmă nu se ducea în studiourile electorale, dar sigur răspundea pe la diverse întruniri. Ce realiza: își valoriza adversarii pentru că îi bagă în seamă și părea și fricos că nu îi înfruntă.
Evident că se impune întrebarea: când Ponta a primit primul sfat cel care i l-a dat nu îl cunoștea? Sau cel care l-a bătut la cap după anunțul cu popcornul până l-a determinat să-și ceară singur iertare nu știa ce va anunța premierul chiar după ședința unde a fost desemnat candidat la președinția României?
Cred că principala problemă a lui Ponta este că are 3 consilieri pentru ce să spună, peste ăștia sunt încă 3 purtători de cuvânt ai formațiunii și un singur creier să compileze ce-i spune fiecare. Sunt convins că după ședința de la Tulcea, Ponta s-a sfătuit cu vreo doi din cei șase și a tras ”gluma” cu floricelele. A urmat reacția televiziunilor și altă echipă de sfătuitori i-a împuiat capul despre cum o să pară el laș sau că nu se valorifică și că nu merge să îngenuncheze adversarii slăbiți. Precum Nastratin Hogea – care în pildele străvechi dădea dreptate tuturor – Ponta respectă și al doilea sfat și o întoarce! Astfel el a reușit performanța de întoarce și celălalt obraz după o palmă pe care și-a tras-o singur! Mai creștin de atât nu se poate.
Nu e prima oară când din atitudinea premierului se simte că are consilieri care nu comunică între ei, care discută doar direct cu el și fiecare își manifestă influența doar până apare celălalt în cameră. Sigur, dacă-i întrebi, fiecare spune că are altceva de făcut: Dan Șova este purtătorul de cuvânt pentru campania ce va veni, Gabriela Firea este a PSD, funcție din care nimeni nu și-a făcut încă timp să-l dea afară pe Cătălin Ivan. La consilieri situația e așa: Mirel Palada e la Guvern, Dan Sultănescu e la PSD, Bogdan Theodorescu e la… USL! Vă las pe dumneavoastră să ghiciți care-s cei doi care au dat sfatul cu popcornul și care sunt ceilalți doi!
PS Fiindcă veni vorba de consilieri de imagine, foarte activi în ultimul timp, mă voi referi la două campanii, cea cu scleroza multiplă și cea cu donatorii de sânge. De ce e nevoie de politicieni aici? Stăteau tinerii români la o bere și se gândeau ce au de făcut și brusc idolii lor Emil Boc sau Cristian Adomniței își toarnă apă-n cap și puștii sar ca apucații, fac donații pentru cei bolnavi și apoi își varsă-n creștetele, înflăcărate de imaginea eroilor, frapierele cu tot cu sticlele negolite? Pe dracu, campania există pe întreg mapamondul, e copiată și la noi, iar politicienii nu sunt modelele de urmat, ci ei sunt cei care urmează un trend, sperând să acceseze mai ușor sufletul alegătorilor.
Sau credeți că tot tinerii din prima poveste nu știau cu ce să reumple frapierele și le dă ideea Nicu Bănicioiu, donând sânge? Dorind să copieze orice gest al ministrului, dar și pe cele ale colegilor săi, puștimea își retează direct venele și lasă sângele să curgă peste cel sacrificat de demnitari! Prostii, evident, adevărul e că e că e criză de sânge, că s-au dat bani pentru recompensarea donatorilor, dar cum să propagi asta? Dădea vreo televiziune din România mai mult decât un anunț pe bandă? Să fim serioși, propagarea recompenselor oferite s-a făcut doar că miniștrii au ajuns pe masa doctorilor.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Reclame la KKO

Ce vor da în clipuri cei de la RMGC când femeia nu va mai vinde ciorapi croșetați?

Are cineva idee – eu, de exemplu am, dar parcă n-aș spune ce cred – de ce de vreo două săptămâni aproape fiecare calup de publicitate de la știri începe cu unul dintre celebrele și cretinele clipuri de la Roșia Montană?
Pauză între două știri despre maidanezi, hop și femeia care vinde ciorăpei. Oana Roman a aflat sexul copilului, țușt și mama îndurerată de soarta nepoților!
Surpriza acestor redifuzări este că mișcările din stradă, din aproape toate orașele mari, demonstrează că toate aceste campanii au fost ineficiente, de la alea cu grija evreilor canadieni pentru moștenirea dacică până la aia cu pensionarul îngrijorat că nu muncește. Cea mai bună dovadă a proastei comunicări este ura cu care e privit proiectul – indiferent de argumente sau, dimpotrivă, de lipsa lor. Mai eficiente par a fi talk show-urile, dar… ele mai aveau loc dacă nu reapăreau atât de insistent clipurile cu pricina?
Campania publicitară a celor de la RMGC îmi amintește de alta absolut inutilă, ca un simplu transfer bancar, și anume a celor de la Petrom care ”susțin performanța”, dar sunt înjurați de fiecare om care alimentează de la pompele lor!

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Meteo… dependent

Cred că sunt dependent de temperatură… la căldură mi se măresc ochii… sunt singur în boala asta?

rubrica 29 august

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Femeile. Le iubesc patru anotimpuri pe an

Eu am vrut doar să fac conversaţie amabilă, nicidecum să pornesc o dispută. Mă gândeam că aşa e frumos, doi oameni stau unul lângă celălalt, pe şezlonguri, legănaţi de amintirea unei frumoase veri ce se apropie de sfârşit, normal era să mai schimbe între ei şi alte vorbe decât banalul „dă-mi, te rog, sticla de apă”.
-Mie îmi pare rău că se termină vara…
Trebuie să recunoaşteţi că nu e nimic malign în ce am spus, totuşi ea s-a întors către mine, şi-a scos ochelarii de soare şi mi-a aruncat acea privire, unică, din care am înţeles că viaţa fără mine i-ar fi fost mai uşoară. De altfel, foarte feminină privirea aceea.
-Şi, mă rog frumos, ce o să-ţi lipsească? Fundurile goale după care te uiţi de ţi-ai sucit gâtul complet? Cât e vara de lungă nici pe stradă nu pot să ies că bărbaţii mă fluieră din priviri… bine, unii mai nesimţiţi, ca tine, fluieră pe bune!
-Eu să fluier femei? E o tâmpenie, nu fac aşa ceva, plus că de aia vă place vara vouă femeilor, vă dezbrăcaţi până la limita amenzilor pentru indecenţă, vă încingeţi la soare şi vă răcoriţi cu privirile noastre care se rotesc precum ventilatoarele!
-Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că îţi place şi toamna. Acuşi începi să vii acasă târziu, mirosind a usturoi şi pastramă de oaie, căutând din priviri toaleta că ai exagerat cu mustul!
-Asta e chiar bună! Toamna e anotimpul preferat al femeilor, nici nu ai avea nevoie de mine în casă, storciţi orice legumă sau fructă vă cade-n mână şi umpleţi casele de borcane pe care le aruncaţi primăvara următoare!
-Toate astea sunt ca să crăpaţi în voi pe timpul iernii şi să puteţi să vă odihniţi 3 luni că aţi dat o zi zăpada din jurul maşinii!
-Să nu vorbim despre iarnă… vorbiţi numai de feerie şi Moş Crăciun, dar casa miroase ca bucătăria unui hotel cu 200 de camere! Cred că de aia şi e Moşul atât de gras…
-Nu vrei să vorbim de bărbaţi graşi.
-Nici tu nu vrei să vorbim de primăvară, căutaţi poze cu ghiocei şi voi i-aţi mânca, poate slăbiţi după cât aţi halit iarna!
-Aşa o fi, dar nu pare să vă deranjeze de vreme ce toată primăvara ne cântaţi balade poate, poate ne-om dezbrăca vara şi mai mult!
Femeile au un stil al lor de a închide cercul unei dispute! Şi da, uitându-mă la ea, întinsă pe şezlong, îmi pare rău că nu i-am spus astă primăvară mai multe lucruri frumoase…

Posted in Texte de vineri | Leave a comment

Femeile. Le iubesc patru anotimpuri pe an

august 29th, 2014 by

Eu am vrut doar să fac conversaţie amabilă, nicidecum să pornesc o dispută. Mă gândeam că aşa e frumos, doi oameni stau unul lângă celălalt, pe şezlonguri, legănaţi de amintirea unei frumoase veri ce se apropie de sfârşit, normal era să mai schimbe între ei şi alte vorbe decât banalul „dă-mi, te rog, sticla de apă”.
-Mie îmi pare rău că se termină vara…
Trebuie să recunoaşteţi că nu e nimic malign în ce am spus, totuşi ea s-a întors către mine, şi-a scos ochelarii de soare şi mi-a aruncat acea privire, unică, din care am înţeles că viaţa fără mine i-ar fi fost mai uşoară. De altfel, foarte feminină privirea aceea.
-Şi, mă rog frumos, ce o să-ţi lipsească? Fundurile goale după care te uiţi de ţi-ai sucit gâtul complet? Cât e vara de lungă nici pe stradă nu pot să ies că bărbaţii mă fluieră din priviri… bine, unii mai nesimţiţi, ca tine, fluieră pe bune!
-Eu să fluier femei? E o tâmpenie, nu fac aşa ceva, plus că de aia vă place vara vouă femeilor, vă dezbrăcaţi până la limita amenzilor pentru indecenţă, vă încingeţi la soare şi vă răcoriţi cu privirile noastre care se rotesc precum ventilatoarele!
-Şi, dacă stau bine să mă gândesc, cred că îţi place şi toamna. Acuşi începi să vii acasă târziu, mirosind a usturoi şi pastramă de oaie, căutând din priviri toaleta că ai exagerat cu mustul!
-Asta e chiar bună! Toamna e anotimpul preferat al femeilor, nici nu ai avea nevoie de mine în casă, storciţi orice legumă sau fructă vă cade-n mână şi umpleţi casele de borcane pe care le aruncaţi primăvara următoare!
-Toate astea sunt ca să crăpaţi în voi pe timpul iernii şi să puteţi să vă odihniţi 3 luni că aţi dat o zi zăpada din jurul maşinii!
-Să nu vorbim despre iarnă… vorbiţi numai de feerie şi Moş Crăciun, dar casa miroase ca bucătăria unui hotel cu 200 de camere! Cred că de aia şi e Moşul atât de gras…
-Nu vrei să vorbim de bărbaţi graşi.
-Nici tu nu vrei să vorbim de primăvară, căutaţi poze cu ghiocei şi voi i-aţi mânca, poate slăbiţi după cât aţi halit iarna!
-Aşa o fi, dar nu pare să vă deranjeze de vreme ce toată primăvara ne cântaţi balade poate, poate ne-om dezbrăca vara şi mai mult!
Femeile au un stil al lor de a închide cercul unei dispute! Şi da, uitându-mă la ea, întinsă pe şezlong, îmi pare rău că nu i-am spus astă primăvară mai multe lucruri frumoase…

La coadă la prezervative

august 22nd, 2014 by

Evident că nu e nici o coadă la prezervative. Pur şi simplu fumam în faţa blocului ei, trăgeam de timp şi căutam scuze pentru întârziere. În timp ce mintea scormonea după cele mai bune explicaţii, amintirile din ultimele luni mă năpădeau ca o boare dulce şi răcoritoare.
Prima dată când am întâlnit-o nu am văzut-o cu adevărat. Eram mulţi, într-un bar, sărbătoream ziua unui prieten comun. Acum, când a trecut ceva timp, pot să mă jur că m-am simţit mai bine ca de obicei. Fără să beau mai mult, fără să glumesc altfel decât o fac de obicei… sunt convins că era vorba de simpla ei prezenţă.
Începuse să-mi fie răcoare. Nopţile de vară nu mai erau ce au fost cândva. În buzunar aveam plicul cu prezervative, dar nu mă grăbeam. Am aprins altă ţigară.
A doua oară ne-am întâlnit întâmplător. Era cu prietenul sărbătorit în urmă cu ceva timp. Am stat toţi trei puţin de vorbă după care el a plecat, chemat de vreo afacere. Am rămas împreună şi am vorbit despre nimicuri până ne-am terminat cafelele. Atunci am văzut cât e de frumoasă. Parcă era construită din dorinţe ascunse, puse de Creator cap la cap, pentru a face în ciudă păcătoşilor.
Am plecat atunci din cafenea cu mirosul părului ei în suflet şi cu furia că nu am avut curajul să-i cer numărul de telefon.
Telefonul a vibrat scurt în buzunar şi m-a trezit din reverie. Trebuia să urc în bloc, nu mai puteam amâna. Nu am verificat aparatul, ştiam apetitul ei pentru mesajele simple, din semne de punctuaţie sau emoticoane. Eram aproape convins că îmi trimisese un semn de întrebare. Ştiam pentru că îl aveam şi eu în suflet.
Când m-a abordat pe Facebook am crezut că fac infarct. Mărturisesc, o căutasem şi eu, dar nu am îndrăznit nici măcar să-idau un like, ce să mai vorbim de mesaje sau de cerere de prietenie!
Nu am ezitat de loc, i-am răspuns şi aşa a început o lungă perioadă de relaţie pe chat. Aşteptam să ajung la birou să verific ce mi-a scris. Reuşeam să nu ne spunem nimic şi totuşi atât de multe. Lucrurile mărunte căpătau valoare de terapie, simplul „Bine” la întrebarea „Ce faci?” sau „Ok” la întrebarea atât de neutră despre cum a fost la serviciu.
A trecut mult până când, aproape natural, m-a întrebat de ce nu ieşim la cafea.
Asta fusese ieri. Acum, la uşa blocului ei, cu un buzunar plin de prezervative, eram la câteva ore după ce am băut împreună cafeaua.
Cu doar un sfert de oră în urmă eram în taxi. Promisesem că în drumul meu o las acasă, dar la un moment dat şi-a apropiat faţa de a mea şi m-a întrebat dacă nu vreau să urc. Am dat din cap şi m-a întrebat, tot la ureche, dacă am la mine… Am spus „nu” şi atunci mi-a spus – poate cu voce cam tare pentru cât de atent era taximetristul – că „nu e nimic, e o farmacie chiar lângă mine!”
Apoi, chicotind, a adăugat „Asta îmi va da timp să mă pregătesc…”
Ok, veţi spune, de ce nu urci dracului mai repede în camera unde ea e pregătită? De ce mai stai ca un prost în faţa blocului? Chiar prost! În luminile nopţii, am revăzut banda de aur de pe degetul , chiar dacă acum fusese scoasă şi pusă cu grijă în buzunar şi… m-am blocat, nu mai voiam să urc.
Am scos telefonul şi am deschis mesajul ei. Era un semn de întrebare şi de… nerăbdare. Am scris „scuze” şi am plecat acasă.
Cam asta e povestea iubirii mele secrete. Ba nu, mai e ceva: niciodată nu lăsaţi în buzunare prezervative. Poate dacă uiţi un tractor nevasta nu-l găseşte, dar un prezervativ…

La mulţi ani, Mărie! Semnat: Ion…

august 15th, 2014 by

Am deschis uşa maşinii şi am întrebat dacă e liber. În loc de un răspuns simplu şi clar, mi-a spus:
-Da, dar să ştiţi că eu pe drum fumez şi cânt.
M-am gândit că şi eu fumez şi uneori cânt, că era singurul taxi din staţie şi că nu mă încânta deloc perspectiva de a sta în soare, încărcat cu buchetul ăla imens de trandafiri – planta soluţie pentru orice bărbat nehotărât ce flori să cumpere – aşa că am acceptat condiţiile lui şi m-am urcat în maşină.
Abia de am apucat să-i spun adresa, destul de depărtişor pentru o cursă plătită, că a demarat. Imediat a pornit şi muzica:

S-a uitat în oglinda retrovizoare la buchetul care se lăfăia singur pe bancheta din spate şi apoi m-a privit complice. Fiind pe locul mortului nu-mi plăcea deloc că nu se uita la drum.
-He, he, o cheamă Maria, nu? mi-a spus cu aerul omului care ştie dinainte cum se termină orice poveste din lume.
-De fapt…
„… mă duc la mama unui coleg şi am zis să nu merg cu mâna goală, mai ales că e sărbătoare, chiar dacă o cheamă Smaranda. Băiatul ei e în concediu şi m-a rugat să-i duc nişte insulină.” Dar nu am apucat să spun tot, după „fapt” el a preluat discuţia.
-Şi eu am cunoscut o Maria.
Privirea i s-a umplut de amărăciune şi a coborât-o spre stânga, ca şi cum vroia să o ascundă de mine. Maşina a luat-o mai repede, ca şi cum piciorul i s-a crispat de la durerea amintirilor şi eu mă gândeam că merg cu un nebun care nu se uită la şosea şi că o să mor într-o baie de insulină… A ridicat ochii exact când ne îndreptam spre o curbă.
-Domnul meu – ştiţi gestul oamenilor care se pregătesc să spună o poveste care le e dragă, s-a lăsat puţin pe spate şi, sunt sigur, dacă spaţiul i-ar fi permis, ar fi stat picior peste picior – am avut colţul meu de Rai. O Eva care era numai a mea, un măr din care să ne înfruptăm de câte ori aveam chef şi un bichon care ne apropia unul de celălalt mai bine decât ar fi făcut-o orice şarpe din lume…
Clădiri, stâlpi, maşini tot decorul oraşului părea că se fereşte din calea noastră şi doar printr-o minune scăpam nevătămaţi.
-Eram fericit, aşa cum păreţi şi dumneavoastră. Pe Eva mea o chema Maria. Este că toate femeile cu numele ăsta au ceva aparte?
Claxonul exasperat al unui autobuz l-a trezit din reverie doar cât să-l evite în ultima clipă.
Dorind să grăbesc sfârşitul poveştii – pentru ca povestea mea să nu se termine mult prea repede – am spus:
-Ne apropiem, ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine ca la singurul om de pe Pământ care nu ştie cum se termină Romeo şi Julieta. Maşinile din spate ne claxonau că nu plecam de la stop, dar nu le-a dat atenţie. După un timp a spus:
-Mi-am luat un ceas fosforescent!
Am auzit la viaţa mea mii, poate milioane de motive ca să rupi o relaţie. Când lucrurile nu mai merg, oamenii se agaţă de orice pretext ca să rupă o legătură care-i strânge, dar…un ceas? Acum chiar că aşteptam finalul şi nu îmi mai păsa de stâlpii care se apropiau ameninţător de noi.
-Ştiţi bancul ăla cu Ion şi Maria, când el o dezbracă, o bagă-n pat şi, când ea nu mai poate de dorinţă, el o acoperă cu plapuma şi-i arată ceasul cu lumini?
Bineînţeles că-l ştiam, sunt român autentic şi ştiu zeci de bancuri cu Ion şi Maria!
-Ei bine, domnule, pe mine mă cheamă… Ion!
Am coborât din maşină râzând, după ce i-am dat un bacşiş gras şi l-am lăsat în durerea lui de a plânge o femei care l-a părăsit pentru că de câte ori îl atingea se gândea la bancuri. Da, Mariile astea au ceva special!

Să-i dea Dumnezeu sănătate celui care a inventat chiloţii din blugi!

august 8th, 2014 by

-Închipuie-ţi, dragă, că m-a fluierat unul pe stradă.
Avea vocea sugrumată de nervi. A făcut o pauză, cât a luat o gură din sucul din faţa mea şi a continuat să-mi povestească întâmplarea care-o scosese din pepeni. Când s-a prăvălit pe scaun şi-a pus un picior peste celălalt, pulpele ei lipindu-se ermetic una de cealaltă, ca două ventuze. Problema mea e că privirea mea tocmai ajunsese sus, sus pe pulpe, după ce, în timp ce se apropia de masa mea, scanasem ambele picioare şi ochii îmi rămăseseră ca bronzul de munte pe ele.
-Te rog, până mă liniştesc puţin, fă-i un semn băiatului şi mai comandă un suc!
Marele avantaj când bei cafeaua singur în Centrul Vechi este că nu o bei niciodată singur până la capăt. Acum mă întâlnisem cu Diana şi se anunţa o şedinţă de terapie după şocul de a fi fluierată de unul. Aşa cum se prezentau lucrurile nu aveam nici cea mai mică şansă să scap de restul poveştii.
Pe ospătar nu a fost nevoie să-l chem, o făcuse, probabil, înaintea mea sclipirea brăţării de pe glezna ei. I-am cerut un suc şi mă bătea gândul să-l rog să-l acopere cu ceva când îl aduce ca să nu-i curgă în el balele pe care i le provocau picioarele Dianei.
-Eu nu vă înţeleg pe voi, bărbaţii, a spus ea, după ce a luat o gură de suc, nu mai poate să iasă o femeie pe stradă că imediat vă uitaţi după ea! Bine, persoanele de faţă se exclud!
Nu mai puteam să-mi extrag privirea dintre pulpele ei şi m-am gândit să înaintez cu ea, poate iese… pe dincolo.
Dumnezeu să-i dea sănătate celui care a inventat acum 50 de ani chiloţii ăştia din blugi, care sunt la mare modă anul ăsta! Pe mine, însă, mă încurcau după ce tocmai ei mă atrăseseră-n capcană.
-Nişte mitocani, Diana dragă, se holbează ca nesătuii!
Eu nu ştiu pe unde se îmbracă pantalonii ăştia, nu cred că normal, pe jos, pentru că acum marginea cracului tăia pulpa, în timp ce carnea se răscula, la graniţă, formând un val ce ameninţa să rupă tivul. Nu era chip să-mi scot privirea, dar m-a ajutat tot ea, desfăcându-şi picioarele.
-Se îmbracă fata decent, uite, de exemplu eu, astăzi nu am o fustă cloche, să mi-o ridice vântul la fiecare pas şi tot nu pot merge liniştită. Persoanele de faţă se exclud din nou! Te rog dă-mi un foc.
Eliberată dintre pulpele ei, privirea mi s-a-ntors în cap ca prinsă cu un elastic, dar când Diana s-a aplecat să-i aprind ţigara… privirea iar nu a fost a mea!
Auzeam ca prin ceaţă, cred că şi din cauza căldurii de afară care brusc mi s-a părut insuportabilă.
-Când am ieşit din parcarea subterană, m-am oprit să scriu un mesaj. Am oră la cosmetică şi voiam să amân. Atunci l-am văzut pe unul care mergea cu capul întors spre mine. Era atât de sucit că am crezut că şi-l deşurubează.
-Aşa sunt unii, nu se satură să se uite…
Bustiera ei era mai subţire ca vântul şi îi acoperea sânii mai puţin decât o face soarele. Ba chiar mă gândeam că soarele te mai face să închizi ochii, dar bustiera aia era ca scobitorile cu care-şi blocase Prâslea ochii ca să nu-i scape merele de aur.
-Mergea şi se holba şi a dat peste un stâlp de parcare. A căzut drept în nas, ca o scândură, fără să schiţeze un gest măcar.
Când eram mic îmi doream să fiu aviator… acum îmi doream să fiu medalion! Agăţat de un lanţ abia vizibil din argint, medalionul de la gâtul ei căzuse până la îngemănarea sânilor şi de acolo putea discuta-n voie cu sfârcurile ce răzbeau afară.
-Şi ce să vezi! Se ridică-n capul oaselor, avea faţa roşie de la lovitură şi tot la mine se uita. Când am plecat l-am auzit fluierând a pagubă.
Mi-a plăcut mult fraza pe care mi-o imaginasem, aia cu dorinţa de a fi medalion, chiar ar putea fi folosită cândva într-un text, când am fluierat. Admirativ pentru frază, evident!
Nu am idee de ce Diana s-a uitat la mine ca şi cum dansam pe mese descheiat la şliţ. Şi-a dat sucul peste cap şi a plecat, lăsându-mă să-l plătesc. Ieşind de pe terasă a târât după ea privirile chelnerului. Şi, normal, şi pe ale mele.

Bărbaţii fără vicii sunt ca femeile cu păr pe picioare

august 1st, 2014 by

Peste câteva minute urma să mă aşez comod în fotoliul psihologului şi mintea mea, sufletul aveau să se simtă ca un cadavru întins pe masa de marmură dintr-o sală de autopsii. Cele mai ascunse taine ale lor urmau să iasă la lumină ca într-o demonstraţie făcută de un profesor exhibiţionist pentru o mulţime de învăţăcei avizi de noutăţi. Asta e, promisesem că vin aici şi nu mai aveam ce face! Dar până să intru mai era ceva timp şi m-am gândit să-l folosesc pregătindu-mă, aşa cum unge legistul carnea cu iod înainte de a secţiona.
Înăuntru era deja cineva, nu apucasem să văd cine, nici măcar dacă era femeie sau bărbat, dar bănuiam că este un bărbat, pentru că în sala de aşteptare plutea încă un miros de after shave. Tot în cameră mai era mirosul de flori topite-n mosc al recepţionerei şi parfumul grav, de doamnă care scoate doar sâmbătă seara, din locuri doar de ea ştiute, desuuri din mătase neagră care să meargă cu atmosfera din dormitorul conjugal după ce copilul adoarme-n camera lui.
Femeia venise cu un băieţel şi bănuiam că ajunsese la uşa psihologului din cauza copilului. Mă întrebam ce o fi în neregulă cu el. Nu avea privirea aceea specifică viitorilor derbedei, cu un licăr diabolic, mereu în căutarea unor obiecte ce pot fi stricate sau sparte. Poate are copilul o traumă? Pe mâna mamei, însă, lucea o verighetă ce nu părea o bijuterie aşa de scumpă încât să o păstrezi şi după divorţ aşa că trauma nu părea a fi o familie despărţită.
Femeia nu lăsa privirea-n jos când o analizai şi m-am gândit că băieţelul nu era speriat de cine ştie ce violenţe-n casă.
Am lăsat puţin băieţelul adus de maică-sa la doctor şi m-am concentrat din nou asupra mea. Venisem aici pentru că trebuia neapărat să schimb ceva la mine şi nu o făceam destul de repede. Repede nu pe gustul meu, ci pe al nevestei. Acum era fumatul, dar ar fi fost destul de ok şi dacă renunţam la lungile cafele de dimineaţă. Nevastă-mea e convinsă că totul e de la cap, că un mic efort de voinţă mă va scăpa şi de aceste tare şi aş deveni un om mai bun, poate nu perfect, dar unul asupra căruia se poate lucra cu mai mult spor pentru a deveni ideal.
Clar am acceptat să văd psihologul fiindcă o iubesc şi mai ales pentru că ştiu că eforturile ei de cioplire-n mine sunt tot pentru că mă iubeşte. De când i-am făcut prima concesie – de mult, undeva în negura începuturilor relaţiei noastre – am înţeles că nu mă poate iubi decât dacă sunt perfectibil. Nu şi dacă aş fi perfect. O femeie are în permanenţă nevoie de o bucată de piatră în care să lucreze ca un sculptor. Monogamia la ele se manifestă prin a ciopli o singură stâncă şi, dacă viaţa ar fi destul de lungă, ar toca la ea până o face praf fin, numai bun de purtat de vânt în toate patru zările, ducând vestea victoriei unei femei.
Uneori am impresia că ele ne iubesc viciile pentru că ele le dau ţeluri, aşa cum noi iubim la ele cochetăria. O femeie frumoasă ar trebui să fie frumoasă şi dacă are părul încâlcit, dacă e înfăşurată-n pânză de sac sau dacă picioarele-i sunt invadate de păr, dar frumuseţea, aşa cum o concepe bărbatul, e diferită de ce a dat Dumnezeu şi are mare nevoie de mâna omului să aşeze firele de păr, să dea linie unei haine…
Brusc am înţeles ce e în neregulă cu băieţelul: e un viitor bărbat, un început de stâncă şi maică-sa e o femeie. S-o fi împotmolit, săraca, la un colţ mai tare şi a venit după ajutor la psiholog!
Atunci a ieşit din cabinet un tip în costum, a discutat câteva secunde cu recepţionera, a salutat pe toată lumea şi a plecat. After shave-ul său a rămas după ce el a ieşit. Telefonul a zbârnâit şi recepţionera a spus:
-Domnule Racoviceanu, doamna doctor vă aşteaptă!
M-am ridicat şi am pornit spre uşă, dar m-am oprit la jumătatea drumului. M-am întors spre doamna cu copilul şi am spus:
-Mergeţi dumneavoastră întâi, eu am să ies să fumez o ţigară şi mă întorc.
Ştiam că nu mă voi întoarce, preferând să-l las pe băieţel să simtă pe pielea lui maturizarea în umbra femeilor. Eu urma să fumez cu nesaţ o ţigară, să mă gândesc cum o arăta doamna de mai devreme în desuurile de sâmbătă şi mai pe seară voi juca un poker cu băieţii. Ah, şi probabil voi pierde pentru că, vedeţi dumneavoastră, nu sunt nici pe departe perfect şi deci am mare noroc în dragoste!