Editoriale

Săptămâna viitoare avem premier nou sau doar un Guvern ”primenit”? Ceva tot o să fie…

Aproape toți ”zvonerii” dar și sursele credibile dau ca sigură o schimbare majoră la nivelul Guvernului, schimbare ce ar trebui să se producă la începutul săptămânii viitoare, imediat ce va pleca din țară delegația Fondului Monetar Internațional. Ultimele declarații ale președintelui Traian Băsescu despre încrederea în Emil Boc fac credibilă ideea că vor ”încerca marea cu degetul”, propunând o remaniere. Sigur, e nevoie de una de forță, fiind atinse punctele din Cabinet care păreau până mai ieri intangibile. Dar e foarte posibilă și o schimbare de Guvern, în totalitate.
Dau mai jos o listă cu persoanele care i-ar putea lua locul lui Emil Boc, așezați în ordinea șanselor pe care le acordă sursele mele fiecăruia dintre ei: George Maior, Mihai Tănăsescu, Vasile Blaga, Călin Georgescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Stolojan. Cică se mai ”încălzesc” pe marginea terenului și Cristian Popa de la BNR, Leonard Orban, Dacian Cioloș, Sulfina Barbu și Anca Boagiu.
Na, i-am trecut pe toți ca să nu existe discuții!

Posted in Editoriale | Leave a comment

Nu înțeleg demersul grevei parlamentare a USL

Am întors pe toate fețele noua propunere a lui Victor Ponta ca parlamentarii USL să fie în grevă până când… chiar, până când? Nu văd nici efectul de imagine, pentru că votanții au nevoie de gesturi extreme, cum era demisia în bloc, nici efectul legislativ, pentru că Puterea nu are nevoie de cvorum în Parlament, ei preferând Ordonanțele de Urgență sau chiar noi asumări de răspundere. Care ar fi, în acest caz, efectul?
Mie îmi pare un fel de ”întânire la mijloc” între soluția PSD, de a aștepta din Cer o schimbare, și cea a PNL, care voia forțarea declanșării anticipatelor prin demisii.
În tot acest film al absurdului, un rol foarte important pare să-l fi avut declarația lui Adrian Năstase care a spus că demisiile nu vor face decât să permită organizarea de alegeri parțiale în colegiile eliberate, fără să ia în calcul că nimeni nu e sinucigaș să candideze pe acele locuri, cu doar 6 luni înainte de alegerile la termen. Legal, Năstase avea dreptate, dar interpretarea legii respective, în mod surprinzător, i-a scăpat liderului PSD. Practic, el a desființat protestul extrem al liberalilor.
Voit sau nu, Năstase este cel care croiește drum unui nou Guvern, poate condus de fostul pesedist George Maior, sau lasă democrat-liberalilor ocazia de a se salva din clinciul protestelor printr-o simplă remaniere.

Posted in Editoriale | 4 Comments

Boc e la lopată… dar groapa i-o sapă colegii! Premierul, noul Arafat al națiunii!

E tot mai clar că oricâte soluții ar căuta cei din PD-L pentru a ieși din clinciul triplu (Opoziție, proteste de stradă, frică de alegeri) în care sunt cea mai viabilă pare a fi schimbarea premierului. Ioan Oltean, secretarul general al partidului, dă chiar și un termen pentru eliberarea lui Emil Boc din funcție, o lună. Adică după ce, speră partidul principal aflat la guvernare, protestele vor fi abandonate și uitate, iar schimbarea, vitală pentru recâștigarea electoratului, nu va mai părea că este făcută sub presiunea străzii. Evident, singurul care nu vede asta este Emil Boc, premierul părând că și-a luat consilieri speciali de imagine care-l sfătuiesc să pară cât mai activ, mai apropiat de oameni, un fel de Raed Arafat. Dă zăpada, duce ceai sinistraților, descarcerează, survolează… o tâmpenie ca imagine pentru că schimbarea la 180 de grade față de anii de ”binele făcut cu forța” nu mai poate convinge pe nimeni. Nu, orice investiție ar face în propria imagine, Emil Boc aruncă banii pe geam! Soarta sa e pecetluită, iar liderii care-l mai susțin, de exemplu Sorin Frunzăverde, Mircea Toader, nu înțeleg că toate planurile făcute înainte de criză nu mai au fundament. Sau că o simplă remaniere nu va schimba percepția asupra cabinetului, lucru perfect testat de cazul lui Teodor Baconschi. Și dacă am discuta doar din perspectiva imaginii, lucrurile sunt simple, lumea înjurând ”Guvernul Boc” și nu ”Guvernul din care face parte…” știu eu ce ministru or vrea ei să schimbe.
Soluția – pe care o discutau toți – a fost spusă de Cristian Preda, premier tehnocrat. Am mai spus (http://www.alecuracoviceanu.ro/?p=3994) că favorit în acest joc este șeful SRI, George Maior, chiar dacă Victor Ponta spune că ar trebui păstrat la conducerea principalului serviciu secret. Logica în care caută premier nou cei care vor să salveze PD-L de la un dezastru la urne este de a găsi un om care provine din PSD sau PNL, de aceea pe lista de favoriți s-au aflat și Mihai Răzvan Ungureanu, Leonard Orban sau Mihai Tănăsescu.

Posted in Editoriale | 2 Comments

Jocul saptamanii de Claudiu Sararu


Reclame la KKO

Jos Băsescu! Jos taxa auto! Jos femeia Activia!

Dacă tot e o perioadă în care putem adăuga pe lista revendicărilor și cele mai ciudate doleanțe, am și eu o revendicare. Aș vrea ca renumitelor femei Activia să li se bage câte un dop în fund, tipei de la Tranzactiv să i se dea zilnic o doză considerabilă de zeamă de varză, iar fetei care petrece zilnic nu știu cât timp pe wc, în speranța că va auzi păsărele ciripind la fundul ei, să i se cumpere un fluier din acela de ceramică, umplut cu apă, și să cânte ea la alte funduri! Și ar mai fi revendicări pe ideea că, dacă tot ce primim e doar circ, măcar circul să nu mai fie întrerupt de zgomotele stomacale ale respectabilelor doamne!

Posted in Reclame la KKO | 3 Comments

Cod de vinil

Sfatul specialiștilor: stați în casă… noroc că am ce face, chiar și până la primăvară!

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro
Actualitate pe agentia.org

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

La mulți ani, Alecsia!

Era prea frig ca să stea jos, deși, după noaptea grea, fotoliile de piele din hol micului aeroport păreau îmbietoare. Își suflau în pumni și făceau glume. În difuzor se auzea muzică.

Buddy Holly – Heartbeat

-Peste tot dau numai muzica lui! Spuse Ritchie și părea că glumele încetaseră, măcar pentru el.

-Da, te așteptai să dea pe gerul ăsta mexicanii tăi! Râse Waylon de micul chicano zgribulit.

Prin geamul biroului, îi vedeau pe Buddy și pe Roger certându-se cu pilotul. Ceva clar nu era în regulă! N-o putea zbura din cauza ninsorii? Îi așteptau iar ore întregi de ger, în autobuzul burdușit cu instrumente?

Buddy s-a întors la ei. Înainte de a le spune ce se întâmplase ascultă câteva corduri din melodie.

-Waylon, poate mai schimbi ceva la chitară…

-Lasă asta, zi ce se întâmplă? Plecăm odată?

-Plecăm, dar nu toți. Doi rămân pe afară. Nu vrea să ne înghesuim! Așa că doi dintre noi rămân la autobuz.

-La dracu’! Eu nu mai stau aici, mor dacă mai merg cu hârbul ăla!

-Poate trebuia puțin mai alert ritmul? Buddy părea că nu aude ce spun prietenii săi. Asculta melodia.

-Las-o măi, o schimbăm! Spune ce facem!

-Eu deja răcesc, trebuie să fiu aici, în avion, spuse J.P. și strănută, parcă pentru a sublinia că nu există loc de negociere.

-Bine, hai că merg eu cu autobuzul. Am aici ce-mi trebuie, a zis Waylon și s-a lovit peste buzunarul gecii, unde se distingea silueta unei sticle.

-Mai trebuie să renunțăm la unul, a spus Buddy.

-Eu nu renunț, ar fi prima oară când merg cu un avion din ăsta, trebuie să mă lăsați! Strigă Ritchie.

-Nici eu nu mai merg cu autobuzul, mor de frig acolo! Sări și Tommy, vizibil iritat.

Până să mai spună vreunul dintre ei ceva, Buddy a scos o monedă din buzunar și se pregăti să o arunce-n sus:

-Hai, Ritchie, alege! Nu mai e timp să negociem.

-Pajură! Moneda zbură prin aer și ateriză pe podea. Se răsuci și se opri până la urmă. Pajură! Ritchie, ia-ți bagajul și hai să mergem. Ne vedem în Minessota! Îl bătu pe Waylon pe umăr și-i spuse în glumă: Sper să înghețați!

-O să cadă avionul cu voi! Răspunse Waylon și-i strânse mâna.

Ieșiră în ninsoare. Waylon și Tommy rămaseră în hol. Au luat gențile și chitarele. Înainte de a ieși, Waylon a lăsat jos bagajul, a scos sticla și i-a îmtins-o lui Tommy.

Câteva ore mai târziu, zgribuliți în autobuz, ascultau muzica lui Buddy. Waylon se gândi că da, putea fi mai rapidă piesa. La un moment dat, muzica se opri și crainicul anunță: Azi, 3 februarie 1959, un avion s-a prăbușit aproape de Clear Lake, Iowa. La bord erau Buddy Holly, Ritchie Valens și J.P. ”The Big Bopper” Richardson…

Tommy strângea în mână moneda uitată de Buddy pe jos. Plângea.

PS 3 februarie 1959, Ziua în care muzica a murit, cum au poreclit-o criticii, a rămas drept cea mai mare tragedie din istoria muzicii. Cum ar fi arătat astăzi muzica mondială dacă Holly și Valens nu ar fi urcat în acel avion? Imposibil de spus, deși avea doar 23 de ani, Holly a creat destul pentru a-i influența pe The Beatles, Rolling Stones și Eric Clapton. Elton John avea să spună că nu a avut niciodată nevoie de ochelari, dar că i-a pus în semn de omagiu pentru Holly. Tot ce înseamnă astăzi muzică de influență mexicană, de la Freddy Fender la Los Lobos sau Marc Anthony, nu ar fi existat dacă Ritchie Valens nu ar fi avut curajul să prelucreze La Bamba.

În acea zi fatidică, din cauza gerului și a ninsorii, cei trei au hotărât să renunțe la autobuzul folosit la un turneu. Doi protagoniști ai concertelor, Waylon Jennings și Tommy Allsup nu au avut locuri și au renunțat la confortul avionului pentru autobuz. Jennings avea să spună că toată viața a regretat gluma nesărată pe care a făcut-o la despărțirea de Holly.

Prăbușirea avionului a însemnat ridicarea casei de discuri care a organizat turneul, Decca Records. Organizatorii voiau să copieze succesul celor de la Sam Phillips Records care organizaseră turnee cu Elvis Presley, Johnny Cash și Carl Perkins. După moartea celor trei din avion, vânzările lor de discuri nu au fost egalate ușor.

PPS O să-mi îngăduiți și un mesaj personal la sfârșit, chiar dacă destinatarul nu poate încă să-l citească. Te-ai născut într-o zi pe care, prin moartea unui om drag, credeam că nimic nu mai poate să o lumineze. Și totuși… ai reușit să mă înveți ce înseamnă cu adevărat lumina. Mi-ai schimbat scara de valori, chiar când Dumnezeu punea și El umărul la asta. Așa că de ziua ta îți ofer ce am eu mai bun, poveștile pe care le port după mine oriunde aș ajunge. Cea legată de ziua ta de naștere are un mesaj superb, de-o parte durerea pierderii, de-o parte lista celor care au continuat munca dispăruților. Ceva se naște întotdeauna când ceva moare.

Posted in Texte de vineri | 1 Comment

La mulți ani, Alecsia!

februarie 3rd, 2012 by Alecu Racoviceanu

Era prea frig ca să stea jos, deși, după noaptea grea, fotoliile de piele din hol micului aeroport păreau îmbietoare. Își suflau în pumni și făceau glume. În difuzor se auzea muzică.

Buddy Holly – Heartbeat

-Peste tot dau numai muzica lui! Spuse Ritchie și părea că glumele încetaseră, măcar pentru el.

-Da, te așteptai să dea pe gerul ăsta mexicanii tăi! Râse Waylon de micul chicano zgribulit.

Prin geamul biroului, îi vedeau pe Buddy și pe Roger certându-se cu pilotul. Ceva clar nu era în regulă! N-o putea zbura din cauza ninsorii? Îi așteptau iar ore întregi de ger, în autobuzul burdușit cu instrumente?

Buddy s-a întors la ei. Înainte de a le spune ce se întâmplase ascultă câteva corduri din melodie.

-Waylon, poate mai schimbi ceva la chitară…

-Lasă asta, zi ce se întâmplă? Plecăm odată?

-Plecăm, dar nu toți. Doi rămân pe afară. Nu vrea să ne înghesuim! Așa că doi dintre noi rămân la autobuz.

-La dracu’! Eu nu mai stau aici, mor dacă mai merg cu hârbul ăla!

-Poate trebuia puțin mai alert ritmul? Buddy părea că nu aude ce spun prietenii săi. Asculta melodia.

-Las-o măi, o schimbăm! Spune ce facem!

-Eu deja răcesc, trebuie să fiu aici, în avion, spuse J.P. și strănută, parcă pentru a sublinia că nu există loc de negociere.

-Bine, hai că merg eu cu autobuzul. Am aici ce-mi trebuie, a zis Waylon și s-a lovit peste buzunarul gecii, unde se distingea silueta unei sticle.

-Mai trebuie să renunțăm la unul, a spus Buddy.

-Eu nu renunț, ar fi prima oară când merg cu un avion din ăsta, trebuie să mă lăsați! Strigă Ritchie.

-Nici eu nu mai merg cu autobuzul, mor de frig acolo! Sări și Tommy, vizibil iritat.

Până să mai spună vreunul dintre ei ceva, Buddy a scos o monedă din buzunar și se pregăti să o arunce-n sus:

-Hai, Ritchie, alege! Nu mai e timp să negociem.

-Pajură! Moneda zbură prin aer și ateriză pe podea. Se răsuci și se opri până la urmă. Pajură! Ritchie, ia-ți bagajul și hai să mergem. Ne vedem în Minessota! Îl bătu pe Waylon pe umăr și-i spuse în glumă: Sper să înghețați!

-O să cadă avionul cu voi! Răspunse Waylon și-i strânse mâna.

Ieșiră în ninsoare. Waylon și Tommy rămaseră în hol. Au luat gențile și chitarele. Înainte de a ieși, Waylon a lăsat jos bagajul, a scos sticla și i-a îmtins-o lui Tommy.

Câteva ore mai târziu, zgribuliți în autobuz, ascultau muzica lui Buddy. Waylon se gândi că da, putea fi mai rapidă piesa. La un moment dat, muzica se opri și crainicul anunță: Azi, 3 februarie 1959, un avion s-a prăbușit aproape de Clear Lake, Iowa. La bord erau Buddy Holly, Ritchie Valens și J.P. ”The Big Bopper” Richardson…

Tommy strângea în mână moneda uitată de Buddy pe jos. Plângea.

PS 3 februarie 1959, Ziua în care muzica a murit, cum au poreclit-o criticii, a rămas drept cea mai mare tragedie din istoria muzicii. Cum ar fi arătat astăzi muzica mondială dacă Holly și Valens nu ar fi urcat în acel avion? Imposibil de spus, deși avea doar 23 de ani, Holly a creat destul pentru a-i influența pe The Beatles, Rolling Stones și Eric Clapton. Elton John avea să spună că nu a avut niciodată nevoie de ochelari, dar că i-a pus în semn de omagiu pentru Holly. Tot ce înseamnă astăzi muzică de influență mexicană, de la Freddy Fender la Los Lobos sau Marc Anthony, nu ar fi existat dacă Ritchie Valens nu ar fi avut curajul să prelucreze La Bamba.

În acea zi fatidică, din cauza gerului și a ninsorii, cei trei au hotărât să renunțe la autobuzul folosit la un turneu. Doi protagoniști ai concertelor, Waylon Jennings și Tommy Allsup nu au avut locuri și au renunțat la confortul avionului pentru autobuz. Jennings avea să spună că toată viața a regretat gluma nesărată pe care a făcut-o la despărțirea de Holly.

Prăbușirea avionului a însemnat ridicarea casei de discuri care a organizat turneul, Decca Records. Organizatorii voiau să copieze succesul celor de la Sam Phillips Records care organizaseră turnee cu Elvis Presley, Johnny Cash și Carl Perkins. După moartea celor trei din avion, vânzările lor de discuri nu au fost egalate ușor.

PPS O să-mi îngăduiți și un mesaj personal la sfârșit, chiar dacă destinatarul nu poate încă să-l citească. Te-ai născut într-o zi pe care, prin moartea unui om drag, credeam că nimic nu mai poate să o lumineze. Și totuși… ai reușit să mă înveți ce înseamnă cu adevărat lumina. Mi-ai schimbat scara de valori, chiar când Dumnezeu punea și El umărul la asta. Așa că de ziua ta îți ofer ce am eu mai bun, poveștile pe care le port după mine oriunde aș ajunge. Cea legată de ziua ta de naștere are un mesaj superb, de-o parte durerea pierderii, de-o parte lista celor care au continuat munca dispăruților. Ceva se naște întotdeauna când ceva moare.

Cântă cucul bată-l vina! Alegorie cu vin fiert

ianuarie 27th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Petrecere afară. La -10 grade! Hardul extern conectat la laptop, sistemul audio și chitarele celor de la Dire Straits scuturau noaptea ca un foc de artificii. Adunați în jurul focului sfidam frigul, iar vinul fiert, un val de aromă de scorțișoară și tărie începea să ne sfideze imaginația. Ca în mijlocul unei sufragerii al cărei cămin era încins, se dansa, se chiuia.

Mă uitam la ei și parcă vedeam cum în adâncul lor vinul prindea formă. O dansatoare de club, acoperită sumar de o rochie minusculă, făcea piruete acolo unde mai devreme vedeam un morman de haine groase sub care abia ghiceai o femeie. Încet, încet, locul nopții de gheață era luat de ce voia fiecare să vadă. Într-un colț doi dansau. Doi se sărutau ca și cum flăcările de lângă ei erau un așternut…

Se termină și un Joe Cocker, și începe ceva… ceva bizar ce nu-și avea locul acolo…

Vasile Mucea

Mă pregăteam să merg spre laptop, chiar să fac o glumă despre cum s-a strecurat chestia asta în playlist, când am văzut ceva ciudat. Lăsaseră dansul, sărutatul, petrecerea se oprise, ca și cum gerul o înghețase instantaneu. S-au apropiat unii de alții, s-au prins de umeri, cu focul între ei, dansatoarele din aburi de alcool au ars cu scântei, precum cetina, și au dispărut în noapte. Nu am oprit muzica. Mă uitam la ei. Dincolo de ei.

Puteam să jur că umbrele lor, negre, întinse mult în nesfârșitul alb, prindeau și ele viață. Vedeam un om ingenuncheat, cu privirea-n sus. O femeie se întorcea cu spatele spre o primejdie, ascunzând la piept un prunc. Jarul din foc arăta ca hrana pentru armăsari de poveste. La dracu’, visez? Scene din cartea de istorie de care râdeam și puneam mustăți personajelor, se recroiau în spatele șirului de oameni care se legănau pe o melodie!

Am dat vina pe vin, himerele se estompau, vedeam din nou emblemelor mărcilor de lux de pe hainele prietenilor mei. Doina aia bizară se pierdea și ea. Clătinam din cap, îmi spuneam că nu mai există răzeși, că trecutul e trecut…

Care vin? Eu nu beau vin? Un cântec să îți ia mințile cât să crezi că o gaură neagră poate plimba istoria pe sub ochii tăi?

PS Am trăit pe pielea, sufletul meu o scenă asemănătoare celei descrise mai sus. Într-o noapte înghețată de puteai să o spargi cu dalta, iar noi ne zbenguiam ca niște pești în copca săpată de focul uriaș și de aburii vinului fiert… am descoperit cum numai câteva acorduri dintr-un cântec trezesc niște patrioți ca-n basmele copilăriei, ascunși bine în trupurile unor oameni la care nu te așteptai să mai rezoneze la răni naționale, demult închise. Mi-am amintit de istorioara asta acum, săptămâna asta, când am auzit din prea multe guri cuvintele ”patria”, ”țara” sau ”România”.

De altfel, de ceva timp am onoarea de a experimenta patriotismul bucovinenilor, decent, calm, înlăcrimat, diferit de cel aspru al ardelenilor sau de cel militant al basarabenilor. Asta poate și pentru că statul-mamă, ca să-i spun așa, se încontrează cu Ungaria sau se rățoiește la Republica Moldova, dar, de mai bine de o sută de ani, se gândește de două ori dacă să contrazică Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și Ucraina.

Cântă cucul în Bucovina ( sau Cântă cucul bată-l vina sau Cântec pentru Bucovina) este mai mult decât o doină, un cântec, este pagină de istorie pură, de la cea a timidei diplomații românești de la începutul Secolului al XX-lea, la cea a scandalurilor politice din interiorul unei Românii apuse. A fost scris de un director de bibliotecă, Constantin Mandicevschi. Versurile sunt originale, iar melodia este un cântec de jale bucovinean adaptat. A fost o ”comandă” de la ministrul Spiru Haret care, ajutat de prietenul său Nicolae Iorga, organiza, la 1904, festivitățile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Acele festivități au mare importanță, pentru că prin ele Haret spera să trezească în Regele Carol I ”curajul” de a acționa pentru recuperarea teritoriilor istorice ale Bucovinei. Din păcate pentru întreaga construcție, monarhul a evitat drumul la Suceava și Putna, preferând un drum la granița de sud.

Cântecul însă a prins, a fost preluat în satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod a adăugat versuri, le-a modificat. Originea sa era deja pierdută când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant, așa cum îi plăcea să se autodefinească, care l-a interpretat cu strălucire. Ca un fapt divers, Mandicevschi a murit în 1933, an în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, doina trăiește în mai multe suflete, un ”teren fertil” găsind și în al lui Grigore Leșe.

Mie-mi place mai mult versiunea lui Vasile Mucea, e mai sălbatică, mai vie, ca pasul unui armăsar ce așteaptă să fie călărit în luptă. Cea a lui Leșe are, evident, mai mult succes și sună ca jurământul unei cete de bărbați, adunați într-un codru, la lumina unui foc de tabără. Postez și o a treia versiune, a corului mănăstirii Putna, probabil varianta cea mai apropiată de cea gândită de compozitor.

Grigore Leșe

Corul Mănăstirii Putna

We Shall Overcome… pe bune!

ianuarie 20th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Era frânt, nervii din fiecare centimetru pătrat al corpului nu se destinseră nici după ce s-a întins în pat. Carnea trebuia să uite ziua mizerabilă ce tocmai se încheiase și abia apoi, când se va fi instalat somnul, mintea va încerca și ea să se descarce. Procesul ireversibil al mersului spre repetarea zilei de mâine, sub umbra celei de ieri, începuse când…

Joan Baez – We Shall Overcome

Asta e oră de cântat? O nebună în stradă dădea în chitară și țipa. S-a ridicat. La început cu gândul să o înjure pe golancă, dar, când a văzut-o, mică, aplecată peste o chitară mare cât ea, se mulțumi doar să o boscorodească în gând și să închidă geamul.
Dar zgomotul de afară nu-l lăsa să doarmă. Și avea nevoie de odihnă. Trebuia să doarmă ca să nu se gândească. Avea de plătit, de plătit și iar de plătit. Plătea treaz, plătea și în somn… Taci dracului, golancă fără griji!

Puse perna pe cap, dar era prea târziu. Doamne, parcă vede că va adormi abia în zori și nu se va trezi la timp. Din cauza nebunei ăsteia va alerga pe străzi încheindu-se din mers la haine. Nu va ajunge la timp să ia o cafea de la automat și idiotul ăla de șef nu-l va găsi cu ea fierbinte pe masă, când va ajunge și el la serviciu.
Cântă, proasto, tu dacă vrei ceva bani în plus nu primești un discurs despre datoriilor suverane sau despre austeritatea care te scapă de nenorociri, ascultat în picioare, așteptând ca un îmbuibat cretin să-și termine cafeaua! Cântă, ce-ți pasă ție că vin ratele! Ai rate, zăludo? Dacă aveai nu mai cântai în stradă, aveai și tu o casă în care să zbieri!
Adormi într-un final. Mintea calcula, aduna cifre, scădea cifre, rezultatul cu minus îl amesteca în cafeaua prostului…
Când s-a trezit era târziu. Dar ciudat, în locul hărmălaiei alarmei ceasului deșteptător auzea un cor. Mult mai mulți oameni cântau imnul fetei. Deschise fereastra și se uită la ei. Păreau să aibe rate, șefi și totuși era ceva în ochii lor care-l tulbura. Încredere? Strigă de la geam:
-O să trecem peste asta?
-Sigur! Vino aici, nu mai sta în casă! strigă la el fata ce nu părea atinsă de oboseală după o noapte în stradă.
Se îmbrăcă repede. Când cobora nu știa ce va face. Va rămâne cu ei să cânte sau va da o fugă la birou doar ca să-i spună unui îmbuibat că acum o săptămână îi scuipase în cafea… dar că are analizele la zi și sunt bune!

PS Cântul We Shall overcome (vom trece și peste asta) a împlinit anul trecut 110 ani, peste un secol în care a ajutat la câteva schimbări semnificative în istorie, secol în care a devenit – lucru măsurabil energetic, susțin inițiații – un liant al oamenilor care militează pentru propriile drepturi. Istorie… se poate, dar câteva date certe arată că un cânt poate ajuta, evident nu decisiv, dar având un rol măcar la fel de important precum al fiecărui participant la un protest.
A fost cules de reverendul Charles Albert Tindley, obârșia sa (a imnului dar și a reverendurului) fiind pe plantațiile de bumbac unde trudeau sclavii de culoare. În prima sa variantă, imnul religios se numea I’ll Overcome Someday, în buna tradiție americană că fiecare vorbește singur și direct cu Dumnezeu.
În ”folclorul” mișcării sindicale intră abia în iarna lui 1945. Atunci un sindicat din alimentație și tutun a făcut un miting care a ținut cinci luni. Fiecare zi și seară de protest se încheiau cu intonarea imnului. Lidera sindicatului îl duce la Highlander Folk School, condusă de Zilphia Horton, în fapt o pepinieră socialistă pentru lideri de sindicat din întreaga Americă.
Aici îl ascultă și prelucrează unul dintre marii trubaduri ai drepturilor civile, Pete Seeger. El îl aduce la forma cunoscută nouă astăzi. Transformă titlul de la persoana întâi singular la persoana întâi plural și îl ”albește”, trecându-l din versiunea ”black goespel” în country folk.
În fine, în 1963, Martin Luther King organizează cel mai mare protest din istorie pentru obținerea unor drepturi civile. E vorba de Marșul Împotriva Washingtonului, încheiat cu celebrul discurs I Have a Dream ( care, fie vorba între noi, a inspirat și celebra baladă a ABBA). La acel marș, We Shall Overcome este ales de Joan Baez ca imn al întregii manifestații.
Din acel moment devine un simbol. Doar 2 exemple: a fost imnul Revoluției de Catifea de la Praga, din 1989, dar și cântecul de campanie al lui Barack Obama. Primul președinte de culoare a spus, la înscăunarea sa, ”We Have Overcome!”

PPS Poate că după unii mitingurile din ultimele zile nu înseamnă nimic, dar eu cred că acel amalgam de dorințe, de la politicieni, partide, taxe, pensii, Roșia Montană sau altele mai năstrușnice, precum Legea Cojocaru, ne face să ne analizăm. Să găsim în noi dorințe pe care le-am reprimat, deși poate ele ajunseseră imperative, să aflăm ce-și doresc cei aproape de noi, oameni de care nu am avut timp în ultimul timp. Și acest amalgam poate seamănă cu un cor care spune ”vom trece peste asta!” Vor trece? Și dacă da, va fi o nouă reprimare a acestor doleanțe sau crearea unei premize ca ele să fie împlinite? Pentru că, așa cum spuneam și mai sus, cântul nu e soluția, e doar liantul așezării unul lângă celălalt și impunerea soluției.

La mulţi ani lui Alex Mazilu… şi mie!

ianuarie 13th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Alex: Neatza! Ce faci?

Alecu: Uite ascultam asta:

Bob Seger – Turn the Page

Şi mă gândeam la fraza asta: „Rufele murdare se spală în familie… dar se usucă în public”.

Alex: Ce coincidenţă! Eu ascultam asta:

Metallica – Turn the Page


Şi mă uitam la poza asta:

Alecu: Da, ar merge, dar ce zici de asta: Vara, ochii bărbaţilor sunt mult, mult mai odihniţi. Probabil e absenţa efortului dezbrăcării din priviri…”

Alex: Hm, ar merge cu asta?

Alecu: Ştiu eu? Parcă prea o dăm în glumă, starea mea e prea proastă pentru glume. Mai bine: “Doamne, alungă-mi gândurile murdare, du-le unde o fi… dar împlineşte-le!” (mai mult…)

Cu Woody Guthrie la o plimbare prin parc

ianuarie 6th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Locul era bun, poate chiar perfect. Nu încurca pe nimeni și, de unde era, putea vedea aproape întreg parcul, șiragurile de flori, pomii rari prin care se întrezărea lacul, oamenii care se plimbau, copiii jucându-se. Puse jos geanta uriașă. A scos stația și a tras firele boxelor. Verifică încă o dată bateriile, totul mergea, nu perfect, dar mergea.

Avea o singură melodie, așa că nu pierdu mult timp ca să dea drumul la muzică. La început timid, sunetul își făcu loc în peisaj. Se alintă în iarba de pe jos și apoi se ridică, asemenea unui animal sălbatic ce își inspectează teritoriul.

Woody Guthrie – This Land Is Your Land

Nu se aștepta la efecte imediate, dar era sigur că ele nu vor întârzia să apară. Versurile porniră pe aleea ce ducea la lac. Pe drum s-au oprit chiar în palmele înlănțuite ale doi tineri. Nu-i veni să creadă când văzu cum cei doi pășeau înainte ca și cum nu se întâmplase nimic.

Cântul zbură mai departe. Se lipi de mingea pe care un tată și un băiețel o aruncau de la unul la celălalt. Nici ei nu-și întrerupseră jocul! Incredibil!

Acordurile bătrânului imn se opriră să-și tragă sufletul în poala unei doamne care se bucura de soarele cu dinți, stând pe o bancă. Femeia privea în continuare spre zări doar de ea știute. Cum puteau sta impasibili când li se vestea așa ceva? Nu putea crede!

Apoi cântul se duse în depărtare. Se pierdu printre copacii dezgoliți și se rătăci pe luciul apei.

Rămase câteva minute bune după ce ultimul sunet dispăruse. Totul era la fel ca înainte de cânt. Muzica nu mai putea schimba, trezi nimic. Începu să strângă firele, unele le băgă de-a valma în geantă. Când o închidea spuse: Lasă, Woody, venim și mâine…

PS Melodii ce au schimbat istoria, This Land Is Your Land a lui Woody Guthrie face parte din această listă scurtă. Scrisă în 1940 – dintr-un impuls împotriva patriotismului romanțat al imnului God Bless America – cântecul este o prelucrare a unui imn religios. Guthrie l-a înregistrat abia în 1945, iar succesul a fost imediat. După atâția ani, This Land este încă simbolul redescoperii iubirii de țară chiar dacă greutățile temporare te pot face să crezi că țara nu te mai iubește! Celebrul vers cu rătăcitorul care trece cântând pe lângă oamenii flămânzi este metafora folk a vestitorului unor vremuri mai bune care, chiar dacă nu este ascultat, nu se oprește din vestit schimbările.

Folk… ăsta e cuvântul care descrie piesa, considerată de mulți drept actul oficial de naștere al stilului protestatar ce avea să facă furori timp de 60 de ani. Gutherie devenise celebru în anii `30 prin peregrinările dintr-o tabără în alta a dezmoșteniților ce-și căutau scăparea în sudul Americii. Muzica sa protestatară, golită de orice artificiu artistic a stat la baza apariției unui stil nou. De altfel, în 1967, când Guthrie era internat într-un sanatoriu, doborât de o boală genetică, la căpătâiul său stătea un tânăr care vâna ultimele clipe de luciditate ale trubadurului pentru a mai învăța ceva despre muzică. Tânărul era Bob Dylan și se pare că a învățat destule!

Guthrie a fost un personaj controversat, pe lângă rolul jucat în muzică, el fiind unul dintre propagandiștii teoriilor comuniste într-o Americă dezorientată după o criză profundă economică și un război pe care nu l-a simțit ca fiind al său. Totuși, după ani de la moartea sa prematură, serviciile nu au putut stabili vreo legătură între cântărețul ce nu-și găsea inspirație decât în trenurile marfare și agențiile sovietice. De altfel, ca o recunoaștere a meritelor sale artistice, piesa lui Guthrie This Land Is Your Land a fost inclusă în valorile păstrate și apărate de Congresul SUA.

PPS Folkul și-a pierdut în timp valoarea militantă, poate și pentru că nu mai există militanți, ci doar agitatori.