De cum am intrat pe uşă am ştiut că mă aşteaptă un dar binecuvântat, cum nici nu visam după ziua blestemată ce tocmai se încheia. Chiar şi în lumina slabă a asfinţitului, îndulcită peste putinţă de sclipirile a câtorva lumânări, puteam “citi” formele atât de dragi, sub mătasea unei haine menită nu să îmbrace, ci doar să să fie support pe carnea ei pentru câteva flori ţesute din culori şi multă dragoste. Am împins uşa în urma mea, grăbit, nu atât cât să intru, ci cât să nu pătrundă altcineva nici măcar cu gândul în urma mea, sorbind din bucuria ce mă întâmpina doar pe mine.
Ea întinse mâna spre faţa mea şi mă mângâie, catifeaua palmei ei ţinea loc de orice formă de salut. Nu mai era nevoie de cuvinte, ştiam ce aveam de făcut. M-am dus spre baie, voiam să fac un duş înainte de a o atinge ca nu cumva să pângăresc pielea ei nici măcar cu amintirea locurilor pe unde umblasem. Am aruncat de pe mine hainele în holul de la baie, sperând să devin cât mai repede din omul ce fusesem până acum un minut o simplă declaraţie de dragoste eternă pentru fiecare formă de relief paradisiac de pe trupul ei.
Aşteptându-mă, ea dădu drumul la muzică, primele acorduri ale chitarei topindu-se în parfumul răspândit de lumânări.
Ducu Bertzi – Iertările
Apa înmuia pe pielea mea cicatricile de o zi ale orelor irosite departe de ea, înlocuindu-le cu atingerea parfumată a gelului ce mirosea dulce a dormitorul nostru. Ea păşea deja spre camera unde fanteziile noastre urmau să dea viaţă patului. Din ochi verifică dacă totul e perfect, aşa cum avea să fie până şi senzaţia rememorării acelei nopţi.
Înainte de a mă şterge, am lăsat picăturile de apă să se scurgă de pe mine, aşa cum peste câteva minute binecuvântate sudoarea va vorbi despre cât de greu suportă carnea efortul extazului. Ea lepăda deja mantia de flori şi-şi privi în oglindă trupul gol, încercând să-şi imagineze cum privirile mele flămânde o vor îmbrăca în gânduri tot mai nebune. I se păru totul perfect, aşa că lăsă muzica să o ameţească, chitara fiind acum acompaniată şi de fluieratul vesel ce răzbătea din baie. Versurile veniră peste ea, ca o poveste spusă de un bunic alb precum trecutul unui prunc rozaliu ca viitorul. Le credea, în timp ce dulceaţa relaxării o cuprindea.
Prosopul aspru îmi aminti că undeva, ascuns sub piele, în venele mele curge sânge. Ea ciuli urechile ca o căprioară ce simte apropierea unei fiare când cântăreţul spunea “şi cât putea-va sufletul să rabde, cu cât îţi voi greşi te voi iubi”. Am vrut să mă îmbrac în hainele de casă, dar m-am gândit că e o greşeală. Eram gol când am apăsat clanţa uşii de la baie.
Ea se aplecă asupra lumânărilor şi, dintr-un singur suflat, le curmă scurta viaţă. Am văzut asta din hol şi am gândit că întunericul va fi curând străfulgerat de lumina din ochii noştri. Am ajuns lângă pat şi o ghiceam sub plapumă, am întins mâna şi… M-am dat un pas înapoi, îngrozit… locul catifelatei piei era ocupat de o pijama groasă. O ştiam. detestam pijamaua aia… Până să întreb ceva, ea se întoarse şi-mi spuse cu năduf:
-S-o minţi pe mă-ta în fiecare zi! Şi tot ea să te ierte în fiecare seară!
Am adormit greu, rugându-mă să am un coşmar destul de puternic ca să şteargă visurile neîmplinite. Dimineaţă m-am îmbrăcat în tăcere ca să nu o trezesc. La plecare am luat discul din combină. L-am aruncat în primul coş de gunoi, dar m-am întors după câţiva paşi. L-am căutat şi l-am spart. Măcar să nu mai păţească alt bărbat acelaşi lucru…
Pe drumul spre birou îmi repetam într-una: “De ce , măi Ducule? Şi tocmai acum când e ziua ta?”
PS Nu cred că e nevoie să vă spun că nu am spart niciun disc de-al lui Ducu Bertzi, ba, mai mult, le ţin ca pe comori din care te refinanţezi când te apropii de un faliment mental, sentimental. Iertările, pe versurile lui Adrian Păunescu, e un cântec ce aminteşte permanent de dragostea aceea pură, adolescentină, a anilor Cenaclului, când singura minune, bucurie, era privirea unei fiinţe dragi…
Pingback: Viata e frumoasa… « lunapatrata