Am deschis uşa maşinii şi am întrebat dacă e liber. În loc de un răspuns simplu şi clar, mi-a spus:
-Da, dar să ştiţi că eu pe drum fumez şi cânt.
M-am gândit că şi eu fumez şi uneori cânt, că era singurul taxi din staţie şi că nu mă încânta deloc perspectiva de a sta în soare, încărcat cu buchetul ăla imens de trandafiri – planta soluţie pentru orice bărbat nehotărât ce flori să cumpere – aşa că am acceptat condiţiile lui şi m-am urcat în maşină.
Abia de am apucat să-i spun adresa, destul de depărtişor pentru o cursă plătită, că a demarat. Imediat a pornit şi muzica:
S-a uitat în oglinda retrovizoare la buchetul care se lăfăia singur pe bancheta din spate şi apoi m-a privit complice. Fiind pe locul mortului nu-mi plăcea deloc că nu se uita la drum.
-He, he, o cheamă Maria, nu? mi-a spus cu aerul omului care ştie dinainte cum se termină orice poveste din lume.
-De fapt…
„… mă duc la mama unui coleg şi am zis să nu merg cu mâna goală, mai ales că e sărbătoare, chiar dacă o cheamă Smaranda. Băiatul ei e în concediu şi m-a rugat să-i duc nişte insulină.” Dar nu am apucat să spun tot, după „fapt” el a preluat discuţia.
-Şi eu am cunoscut o Maria.
Privirea i s-a umplut de amărăciune şi a coborât-o spre stânga, ca şi cum vroia să o ascundă de mine. Maşina a luat-o mai repede, ca şi cum piciorul i s-a crispat de la durerea amintirilor şi eu mă gândeam că merg cu un nebun care nu se uită la şosea şi că o să mor într-o baie de insulină… A ridicat ochii exact când ne îndreptam spre o curbă.
-Domnul meu – ştiţi gestul oamenilor care se pregătesc să spună o poveste care le e dragă, s-a lăsat puţin pe spate şi, sunt sigur, dacă spaţiul i-ar fi permis, ar fi stat picior peste picior – am avut colţul meu de Rai. O Eva care era numai a mea, un măr din care să ne înfruptăm de câte ori aveam chef şi un bichon care ne apropia unul de celălalt mai bine decât ar fi făcut-o orice şarpe din lume…
Clădiri, stâlpi, maşini tot decorul oraşului părea că se fereşte din calea noastră şi doar printr-o minune scăpam nevătămaţi.
-Eram fericit, aşa cum păreţi şi dumneavoastră. Pe Eva mea o chema Maria. Este că toate femeile cu numele ăsta au ceva aparte?
Claxonul exasperat al unui autobuz l-a trezit din reverie doar cât să-l evite în ultima clipă.
Dorind să grăbesc sfârşitul poveştii – pentru ca povestea mea să nu se termine mult prea repede – am spus:
-Ne apropiem, ce s-a întâmplat?
S-a uitat la mine ca la singurul om de pe Pământ care nu ştie cum se termină Romeo şi Julieta. Maşinile din spate ne claxonau că nu plecam de la stop, dar nu le-a dat atenţie. După un timp a spus:
-Mi-am luat un ceas fosforescent!
Am auzit la viaţa mea mii, poate milioane de motive ca să rupi o relaţie. Când lucrurile nu mai merg, oamenii se agaţă de orice pretext ca să rupă o legătură care-i strânge, dar…un ceas? Acum chiar că aşteptam finalul şi nu îmi mai păsa de stâlpii care se apropiau ameninţător de noi.
-Ştiţi bancul ăla cu Ion şi Maria, când el o dezbracă, o bagă-n pat şi, când ea nu mai poate de dorinţă, el o acoperă cu plapuma şi-i arată ceasul cu lumini?
Bineînţeles că-l ştiam, sunt român autentic şi ştiu zeci de bancuri cu Ion şi Maria!
-Ei bine, domnule, pe mine mă cheamă… Ion!
Am coborât din maşină râzând, după ce i-am dat un bacşiş gras şi l-am lăsat în durerea lui de a plânge o femei care l-a părăsit pentru că de câte ori îl atingea se gândea la bancuri. Da, Mariile astea au ceva special!
