A murit primul și singurul vot pe care l-am dat vreodată din tot sufletul

Sedinta BPC la PNL_luni 12 Martie 2012

Sedinta BPC la PNL_luni 12 Martie 2012


Foto Răzvan Vălcăneanțu/evz.ro

Până-n 1989, am apucat să scot o singură dată buletinul într-o secție de votare. Ne chemaseră Tovarășu’ și Partidu’ la un referendum ca să renunțe marile puteri la Cursa Înarmării, una dintre obsesiile lui Nea Nicu. Am intrat vreo 20 de persoane într-o sală de la parterul Liceului Mihai Viteazul, cu buletinele în mână. Un funcționar ne punea ștampila pe ultima filă a actului de identitate – țineți minte cum arătau buletinele?
Un altul ne indica un tabel cu numele noastre și cu două rubrici: Da sau Nu. Peste coala de hârtie avea un șablon care nu te lăsa să-ți pui semnul decât pe ”Da”. Adică, vezi Doamne, statele lumii să se domolească dracului cu armele nucleare, dacă nu vor să stârnească furia neamului românesc de oameni noi, în frunte cu cârmaciul-ctitorul lor!
Apoi ale vieții valuri au făcut să nu mai votez până în mai 1990. Ce știam eu atunci, un puști de vreo 20 de ani, mândru că-mi vedeam numele în câteva reviste și mult mai preocupat de ochii domnișoarelor decât de doctrinele politice? Cine o spune acum cum avea la 19, 20 sau 21 de ani credințe de vreun fel sau revelații de la programele partidelor să știți că vă minte. E o minciună nevinovată, ca a părinților care își mustră copilul năzdrăvan spunându-i: ”Eu la vârsta ta…” Dar rămâne o minciună.
Pe dracu! Lumea mirosea a nou și, la lista de câteva mii de visuri pe care orice puști crede că le va împlini, adăugați încă un sac de speranțe pe care ți le dădea zgomotul prăbușirii barierelor care ți-au amărât adolescența.
Și a venit 20 mai, Duminica Orbului, cum i-au spus deștepții vremii. Și am votat. Am votat ca și cum aș fi votat pentru bunicul meu, chiar dacă el, Dumnezeu să-l ierte, nu a candidat niciodată la nimic. O să vă explic
Am văzut eu printre candidați – și nu era ușor să vezi adevăruri în perioada aia când luai un miting de protest de la Universitate la Victoriei și te întorceai cu altul, măcar până la Romană – un domn. Cu sacou gros, tăiat de croitor ca-n piatră, cu gesturi atente față de cei din jur. Părea rupt din filmele despre care îmi povestea bunicul meu în copilărie și pe care le văzusem la adolescență, cu puțin înainte de Revoluție, cu un abonament obținut pe sub mână la ARLUS. Avea cultură, vorbea de cărți, de idei, aștepta întotdeauna ca interlocutorul să-și termine ideea.

Vocea gravă, de povestitor și de povățuitor, suna atât de bizar în lunile alea, când oamenii încă urlau cocoțați pe tancuri. Prin fiecare gest mi se părea că dădea viață fotografiilor vechi din cutia de Baiadera din debaraua noastră. Erau acolo imagini cu Păstorel, cu Boema, Capșa sau grădina de la Cina. Boemi care râd la o masă, având alături sifonul așezat pe un stativ și o baterie în frapieră.
Mă uitam la el și parcă ascultam din nou poveștile de demult, când capul meu de copil se odihnea pe pernă și se lupta să nu-l cucerească somnul prea repede, nesătul de vocea gravă a bunicului, de povestitor și de povățuitor.
Părul lui alb, sprâncenele mereu negre… toate m-au făcut să-l ascult cu mai mare atenție. Și bine am făcut! Pentru că aia era perioadă ideală pentru a pune sămânța unor idei care aveau să încolțească. Liberale… un cuvânt care pare desuet acum, când e golit de multe dintre sensurile pe care le căpătase atunci.
Nu pricepeam cum idei atât de simple, clare, promițătoare nu convingeau. În fața vorbelor lui am văzut cum arată răspunsul orb, îndoctrinat și mă miram cum rămâne calm, cum vocea nu se schimbă. Avea stil, eleganță.
Habar nu aveam de scenarii, conspirații, începeam doar să le simțim, să le intuim, dar eram departe de a le înțelege. Aveam în față un personaj venit direct din dulcea boemă bucureșteană și visam să întoarcem timpul cu vreo 50 de ani, sperând că așa următorii 50 vor fi mai buni. Nu știu dacă v-am mai spus, dar eram copii.
Și am votat. A fost un vot fără speranță de câștig, bănuiam/știam rezultatul, dar a fost un vot pentru un personaj. Un vot fără nici cel mai mic efect politic, ci doar o reverență, un semn că astfel de oameni trebuie salutați, oriunde îi întâlnești, chiar și pe un buletin de vot. Acum, miercuri, votul nostru de atunci a murit și nu-mi vine să spun decât: Odihnește-te, Radu Câmpeanu, îți mulțumesc pentru senzația unică a primului vot! Mi l-ai smuls cu eleganță.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *