Editoriale

De ce a fost schimbat chestorul Liviu Popa de la șefia Poliției Române. Ridicarea moralului polițiștilor

Ministrul Ioan Rus a fost destul de lapidar în încercarea de a explica motivul pentru care l-a schimbat pe chestorul Liviu Popa de la conducerea Inspectoratului General al Poliției Române. Câteva cuvinte despre o strategie națională, câteva despre un obiectiv fixat de premierul Victor Ponta, dar nimic concret. Ba da, a fost un element concret, că nu e vorba de o sancțiune pentru vâlva din acest weekend și raportul către Guvern privind stadiul cercetărilor în dosarele cu urmăriți general.
Cred că o explicație se ascunde – poate lăudându-mă puțin – în interviul pe care Ioan Rus mi l-a acordat ( interviu pe care-l puteți citi integral AICI ). Când l-am întrebat pe ministru cum a găsit Poliția Română după ce nu a fost la conducerea ei timp de 8 ani, el mi-a spus: Am găsit-o demoralizată! Lipsa banilor, atacurile, în special cele de după mitingul din 14 septembrie 2010, disponibilizările făcute în multe cazuri arbitrar (apropos, ministrul spune că va verifica dosarele celor dați afară în vara lui 2011!) toate au contribuit la scăderea moralului acestei structuri vitale pentru bunul mers al oricărui stat.
Liviu Popa, un profesionist dovedit, nu a fost în acest ”război al Statului cu propria Poliție” un apărător al celor pe care-i conducea, ci mai degrabă un aliat al dușmanilor lor. Și așa a și fost perceput de subordonați. Tot în acel interviu, Rus a spus că Guvernul Ponta lucrează cu un buget prestabilit, asta traducându-se și ca ”nu se pot face minuni”.
Moralul polițiștilor trebuie ridicat prin alte metode decât imposibila schimbare bruscă a situației lor financiare. Una dintre aceste metode este și îndepărtarea oamenilor care le amintesc de situația în care se află. Adică și comandantul care le amintește de tăierile de salarii, injurii, concursuri măsluite, Liviu Popa. Evident, nu chestorul mutat acum la Bihor a fost creierul/inițiatorul măsurilor aberante, dar le-a acceptat tacit și, așa cum au spus liderii de sindicat, a și refuzat orice dialog. Poate că știa că nu avea ce promite, decizia nefiind la el, habar nu am și oricum nu mai are importanță.
Și atunci de ce a fost înlocuit cu Petre Tobă, tot un comandant din perioada guvernelor Boc? Adică dacă tot trebuie să nu mai fie comandanți care amintesc de anii ”triști” de ce nu s-a adus unul nou. Pentru a înțelege trebuie făcut un mic recurs la istorie și o rectificare la știrile văzute la televizor.
În octombrie 2010, la o lună după mitingul în care polițiștii au aruncat în poarta Palatului Cotroceni cu caschetele, secretarul de stat chestor Dan Fătuloiu a anunțat o serie de controale la mai multe inspectorate din țară. În ciuda motivelor oficiale, toți polițiștii știau că erau vizate inspectoratele care permiseseră unor subordonați să participe la mitingul din 14 septembrie 2010. Ca o mană cerească, exact în acea perioadă a venit și asasinarea lui Gheorghiță Mararu, urmată de o declarație idioată a celebrul gabor Șoric…
S-a ajuns – după o altă coincidență, flagratul de mită avându-l ca denunțător pe Fătuloiu – la demiterea lui Petre Tobă de la conducerea Poliției Române sub pretextul scandalului de la Neamț ( așa cum repetă obsesiv televiziunile în background-ul știrilor despre schimbările din minister) dar… în mintea subordonaților, Tobă a rămas șeful care a plătit cu funcția pentru că a permis subordonaților să-și manifeste nemulțumirea.

Posted in Editoriale | Leave a comment

”Ambasadorul” Grupului de la Cluj a dat prima probă de forță
Ioan Rus: Sunt ministrul Administrației și Internelor!

Am găsit Poliția Română demoralizată!

Ministrul de Interne al Cabinetului Victor Ponta ne-a acordat un interviu – la ora când l-am înregistrat era primul după numire – în care a (am) ținut să clarifice unele puncte care au rămas neclare în relația sa cu PSD, PD-L și UNPR. Despre căderea Guvernului Ungureanu, Rus mi-a spus că o anticipase, dar că nu era sigur că va fi desemnat ca ministru. Despre PSD și relativa îndepărtare de acest partid a spus: Am considerat, în 2005, că înlocuirea lui Ion Iliescu ar fi drumul pe care partidul ar trebui să meargă. Îmi dau seama, și eu acum, că a fost o mică greșeala atunci. Greșeala de care vorbește Rus este numirea lui Mircea Geoană. Despre relația cu Vasile Blaga, un om pe care-l cunoaște din studenție, subiect de reproșuri în PSD: Eu m-am întâlnit întotdeauna cu toți miniștrii de interne care au fost după mine. Cu Vasile Blaga, cu Oprea, cu toți am discutat și le-am spus cu sinceritate ce cred eu. Și atunci, când a venit Blaga după mine (în 2005 n.n.), am avut o discuție foarte lungă. Despre UNPR: Eu nu-mi șterg din agenda de telefon numerele nimănui. Am rămas permanent în contact și cu Marian Sârbu și cu Cristian Diaconescu și cu Gabriel Oprea. Am stat în guvern cu ei aproape 4 ani.


Posted in Editoriale | Leave a comment

Umbra lui Ungureanu la Ponta

Amănunte din draftul scrisorii de intenție către FMI pe care Guvernul Mihai Răzvan Ungureanu nu a mai apucat să o discute cu FMI. Cât din acest text și-au însușit – la presiunea FMI – negociatorii Cabinetului Ponta și care sunt diferențele dintre documentul inițial și cel adoptat săptămâna trecută la Palatul Victoria.

Membrii Guvernului MRU porneau negocierea creșterilor salariale de la 5%. Guvernul Ungureanu urma să meargă pe varianta 1,9%, folosind însă un artificiu – calcularea separată a cheltuielilor din PNDI. Cu mega-proiectul fostului ministru Elena Udrea, deficitul pe cash urma să ajungă la 2,1%. În același draft, se propunea liberalizarea prețului la gaze pentru populație din 2017, la negocieri, noul Cabinet obținând un nou termen, 2018.

Posted in Editoriale | 1 Comment

Jocul saptamanii de Claudiu Sararu


Reclame la KKO

Știrile că Neculai Onțanu e deștept n-ar trebui marcate cu ”P”? De la Publicitate, evident că nu e vorba de o prostie!

La posturile de știri e o adevărată ”cruciadă” de informații care mai de care mai pupincuristă la adresa posteriorului uneperisto-pesedist al primarului Sectorului 2, Neculai Onțanu. Dai drumul la tv și afli că Onțanu absoarbe fondurile europene mai abitir ca Setilă din Harap Alb. Muți pe alt canal și vezi cum castrează câinii comunitari de nu mai ai unde să calci de testicule însângerate… Toate sunt prezentate ca și cum ar fi rodul sudorii reporterilor care aleargă pe teren, căutând informații de interes public… Ei bine, nu e așa! Aceleași știri apar pe unele siteuri marcate cu ”p-ul” de la publicitate.

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Busola naturală

De câte ori politicienii îlși arată mușchii, cetățenii, în loc să vadă unde e Nordul, se îndreaptă spre Vest.

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro
Actualitate pe agentia.org

Posted in O poza si o fraza | Leave a comment


   Texte de vineri

Ce ar fi fost Paradisul fără Eva?
Exclusiv pentru doamne și domnișoare

nici un colț de Rai nu e Paradis

fără

o Evă…

Poate două?

Johnny Cash – Flesh and Blood

PS Ce ar fi Paradisul fără o Evă care să-ți ofere un măr dulce și zemos? Un Adam durduliu, tăvălindu-se singur în iarbă, înconjurat de masculi din toate speciile care se hârjonesc, chicotind tâmp… plictistor! Asta e și esența piesei Flesh and Blood a lui Johnny Cash. Scoasă în 1970 – la 2 ani după ce iubirea sa interzisă de-o viață, June Carter, i-a acceptat cererea în căsătorie și la un an de la revenirea pe prima scenă a muzicii, prin concertul din închisoarea San Quentin – melodia este și o esență a vieții de până atunci a acestui patriarh al muzicii rock’n’roll și country. Paradisul traiului de vedetă internațională, succes, bani, o soție și o fiică așteptându-te cuminți acasă, toate păreau fără valoare dacă nu o avea și pe June…

Piesa e compusă pentru coloana sonoră a filmului I Walk the Line, al lui John Frankenheimer, cu Gregory Peck și Tuesday Weld. Povestea e pe același calapod, doar că pusă-n decorul unui western autentic, un șerif își trăiește Paradisul unei vieți tihnite, o slujbă călduță, o căsnicie calmă, dar simte nevoia unui măr, mușcat cât e-n mâna unei puștoaice focoase care, din păcate, e fiica unor contrabandiști cu alcool. Spre deosebire de povestea lui Johnny Cash, cea a eroului lui Gregory Peck se termină prost…

Flesh and Blood a urcat, în 1971, pe locul întâi în topurile country.

Posted in Texte de vineri | 2 Comments

Ce ar fi fost Paradisul fără Eva?
Exclusiv pentru doamne și domnișoare

mai 11th, 2012 by Alecu Racoviceanu

nici un colț de Rai nu e Paradis

fără

o Evă…

Poate două?

Johnny Cash – Flesh and Blood

PS Ce ar fi Paradisul fără o Evă care să-ți ofere un măr dulce și zemos? Un Adam durduliu, tăvălindu-se singur în iarbă, înconjurat de masculi din toate speciile care se hârjonesc, chicotind tâmp… plictistor! Asta e și esența piesei Flesh and Blood a lui Johnny Cash. Scoasă în 1970 – la 2 ani după ce iubirea sa interzisă de-o viață, June Carter, i-a acceptat cererea în căsătorie și la un an de la revenirea pe prima scenă a muzicii, prin concertul din închisoarea San Quentin – melodia este și o esență a vieții de până atunci a acestui patriarh al muzicii rock’n’roll și country. Paradisul traiului de vedetă internațională, succes, bani, o soție și o fiică așteptându-te cuminți acasă, toate păreau fără valoare dacă nu o avea și pe June…

Piesa e compusă pentru coloana sonoră a filmului I Walk the Line, al lui John Frankenheimer, cu Gregory Peck și Tuesday Weld. Povestea e pe același calapod, doar că pusă-n decorul unui western autentic, un șerif își trăiește Paradisul unei vieți tihnite, o slujbă călduță, o căsnicie calmă, dar simte nevoia unui măr, mușcat cât e-n mâna unei puștoaice focoase care, din păcate, e fiica unor contrabandiști cu alcool. Spre deosebire de povestea lui Johnny Cash, cea a eroului lui Gregory Peck se termină prost…

Flesh and Blood a urcat, în 1971, pe locul întâi în topurile country.

Ea și actualizat situația amoroasă de la ”într-o relație” la ”singură”

mai 4th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Exclusiv pentru doamne și domnișoare

privim cu ochi morți

iubirea

noastră

târându-se prin

humusul în putrefacție

Willie Nelson – Blue Eyes Crying In The Rain

PS În topul Rolling Stones este pe locul 302 din cele 500 cele mai bune piese ale lumii! Unii o consideră cea mai bună piesă country din toate timpurile. Chiar dacă nu o fi așa, ea rămâne un simbol, o metaforă din cuvinte, chitară și baterie despre cum iubirea ar putea dăinui și după ce viața și moartea despart. Blue Eyes Crying In The Rain în interpretarea lui Willie Nelson mai are ceva, romantismului – aproape depresiv al stilului country clasic, Nashville Sound  – îi opune un stil total nou la acea vreme, despărțire grea, poate suferință veșnică, dar nu e un motiv destul de bun pentru a șterge de pe față zâmbetul masculin, dur.

Melodia e scrisă de un cowboy autentic, Fred Rose. În 1945, prietenul său, Roy Acuff, a interpretat-o, în stilul care l-a consacrat, bluegrass. Nu a avut succes, dar a marcat începutul colaborării dintre cei doi. Împreună au făcut casa de discuri Acuff Rose, un brand ce valorează acum câteva zeci – sau poate sute – de milioane de dolari, mai ales pentru că primul lor client a fost regele muzicii americane, Hank Williams Sr.

În 1975, când Nelson a devenit primul muzician country care își muta afacerea din Nashville, piesa devine hit. Nelson a inclus-o pe albumul său concept Red Headed Stranger, povestea muzicală a unui pastor acuzat de crimă, hăituit prin Vest de poteră.

Albumul – mă laud și eu aici că îl am în versiunea originală, vinil, purtând încă sigiliul magazinului casei Columbia, colecționarii știu despre ce vorbesc – a marcat începutul stilului country rebel, sămânța muzicii country moderne. În muzică a însemnat cam ce a făcut Sergio Leone când cowboy-ului mereu proaspăt ras și elegant i-a opus eroul prăfuit și dur până la a fi sadic din seria construită în jurul lui Clint Eastwood.

Despre această piesă se mai spune și că ar fi ultima piesă cântată, în 1977, de Elvis Presley, la o sesiune de înregistrări acasă la el, celebrul domeniu Graceland.

Moțiune, muzică și maimuțoi

aprilie 27th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Să ia două televizoare fusese o alegere bună. Că nu a pus și un zid între ele… asta e discutabil. De câte ori ea se supăra își punea filmul – același, Doamne! – și se uita la ecran cu ochii măriți, ca și cum vedea fiecare secvență pentru prima oară.
Acum era la fel. Mowgli și maimuțoii urlau de răsuna casa.


Louis Prima  - I Wanna Be Like You

Acopereau televizorul din bucătărie, dat și el aproape de maximum. Nu înțelegea nimic din discurs. Îi venea să urle de furie. A pornit spre camera de zi, cu gândul de a lua aparatul de acolo și să-l arunce pe geam, dar…
Stătea la doi pași de televizor, pe jos. Lângă ea era o pungă de rafie – cum o fi găsit prin balcon murdăria asta? – în care aruncase două păpuși și fusta preferată. Ridică ochii de la televizor și spuse:
-Tati, mergem în vacanță? Ai promis…
Dacă nu ar avea 3 ani i-ar fi explicat că e moțiunea de cenzură. Că e importantă, că PIB-ul, că privatizările, că Guvernul, că toată construcția… Își bătea capul de pomană. Cum să le explici lui Pony și Sophie că mai au de stat în pungă doar o oră și apoi pleacă și ei în vacanță!
Întors în bucătărie, se concentră din nou pe discursuri, dar maimuțoii urlau de li se spărgeau bojocii! Fără să-și dea seama, mâna ținea ritmul pe toarta cănii de cafea. Apoi, nu mai vedea mare diferență între maimuțoiul care dansa cu o banană în mână și cel de pe ecranul lui care ținea microfonul…
Cinci minute mai târziu erau în mașină.

PS În 1967, Walt Disney revoluționa lumea animației – a câta oară? – prin lungmetrajul Cartea Junglei. Dacă până la acest film, pentru că e un film adevărat, nu o animație oarecare,  muzica era aleasă din seria melodiilor de ambient ( easy listening, muzică ușoară) de această dată sunt alese melodii din jazz-ul de valoare al vremii. O alegere riscantă, dacă ne gândim că muzica anilor era împărțită între beat și rock’n’roll! S-a optat pentru piese scrise de Robert și Richard Sherman, doi frați ”proveniți” din lumea marilor filme musical, din care amintesc doar Mary Poppins sau City City Bang Bang. O altă alegere riscantă, musical-ul fiind și el la apus la sfârșitul anilor ’60. Și totuși, Jungle Book a rămas cel mai mare succes înregistrat vreodată de un film de animație.

(mai mult…)

Minunea de la Slatina. Mărturisire

aprilie 20th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Știu că sunteți sătui de texte despre Dumnezeu, credință și candele așa cum probabil v-ați săturat de miel, drob, ouă roșii și ilustrate cu iepurași, dar vreau să vă spun o poveste. Reală.

Ploua groaznic. Farurile mașinii abia răzbeau prin perdeaua de apă și fiecare picătură care se lovea zgomotos de capotă părea să spună ”Proștilor, ce căutați afară? Marș înapoi acasă, la căldură!” Nu voiam să le mai aud, așa că am pornit cd player-ul.

Johnny Cash – God’s Gonna Cut You Down

Eram zgribuliți toți trei. Nu ne ardea de nicio sărbătoare. Mergeam după Lumină cu seriozitatea împlinirii unei sarcini de serviciu, dar fără nici un pic de conștiinciozitate. Sărbătoarea ne aștepta acasă, pe masa frumos împodobită. Acum era doar ceva… nedefinit. Poate o obligație.

Am parcat greu, departe de gardul mănăstirii. Aveam ceva de mers pe jos. Ezitam, uitându-ne unul la altul, sperând că unul va spune ”Stați voi aici, mă duc numai eu și aduc lumânarea aprinsă!” Dar tăceam toți.

-Hai, jos toată lumea! A spus soacră-mea, parcă răspunzând rugăminții pe care niciunul dintre noi nu îndrăznea să o rostească tare.

Ne-am alăturat alaiului de umbre care se mișcau greu, tot mai apăsate de ploaia care se aduna în glugi, în haine, în oase.

Curtea mănăstirii era plină. Peste 1000 de oameni, deși locul e departe de orice așezare. Așa se explica parcarea plină. Din privirile lor puteam desluși gândurile. Cuvinte care nu aveau ce căuta în preajma unui altar la adresa ploii și anticiparea gustului fripturii de miel sau cozonacului. Nu era nimic religios în felul cum oamenii ăia căutau ( căutam?) să ne adăpostim sub vreo streașină.

M-am strecurat prin mulțime cu gândul de a intra în biserică. Sigur, mă săturasem de ploaie, dar mai era și bucuria secvenței când preoții ies din altar cu făcliile aprinse. Lumina aia învinge tot în jurul său, ca și cum chiar ar avea ceva dumnezeisc în ea.

La intrare am dat pe spate gluga grea de apă și mi-am dat seama că în acea noapte nu voi mai avea nevoie de ea. O prostie, mi-am zis și am pășit. Pe partea stângă erau înghesuite femei pe ale căror fețe se vedea că împlinesc tradiții, sarcini lăsate de părinți, bunici, iar în dreapta erau bărbați duri, puternici, veniți parcă să recunoască o forță mai mare ca a lor.

Aproape imediat porțile altarului s-au deschis și alaiul de preoți a ieșit purtând și dăruind Lumina. Am prins și eu. Apoi am urmat mulțimea care făcea cale întoarsă spre pronaos. La poartă mi-am dat seama că bărbații nu-și puneau pe cap șepcile, căciulile sau glugile de hanorac. Am mutat candela în mâna stângă, vrând să-mi ridic gluga de la hanorac, glumind în gând că eu n-am să fac mâine coada la aspirină, dar apoi am realizat ceva…

Nu sunt nebun și nici nu am halucinații. Sau, în fine, nu sunt mai nebun decât oricare dintre noi, iar fanteziile nu sunt la mine atât de puternice încât să-mi ajute mintea să construiască realități paralele. Nu beau și sunt convins că, legat de multe lucruri, m-aș comporta ca Toma Necredinciosul, atingând până și mantia Domnului pentru a mă asigura că mintea nu-mi joacă feste. Totuși… (mai mult…)

Clopote de Paști cu Nicu Alifantis și Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu, Virgil Ianțu…

aprilie 13th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Nicu Alifantis și Virgil Ianțu – Clopote de Paști (versuri de C.Z. Buzdugan)

 

PS Mielul îi dădea arsuri. Drobul a fost înecăcios și se lipea de dinți. Ouăle nu i-au plăcut niciodată. Nu simțea nimic care să aibe legătură cu atmosfera de sărbătoare, așa cum e în cărțile de povești. Stătea pe canapea și butona televizorul. Arsuri îi dădeau și știrile. Nu tu o crimă, un divorț, o bătaie, un scandal politic ceva, numai slujbe, oameni care gătesc, care se tund sau coafează, daruri, donații, contabilizări de intervenții ale salvării pe la mâncăi sau bețivi. Până și canalele de documentare abdicaseră, lăsând locul liber reportajelor despre Ierusalim, Iordan. Deodată a simțit ceva mișcând pe lângă el. Era aia mică. Târa după ea scăunelul cu piuitoare și o carte cu o zână ciufulită pe copertă.

Primul impuls a fost să-i spună ”Tati are treabă, mergi la tine.” A sperat că așa va evita scena obișnuită, păpușile aliniate și ea ”citindu-le” din carte, înșirând ce-și mai amintea din poveste și mici dantele de imaginație de copil ce abia vede contururile lumii. Stomacul rebel l-a oprit să spună ceva și, până să-și recapete suflul, micuța a dispărut și deja se întorcea din nou. Nu-i căra pe Pony, Koala, Toto sau Patrick, ci un castron de plastic.

Știa de undeva obiectul albastru, ros pe margini. Nu a știut pe loc de unde să-l ia, dar apoi și-a amintit cum până nu de mult îl umplea cu ”cronțonei”. Tocmai voia să o dojenească, ”Du, fetiță, castronul unde l-ai găsit că e murdar!” dar… al dracului miel și cine o mai mânca vreodată!

Iar vorbea singur, micuța intră din nou pe ușă cu o păturică uitată și ea de mult prin vreo cămară. De data asta spuse cu voce tare:

-Tati, du astea la loc, sunt pline de praf. Joacă-te frumos cu scăunelul și cartea.

-Da’ nu-s pentru mine – se uita mustrător la el, certându-l din priviri că nu înțelege – scăunelul e pentru bunica. Vine și citește povestea cu Bell.

A zâmbit, imaginându-și cum se va înghesui soacră-sa pe scaunul cu iepurașul cu nas piuitor.

-Bunica e acasă la ea. Poți să te joci tu până vine…

-Tati – se uita la el ca la un copil care are chef de glume – aici e acasă la bunica!

Nu-i venea să creadă ce înțelegea. Încercă din nou.

-Spui de bunica Bebe? Ți-am spus că ea a… plecat…

-Vine azi. Uite, am adus și castronul lui Dolly și o pătură pentru Hannnah… se întorc azi.

Morți, toți din povestea fetiței erau morți. Era dezorientat. Ce se întâmplase cu fetița? Și ea simțea că e ceva-n neregulă. Lăsa păturica din mână și se apropie de el. Bărbatul părea că începe să priceapă. Rememoră imnul ascultat noaptea trecută, ”celor din morminte…”, nu-i dăduse atenție prea ocupat fiind să lucreze la indigestia de azi. Atunci, uns pe mâini de la coastele de miel, i-a spus prea repede ce era în cântec. O luă în brațe și a simțit cum răsuflarea ei mică și caldă devine mai rapidă, ca atunci când plânge speriată de vreo frunză ce bate noaptea-n geam.

-Of, micuța mea, sunt plecați toți. Nu vin azi.

Copilul plângea tăcut, iar lacrimile mici îl gâdilau după ureche. Întoarse capul și ochii i-au căzut pe candela aprinsă noaptea trecută. Focul se clătina galben-albastru și în jocul flăcării vedea clar un chip de care-i era dor fără să știe. Un chip blând căruia, cu atât de mult timp în urmă, îi provoca un zâmbet mândru și protector când, speriat de frunze, plângea cu fața ascunsă. Chipul era tot mai clar și așa rămase preț de câteva secunde bune. Mai mult, pe picor simți o frecare pe care o uitase, dar care-i lipsea și ea, iar mai încolo, pe jos, unde lumina candelei abia cădea, se vedeau clar doi ochi jucăuși care pândeau orice mișcare ce putea anunța o porție nouă de ”cronțonei”. (mai mult…)