Author Archives: Alecu Racoviceanu

Jurnal de tătic. Cum l-am prins pe viceprimar că fură!

Toate fetele din casă lucrează la ”Floricelele cu bomboană cu cocos”, pe care Alecsia urma să le vândă la ”Târgul de Primăvară”. Evident, mai puțin pisica Mitzu care, de câte ori aude despre opere de caritate, se scarpină după urechea dreaptă cu piciorul din spate-dreapta și apoi adoarme pe una dintre pernuțele de pe canapea. E adevărat că face asta aproape tot timpul, dar parcă e mai ostentativ gestul când se discută despre ”strâns bănuți” și ”donații”.
Cum ”grădinăritul” din hârtie colorată nu e specialitatea mea…

jurnal 81

… chibițam și vorbeam despre ale mele, despre primari, viceprimari, pisici, căței și hamsteri. Dacă vreți să știți ce-mi măcina creierii, găsiți AICI.
La un moment dat, Alecsia a ridicat ochii din ce făcea și a spus:
-Tati, ce e ăla viceprimar?
La 8 ani ai ei mi se pare normal să știe ce e ăla hamster, dar să nu fi auzit de viceprimari.
-E un adjunct al primarului.
A fost rândul Sofiei să întrerupă lucrul. De fapt, e vina mea, știam că nu explici cuvinte de față cu un copil de 4 ani, dacă nu ești pregătit să faci față unei avalanșe de ”de ce” și ”da’ aia ce-i”. Sof a întrebat:
– Da’ ce-i aia ”adjunct”?
Silvana nu întrerupea lucrul nici moartă, deși putea să mă ajute, eu mergând pe un drum mult mai periculos decât bucățile de hârtie colorată pe care le măcelărea.
Așa că m-am descurcat singur:
-Adjunctul e unul care face treaba când lipsește șeful.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Unde-i intra căpcăunului, când se tolănea pe canapea, cornul unicornului


Nu știu cum era pe vremea zânelor, dar acum e tare greu să trăiești cu un unicorn în casă. Dacă te așezi pe canapea, îți intră-n fund. Cornul lui – prilej de multe legende despre puterile lui miraculoase – își face drum prin carne cu o viteză demnă de o cauză mai bună. Când îl scoți, tu înjuri și el cântă. Îl pui alături, poate chiar îl arunci pe jos, dar, nu știu cum se potrivesc lucrurile că, atunci când te reașezi, unicornul e iar pe traiectorie, cu magicul corn tot în sus.
Poate că pe vremea zânelor unicornii nu se țineau în casă. În pădure, scăldați în lumina lunii răsfrântă din apa izvorului, poate că erau drăguți.
Dar imaginați-vă dacă un singur unicorn provoacă atâta suferință, cum e când ai doi în casă! Unul e din ceva dur, cioplit ca în stâncă, dar al doilea e moale ca o pernuță. Ăsta are și el magia lui,
Pe lângă borcanul bunicii, în care a adunat toată vraja căpșunilor de astă vară, găsești urma lăbuței lui. Și pe dulapul pe care lingurița a rămas lipită. Vrei să iei un pahar de apă, dai întâi unicornul la o parte. Întinzi mâna după telecomandă, în locul butoanelor care ar putea să-l oprească pe Sponge Bob simți plușul.
Nu știu cum era pe vremea când zânele și unicornii stăpâneau pământul, dar cred că un căpcăun mare și chel a decis la un moment dat – frecându-și fundul accidentat de cornul vreunei cabaline de basm – că locul unicornilor e în pădure, al zânelor e pe un pat de flori și al căpcăunilor e pe canapea, cu o pipă în mână, urmărind un film în care elfii se aleargă unii pe alții prin prerie.
Și totuși cum au ajuns unicornii din nou în casă? Puși la locul lor, unde inspiră poeme brodate din florile din părul îndrăgostiților, deodată reapar în coliba căpcăunului, pe canapea, în borcanul cu dulceață…
Eu cred că a venit odată căpcăunul acasă și a găsit unicornii în camera zânelor și…

jurnal 80
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Buba din amor!

Cine n-a făcut buba din amor? Mai țineți minte cum e când suferi din dragoste?
Prima rază de soare a apucat să se spargă-n munții de gheață de pe marginea străzii și imediat aerul a început să miroasă a ghiocei.

jurnal 79

Dar căldura nu ajunge la tine. Te ghemuiești ca și cum știi că nicăieri în lume nu mai e căldură decât în tine.
Părul îți stă în dezordine și nu-ți pasă. Doar suflă în breton să nu-ți cadă în ochi și apoi închide-i.
Plușul cu care dormi de-o viață e lângă tine, căzut pe spate. Parcă nu-l vezi, dar strângi în brațe o pernă, de parcă ar avea suflet. Dar perna n-are mâini, să-ți răspundă la îmbrățișare și o arunci la picioare.
Mâncarea n-are gust, dulceața din căpșunile din grădina bunicii pare de burete, siropul de păpădie pare apă de ploaie…
Atunci o lacrimă se adună în colțul ochiului și, până să apuci s-o prinzi sub pleoapă, alunecă pe obraz. Cade și, când te uiți după ea, vezi că la ușă e o jumătate de iepuraș roz.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Melodia de Valentine’s Day pentru un tată de fete: Dă, mamă, cu biciu-n mine!

Du-te, Valentine’s Day! Du-te și lasă-mă-n durerea mea!
Hai să o reluăm de unde ne-am despărțit luni, când am publicat ultima filă de Jurnal de tătic. Seara, vrând să o tachinez pe Alecsia – 8 ani, fraților tați de fete, 8 ani! – i-am spus că nu-i mai iau anul ăsta o inimioară de pluș, de Valentine’s Day, că are destule păpuși și nu mai are unde s-o pună. Ea m-a măsurat – cam cum face arheologul cu osul de elefant blănos – și mi-a spus că o vedea ea ce face cu INIMIOARELE pe care le va primi. Mai mult, era SIGURĂ că nu va fi doar o singură inimioară.
Normal că m-am întrebat: îi spune Ziua Îndrăgostiților – și nu Ziua Îndrăgostitului – pentru că e vorba de un cuplu de îndrăgostiți sau se referă la numărul mare de îndrăgostiți de aceeași fată? La dracu’, nu-mi fac bine dilemele astea!
A trecut și noaptea de 13 spre 14, a venit Ziua Sfântului Valentin. În noaptea aia am visat cum Alecsia, sărmana, stă lipită de un perete și cum o gașcă de zurbagii – nici unul mai înalt de-o șchioapă – aruncă-n ea cu inimioare și cupidoni din pluș. Ca viteazul din poveste, m-am pus în fața ei și, cu o rachetă de tenis de foc, loveam fiecare ghem umplut cu vată care țintea să-mi necăjească fata.
Visul continua și seara, numărând inimioarele din casă, aveam să aflu că racheta mea de foc fusese pistol cu apă, pentru că inimioarele au ajuns la noi și, după hlizeala de clopoțel îmbătat cu nectar, părea că fata nu e deloc necăjită de inimioare. Ba dimpotrivă! Atunci m-am trezit din somn, transpirat și cu pumnii strânși. Nu știam atunci câte surprize reale îți poate rezerva seara…
Numai că era prea devreme să-mi pese. Îmi spuneam: ”Fie ce-o fi!” Între timp s-a întâmplat altceva, mai grav.
Dimineață, la cafeaua-mi târzie, mă uitam pe Facebook. Uitasem de Alecsia și de visul meu cu hlizeala pe inimioare. La un moment dat, văd că nevastă-mea postează o poză cu Sofia – 4 ani, fraților tați de fete, 4 ani! – cu o ditamai inimioara pe piept!

jurnal 78
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Luni, 13, înainte de marți, Sfântul Valentin

jurnal 77

Căldura casei și canapeaua moale m-au făcut să închid ochii. Nu e rău pentru un bărbat să-și tragă puțin sufletul înainte de Marele Maraton. Cum care Maraton? Cel cu obstacole, Ziua lu’ Valentin, Dragobete, Mărțișor și Ziua Femeii.
Tragi aer în piept, scrutezi viitorul cam cum se uita Eastwood la The Bad și la The Ugly și apoi te cuibărești pe canapea și te uiți la calendar: Luni, 13. Anul ăsta, maratonul începe într-o Marți. Ca și cum nu era de ajuns că începe, o mai face și cu stângul și sub privirile unei mâțe negre care tocmai a traversat.
Maratonul e o succesiune de zile adunate de prin rafturile supermarketurilor care rămăseseră la un moment dat cu inimioare pe stoc, scurse din ulcelele de lut puse la uscat pe uluci, scuturate din cușmele dacilor întorși după ce au dat jos toate cojoacele Babei Dochia sau stoarse din îmbrățișarea unui proletar cu ”tovarășa sa de viață”.
Dar să nu dea dracu’ să vă închipuiți că se scapă ușor din maratonul 14 februarie-31 martie. Cele mai periculoase capcane sunt cele de genul ”Vai, iubitule, nu te frământa, eu nu țin la zile din astea!” De-a lungul anilor mulți am căzut în hăul de sub înșelătoarele cuvinte. Ele înseamnă un singur lucru: ”Sper că tu ții la zilele astea… atât de speciale!”
Nu e o soluție nici să proclami una sau alta dintre zile ca fiind ”consumiste”, ”comuniste” sau ”prostii de babe”. Declari Ziua Îndrăgostiților o făcătură de marketing? Așteptările tovarășelor de viață se vor canaliza pe restul, care nu mai sunt inventate de vreun contabil înghesuit de lăzile pline de cupidoni. E Ziua Femeii o tinichea comunistă, care-ți trezește amintiri urâte? Perfect, îți rămân Dragobetele – că doar din dragoste de tradiții ai sărit Valentinul – și Mărțișorul.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Porumbelul din Camera de Spiritism

jurnal 76 1

Cât din urâtul sau răul lumii poți ascunde de copii? Cine decide ce , când și cum să afle că pământul nu e o imensă tartă de căpșuni din care toată viața mănânci pe săturate? Am mai spus-o (și e prea târziu ca să mă mai schimb) mă număr printre cei care ar prelungi copilăria fetelor mele cât mai mult posibil. Normal, nu-mi iese întotdeauna.
Realitatea hâdă vine ca o pâclă peste casa păpușilor despre care noi credem că este ascunzătoarea veșnică pentru inocența copiilor noștri. Normal că nu e veșnică, dovada cea mai bună fiind chiar noi.
E un gest egoist, știu asta. Doar un nebun și-ar dori un copil care să rămână toată viața închis într-un ou de ciocolată! Pe de altă parte, fiecare părinte și-ar dori să prelungească tot mai mult clipele în care zânele și zmeii răsar din dulăpiorul cu scutece!
Lungă introducere, dar și multe zbateri am avut până marți.
Marți seară am discutat cu Alecsia despre Moarte. Și am râs!
Imediat după ce a împlinit 8 ani, Alecsia a plecat în tabără. Poate vă amintiți că, deși e deja a doua oară când e singură și departe de noi, noi n-am stat liniștiți, urmărind pozele de pe grupul părinților din clasa ei și bucurându-ne când o vedeam râzând în diverse locații.
Așa am văzut-o râzând la Câmpina, la Castelul construit de Bogdan Petriceicu Hașdeu. Un edificiu care ascunde între zidurile lui durerea că fiica sa, Iulia, a murit la doar 18 ani. Pe moment am înghețat. Dacă mă întreabă despre moartea fiicelor? Copiii mor? Ce-i spun?
Eu am constatat de când sunt tată că pur și simplu nu mai suport unele povești care altădată mă făceau să vibrez. Propriile temeri au omorât unele istorioare, iar un părinte are ceva temeri!

jurnal 76 2

Apoi am alungat gândurile negre, gândind că într-o tabără vezi atât de multe locuri încât multe le uiți. Dar luni, în ultima seară a taberei, am văzut un desen despre ce l-a impresionat pe fiecare dintre copii. Alecsia a desenat castelul și niște fantome. Am știut atunci că oul de ciocolată are o nouă fisură și că nu trebuie să o cârpesc, ci să o umplu cu vorbe… Atâta doar că eram sigur că nu îmi voi putea găsi vorbele potrivite.
Marți seara, după ce a trecut bucuria regăsirii – alimentată de chiotele Sofiei și de un șuvoi de amintiri și poze făcute cu telefonul – am rămas singur, cu Alecsia cocoțată pe genunchii mei. Mi-a descris castelul și mi-a spus povestea, ca pe un basm care i se poate întâmpla Scufiței Roșii sau Cenușăresei, dar nu nouă. Atunci, din poveștile ei, mi-am amintit. În mansarda Castelului bântuit de dragostea tată-fiică e o cameră.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Orice tată de fată știe: Doare și a doua oară, nu numai prima oară

Dacă ați crezut zicala aia cu ”Doare doar prima dată” sau versul de rocker bătrân care spune că ”prima tăietură e cea mai adâncă”, să știți că sunt abureli. Doare la fel și a doua oară. A doua tăietură sapă în carne la fel de mult ca prima.
Sper că nu v-ați gândit la vreo prostie sau la tăișul pumnalului iubirii! Nu. Ce am constatat eu pe propria piele e că și a doua tabără doare la fel ca prima. Anul trecut Alecsia a plecat pentru oară singură de acasă. Nu mai știu prin câte stări am trecut în alea 3 sau 4 zile, așteptând fiecare poză pusă de doamna învățătoare pe grupul de socializare și apoi răsuflând ușurați că fata e bine. Din acele zile am rămas și cu o temere în suflet, că timpul trece implacabil și fata se descurcă perfect în afara cuibului. Am crezut că doare doar prima oară și că următoarele despărțiri lovesc pe locul tăbăcit. Nu e așa.
Anul trecut am înțeles abia cât de natural era ca, acum vreo 15 ani, să mă sune mama și să mă întrebe dacă mi-am pus căciulă.
Ok, revin, vineri a fost ziua Alecsiei, sâmbătă a plecat. Cum Sofia a rămas la bunici să-și petreacă primele zile de vacanță, eu și Silvana – ca orice părinți care se trezesc singuri în casă – am avut o seară de sâmbătă deosebită: am stat cu ochii în telefoane până am văzut mesajul așteptat: doamna învățătoarea a postat în grupul…
Prima oprire au făcut-o la Câmpina, la castelul Iulia Hașdeu. Am văzut poza Alecsiei și apoi am răsuflat. Râde, e veselă, e bine. Abia apoi am spus:
-A pus doamna poze, au ajuns la…
-Știu, mă uit acum…
N-am mai întrebat de ce nu-mi spusese și mie că apăruseră pozele. Poate și pentru că mă simțeam puțin în aceeași culpă.
Am privit-o pe Alecsia jucându-se sub creneluri, râzând și m-am întristat. Sunt mulți ani de când am auzit prima oară povestea acestei stânci aruncată în calea morții. Adevărul e că era și greu, fiind oborean, cartierul unde e Liceul Iulia Hașdeu, să n-ai habar cine e misterioasa cometă a literaturii.
Marea minte care a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu, doborât de pierderea fiicei la doar 18 ani, clădește un castel în care ascunde de ochii acestei lumi speranța că fiica sa, Iulia, trăiește într-o lume a îngerilor. I-a murit fata și a născut pe mormântul ei o sămânță de parapsihologie românească… Dar nu cred că-i păsa de asta.
Dar nu povestea aceea din trecut mă speria, nici grija pentru Alecsia aflată departe de noi, ci grija că poate Alecsia mă va pune să-i spun povestea Iuliei și a lui Bogdan Hașdeu. Ce o să fac atunci? Văd eu și probabil veți afla și voi, atunci când voi nota asta în Jurnal. Poate o să îi spun doar că ”Unii tați ridică temple iubirii pentru fiicele lor.”
Eu am o reținere legată de poveștile pentru copii. Poate e vreo fantasmă a propriei copilării, când am întrebat-o pe bunică-mea ce gust au copiii prăjiți, după ce mi-a spus basmul cu Hansel și Gretel și norocul lor de a scăpa de la gura cuptorului. Cumva trebuia să înțeleg de ce vrăjitoarea din casa de turtă dulce prefera friptura de copil în locul unui sandviș muncitoresc, din franzelă caldă și parizer răcorit cu un strat de muștar.
Într-un fel mai toate poveștile vin din viața pe care o vor trăi, cu vise împlinite, morți, speranțe spulberate, năpaste, dureri și nu o să poți să o ascunzi la nesfârșit. Amâni – eu mă număr printre părinții care amână multe lucruri pe care le-aș putea explica ”de-a dreptul” – dar, până la urmă poveștile alea vin înspre ei. Și fiecare învățătură are momentul ei când să strice din câte ceva din farmecul prunciei.
Nu, nu mă încântă ideea că Alecsia m-ar putea întreba despre Iulia Hașdeu, despre cei 18 ani de prea-plin sufletesc trăiți de tatăl ei și de nebunia de a cotrobăi apoi tot restul vieții prin toate ungherele Purgatoriului ca să mai intre măcar o secundă în legătură cu Ea. Ea, fiica…
Următoarele poze mi-au alungat gândurile negre. O oră mai târziu, copiii zâmbeau de la Muzeul Trenulețului. Apoi s-au cazat și camerele păreau pe gustul și liniștea părinților. După încă un timp, erau la masă și mâncarea părea bună. Apoi au organizat o discotecă în sala de mese…
Apoi au organizat o discotecă în sala de mese…
Am lăsat telefonul din mână și m-am întors spre Silvana. Stătea și ea cu ochii în telefon.

jurnal 75

-Auzi – i-am spus, pe un ton neutru – ce fac ăia acolo?
În poze, fetițe și băieței țopăiau sau se înlănțuiau pe semi-întuneric. Dacă ați fost vreodată copii sau tineri și barza nu va adus direct părinți, știți atmosfera. Dar ei au 8 ani… iar eu, ca tată, sunt blocat uneori, mai ales la subiectul ”băieți”, la convingerea că fiică-mea are doar vreo 3!
-Se distrează, ce altceva?
Am lăsat să mai treacă vreun minut și am deschis iar vorba:
-Poate că Alecsia ar trebui să meargă sus…
-Cum să plece de la petrecere? De ce?
-Păăăăăi, e târziu.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Până te măriți… nu-mi trece!

jurnal 74

Când am sunat ca să anunț că ajung acasă – fac asta zilnic nu pentru că mă simt vreun zmeu și nici pentru că buzduganul nu mai face parte din arsenalul bărbatului modern, ci pentru că altfel mă trezesc mereu cu ”Ai venit? Trebuia să iei și…” – Silvana mi-a răspuns cu o voce cam neutră după gustul meu:
-Vii acasă? Dacă trebuie…
Deja luminau mai toate becurile de alarmă din capul meu.
-Nu vin, dacă nu trebuie…
-Păi, nu știu, mă gândeam că poate ai vreo emisiune sau poate te duci cu băieții…
Ia calculați voi cam în cât timp ajunge acasă un bărbat pe care soția îl trimite ”cu băieții”? Exact! Cât ai spune ”Ce mama dracului e în capul tău?” eram la ușă.
Silvana m-a întâmpinat cu obișnuitul: Ai venit? Trebuia să iei și… praf de (zice un nume de medicament) și plasturi!
Din ușă am văzut că era o problemă. Pe canapea erau Alecsia și Sofia. Alecsia o ținea pe sora ei de după umeri și îi ascundea fața. Era liniște. Se auzea numai cum Sofia suspină.
Când a ridicat fața spre mine am înlemnit. Toată bărbia era bandajată. Am trecut prin multe la viața mea – luați în calcul numai anii petrecuți în măruntaiele crimelor de tot felul – dar o zgaibă cât de mică pe fetele mele îmi înmoaie genunchii. Am lăsat geanta cu laptopul jos și m-am sprijinit de perete.
-Ce s-a…
Nu mai puteam vorbi.
-A sărit pe gheață, a căzut și s-a lovit… De aia am zis că poate vii mai târziu, dormeau și gata! Destul m-am agitat eu când am văzut-o plină de sânge! Acum n-avem ce-i face. I-am curățat rana. Să sperăm că nu-i rămâne semn. Sunt niște plasturi care lipesc marginile. Dacă nu închideai ca nebunul, te rugam să iei de la farmacie.
Am lăsat-o din brațe pe Sof. Simțea, mititica, rost de alintătură pe toată fățuca din jurul ”bubei”. Apoi am pornit spre o farmacie deschisă la ora aia și tot drumul m-am gândit ce bine ne cunosc femeile. Chestia cu ”vino mai târziu” a funcționat perfect. Cu plasturii minune în buzunar, mergând spre casă, am zâmbit. Hai, măi, că și noi le cunoaștem! Păi, dacă eu eram singur cu Sof când s-a lovit, o sunam pe nevastă-mea și îi spuneam: ”Stai liniștită, totul e în regulă, Sof e plină de sânge, dar m-am ocupat eu de toate! M-am descurcat!”
Fetele erau tot pe canapea. Am dat să îi duc Silvanei plasturii, dar am mai stat,să aud ce vorbesc Sofia și Alecsia.
-Doale buba!
-Numai acum, puțin – îi spunea Alecsia, mângâind-o pe ciuful auriu – trece. Când eram ca tine și eu m-am ars rău, la picior. Dar nici nu se mai vede.
-Buba!
-Buni mi-a spus atunci ”Până te măriți îți trece!” Și a trecut.
Sof a ridicat capul de pe pieptul ei, mirată: (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cea mai frumoasă poveste din lume

jurnal 73


Uneori, Sofia, chiar dacă are numai 4 ani…
-Tati, îți spun o poveste!
Stă la mine în brațe, cu ceafa-i împarfumată sprijinită de umărul meu și ne uităm la televizor. Filmul s-a terminat, dar nu mă înduram să mă ridic. Eram împietrit, atât de drag îmi era.
Nici ea nu se mișca, deși pe ecran deja puricii dansau peste un logo cu tot atâta personalitate cât o muscă privită din spate.
-Tati! Asculți povestea?
Ascult orice, numai nu-mi lua parfumul tău din brațe!
-Tatiiiii! Ascultă!
-Ascult! Spune povestea!
Și-a luat un aer serios, s-a întors puțin spre mine.
-A fost o dată ca niciodată, când plopul micșunici și purici…
Asta cred că e vina mea. Seara, când le mai spun povești, trec cam repede peste ”a fost odată ca niciodată, pe când plopul făcea mere și răchita micșunele, iar puricele se încătușa cu 999 oca de fier și sărea până-n înaltul cerului”… De obicei, la ”cerului”, pleoapele fetelor se îngreunează și mie vocea îmi devine tărăgănată…
-A fost un tătic foarte frumos…
Pleoapele mi s-au încătușat în 999 oca de fier și visul mi-a zburat până-n înaltul cerului, acolo unde timpul îngheață.
Povestea continua, undeva departe, jos, într-o lume despre care auzisem vag, unde copiii cresc și părinții îmbătrânesc, dar acum, măcar pentru câteva minute, nu-mi păsa de lumea aia îndepărtată… Eram pentru totdeauna statuia unui ”tătic foarte frumos”…
Atunci, din lumea aia de departe s-a auzit:
-Și tăticul ela împălat…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Mireasă pentru fiul… lor!

O lecție pe care orice părinte o învață pe propria piele: Problemele apar când copiii se joacă de-a oamenii serioși, nu când se copilăresc!

jurnal 72

Acum ceva timp, într-una din multele zile libere de la începutul anului, Sofia nu a vrut să mănânce sarmale. A cerut ciocolată. Chiar i-a propus maică-sii o soluție de compromis, să ”pape” Olel sarmalele și ea ciocolata. Acum, privind retrospectiv, pare o soluție ok, considerând că puteau fi evitate complicațiile care au apărut.
Olel – dacă ați uitat, pentru că, recunosc, m-am cam pus pe tânjeală și nu am mai notat în Jurnal – e un măgăruș de pluș, cel mai bun prieten al Sofiei. De 4 ani, de când fata și măgărușul sunt în viața noastră, ne-am obișnuit cu ”Olel doarme”, ”Olel nu vrea” și cu multe alte chestii pe care e capabil să le ducă la bun sfârșit, deși toată ”viața” din el e o mână de vată.
Ce mai contau și câteva sarmale? Lasă că Alecsia face 8 ani săptămâna asta și încă intrăm în panică dacă nu-l vedem pe Ponică al ei când se apropie ora culcării!
Marți, chiar de ziua Unirii, acasă erau Silvana, Alecsia, Sofia și un coleg de-al Alecsiei, venit să petreacă ziua liberă cu fetele. E un băiețel despre care am mai scris în acest Jurnal, coleg cu Alecsia încă de când erau amândoi la grădiniță. Ne e drag tuturor. Pe mine mă enervează un singur lucru la el, că îi e mult prea drag Alecsiei…
Sunt anumite momente când un bărbat simte că e în plus și creșterea numărului de copii din casă e unul din acele momente speciale.
Așa că, deși nu a fost ușor, mi-am găsit ceva treabă în oraș și am plecat de acasă. Rămasă singură cu trei copii, privirea Silvanei mi s-a părut în dezacord cu vocea ei care îmi ura ”Să ai o zi bună, dragule!” Nu am dat atenție.
După prânz, am sunat să văd ce a mai rămas din casă… sau din nevastă-mea. Silvana mi-a răspuns nervoasă.
-Bine c-ai sunat! Stai să vorbești cu Sofia.
Imediat am auzit în cască clinchet de clopoței. Mi s-au părut răcoriți cu lacrimi:
-Tati, te iubesc!
Pe fundal am auzit cu maică-sa spunea: Nu fii escroacă, spune-i lui tati ce mi-ai zis!
-Tati?
-Da. Sof, ce s-a întâmplat?
-Olel vlea salmale. Mie îmi e foame de ciocolată!
-Dă-i și lui, dar mănâncă și tu din sărmăluțe. Hai, că te roagă și Mami și Tati.
-Tati?
Vocea din fundal devenea tot mai agitată: Promite-i lui Tati că mănânci!
-Tati? Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat?
În urechea mea se amestecau vocile Sofiei și Silvanei. Ba chiar distingeam cum țipă și Alecsia și musafirul ei. M-am concentrat pe Sofia, dar era tot mai greu:
-Ne-am jucat de-a mama și de-a tata. Alecsia a fost mama-bebe, Vladimir e tata-bebe și eu fata-bebe…
Ăsta e exact genul de informație la care interesul unui tată de fete devine un laser. Gălăgia de pe fundal a acoperit glasul Sofiei. Am mai distins totuși ceva, dar cu multă caznă:
-… toți în dolmitor…
Apoi iar zarva a ascuns-o înțelegerii!. Nervos și frustrat, am început să strig ”Alo! Alo!” dar zadarnic.
-… mama-bebe și tata-bebe s-au culcat…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment