Author Archives: Alecu Racoviceanu

Jurnal de tătic. Balenele albastre din viața noastră

-Sofia, dă-te jos de acolo!
Zâna asta mică are pasiunea de a alerga pe marginea spătarului de la canapea. Zici că e la ”roata morții”! De câte ori face asta, îmi îngheață sufletul. Orice aș vrea să spun nu-mi iese decât un țipăt, tradus, destul de aproximativ, ca:
-Sooof! Dă-te jos!
Părinții au un fel al lor, unic, de a reacționa la realități care pe alții i-ar lăsa reci. Nu e chiar snoavă aia cu drobul de sare! Oricât te educi să nu reacționezi ca un apucat, instinctul este de multe ori mai puternic decât rațiunea. Poate că asta e iubirea, o spaimă continuă.
De câteva zile, poate și din cauza faptului că mă aflu undeva la confluența fluxurilor de informații despre noua isterie mondială, drama asta cu ”Balena Albastră” m-a impresionat. E a treia sau a patra oară-n viață când mă identific în știrile de zi cu zi, nu ca gazetar, ci ca părinte.

jurnal 88

-Alecsia, o să cazi!
Are un fix fata asta să se urce pe scheletul din lemn al baldachinului de la caleașca din camera lor. Se bălăngăne ținându-se doar într-o mână sau se sucește din picioare de ajunge cu capul în jos. Când o văd atârnată ca o maimuțică, respirația mi se îngreunează și mă aud strigând:
-Măi, ține-te bine!
”Balena asta Albastră”, dacă o exista, înoată în ape al căror țărm nu e în preajma noastră. Totuși am o strângere de inimă când aud de ea, chiar dacă fetele – deși se joacă pe un telefon și o tabletă – nu prea au acces la internet. Nu au cartele și stăm cu ochii pe ele, în ora de wi-fi pe care le-o permitem seara. Sunt oricum prea mici pentru a ajunge în grupurile din care idioții ăștia de ”curatori” ai Balenei își aleg victimele. Știu toate astea și totuși…
-Ce ai, dragă, de țipi așa! Mi-a sărit inima!
Silvana e mai calmă decât mine, când vine vorba de situații din astea. Amândoi știm că mai rău faci dacă țipi ca nebunul, poți speria copilul și să îl faci să cadă doar pentru că se sperie de vocea ta. Mă autoeduc, atât cât pot, dar încă mă mai ia gura pe dinainte. Până acum am provocat o singură tragedie cu obiceiul ăsta de a striga când mi se pare că fetele se pun în pericol, în joaca lor.
O să vă povestesc, dar mai întâi vreau să vă mai spun ceva. Am fost printre primii care au înțeles că jocul ăsta blestemat, ”Balena Albastră”, a murit odată cu arestarea inițiatorului său. Că acum doar niște nenorociți se dau drept ”curatori”, administratori” sau ”călăuze” și profită de inocența sau disperarea unor adolescenți care simt că le ajunge puținul din viață trăit. Că e o modă care se întinde, găsind teren fertil în faptul că întotdeauna vor exista adolescenți care nu pun preț pe viața lor și adolescenți care se distrează chinuind. Știu că problema asta e departe de noi și totuși…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Dacă mama mea ar fi avut timp să țină un Jurnal

jurnal 87

Am terminat ultimul meu text de la această rubrică încredințat că momentul când voi închide coperțile ”Jurnalului de tătic” se apropie atât de repede că nici nu voi avea timp să mă dau din calea lui. Mă va lovi așa cum o poate face numai momentul când realizezi că nu mai ești ”Tati” ci ”Tata”, că păpușa caldă cu care adormeai în brațe, furând un prinț și un spiriduș din visele ei, a crescut și te împinge când vrei s-o pupi de față cu alții.
Am încheiat fila trecută așa:
Dragă Jurnalule,
Au zburat anii ăștia drept în flacără. Cred că în curând ne despărțim, dar tare drag îmi ești!
PS Am stat mult cu laptopul deschis. Am sta până mi s-a părut că neantul îmi răspunde: ”Hei, mai sunt vreo 4 ani!” „4 ani – i-am răspuns – trec imediat. Noi doi, dragă Jurnalule, știm asta…”
Noi doi și orice părinte din lume.
Ah, Doamne, dă-mi putere să sărut mâna fiecărei doamne care mi-a transmis să nu renunț la filele pe care le murdăresc aproape zilnic cu petalele care cad din florile pe care (nu numai virtual) le ofer fetelor!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Dragă Jurnalule, cred că vine vremea să ne despărțim…

jurnal 86

Dragă Jurnalule,
Parcă așa ar fi trebuit să înceapă fiecare filă, semn că hârtia prinde viață și devine însuflețitul tău confident, prietenul cel mai bun, care doar ia act de amărăciunile sau bucuriile tale. Și nu judecă, pentru că, vorba aia, ”hârtia suportă orice”.
Ia, să încep din nou:
Dragă Jurnalule,
Deși îmi ești mai drag decât orice altceva am scris în ultimii 30 de ani, cred că se apropie momentul să ne despărțim. Fetele cresc. Alecsia are 8 ani. Citește foarte bine. Umblă pe net. Acum câteva zile mi-a spus:
-Tati, tu mai scrii ”Jurnalul de tătic”?
-Păi cum nu, prințesa mea? Scriu cât pot de des.
-Pot să te rog ceva?
-Orice!
-Să nu îmi spui… când scrii! Da?
Ce părinte nu are un nume de alint pentru copilul său? Și care adult vrea să-l strige maică-sa sau taică-su pe ”porecla” copilăriei? Niciunul! Așa că și eu am eliminat numele cu care o alint pe Alecsia, dar…
Dragă Jurnalule,
Trebuie să recunoști că ăsta nu e semn bun pentru relația dintre noi doi!
Apoi Sofia… are doar 4 ani și ceva, dar crește repede, mai ales că e călăuzită de soră-sa. Hai să-ți dau o veste, Jurnalule.
Acum câteva seri, ne jucam de-a cuvintele. De fapt, vroiam să treacă timpul și să o convingem pe Silvana că e momentul să ne dea desertul, clătite cu dulceață de căpșuni.
-Silvana, contrar părerii tale, toți am terminat felul al doilea!
Farfuriile nu erau nici pe departe goale, dar atenția ni se mutase pe teancul de clătite și pe eticheta pe care bunica scrisese cu grijă: ”Căpșuni 2016”. Alecsia m-a imitat:
-Contrar, mami!
Apoi am auzit altă voce, venită de pe un loc al colțarului destul de apropiat de clătitele care nu mai păreau chiar așa de multe?
-CONTRAR!
Eu, nevastă-mea și Alecsia ne-am oprit. Chiar și pisica Mitzu a ridicat ochii. Pot să mă jur că și țestosul Vasile a scos capul din apa acvariului, deși e în altă cameră.
-CONTRAR!
Alecsia s-a ridicat cu picioarele pe băncuța din bucătărie:
-Mami, l-a spus pe ”R”!
Automat, am repetat:
-L-a spus pe ”R”!
Silvana a intervenit și ea:
-L-a spus pe ”R”! Alecu, ia mâna de la clătite!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Iubire, lavandă și Sofia cu ochelari

Un lucru miraculos la viața de tată, mai ales dacă alege să-și noteze toate trăirile mai importante într-un Jurnal, este că abia apucă să-și aleagă vorbele pentru o amintire că imediat apare alta, parcă mai frumoasă, mai plină de lucruri pe care vrei să ți le amintești peste ani. Uite așa mi s-a întâmplat mie acum cu două povestioare despre iubire. Le iau pe rând, prima și apoi a doua. Din a doua vă dau doar un indiciu, o poza:

jurnal 85 1

Nu știu ce m-a apucat, de un timp încoace, dar m-am îndrăgostit de parfumul de lavandă. Poate doar îmi e dor de puloverele mamei, abia scoase din șifonier sau de obrazul proaspăt bărbierit al bunicului, nu știu de unde mi-a venit, dar caut mirosul ăsta sau îl adaug în tot mai multe locuri. Îmi place pentru că parcă-mi vorbește, parcă-mi spune povești despre aerul mișcat de haina lordului când o oferă iubitei fragile. Pui câteva picături deasupra candelei și parfumul pare că vine din sticla franțuzească, anonimă ca formă, ca orice recipient pentru esențe, dar maestrul parfumier știe că-n ea e singura aromă care n-are nevoie de niciun partener chimic ca să răspândească aroma răcoritoare a iubirii curate…
Hai că m-am lungit, dar, trebuie să recunoașteți, nu poți spune doar ”Îmi place lavanda!” și să treci mai departe, ca și cum parfumul mov nu merită câteva cuvinte!
Fetele au un proiect care trebuie dat gata până de Florii… Uneori am impresia că scurta lor copilărie e acum segmentată în proiecte, ba la grădi, ba la școală, ba la after, cum era, pe vremea noastră, făcută din jocuri. Ca să folosesc un limbaj pe care-l înțeleg și eu, fetele se joacă zilele astea de-a ”obiectele de vândut/schimbat la Târgul de Florii”. Abia ce-am trecut cu bine de ăla cu ”Târgul de primăvară”, știți care, ăla cu viceprimarul și bomboana, dacă nu știți, citiți AICI.
Silvana a tot citit pe net cum e cu săpunul făcut în casă, a mai vorbit ea cu alte mame și a ajuns la concluzia că Alecsia va ”scoate la vânzare” săpunuri.
Nu vă spun ce a comandat, ce topește și ce uleiuri pune, pentru simplul fapt că nu știu, iar eu, din fire, sunt mai ”consumist”, adică nu cred că în casă poți face chiar orice sau că unele lucruri nu merită să le meșterești singur. Ba nu! Formula corectă este NU CREDEAM!
Legat de proiectul/jocul ăsta, eu am avut un singur plan. Știam că mai mulți copii înseamnă mai multe mămici. Mai știam că mai mulți copii cu mai multe mămici înseamnă că… eu am plecat devreme, deoarece treburi urgente mă chemau în oraș. Lucrul în ”laborator” stătea să înceapă, când am pășit grăbit dincolo de prag.
De pe unde eram, cu ajutorul Facebook-ului am ”monitorizat” situația, doar așa cât să știu dacă mai am casă sau sunt blestemat să trăiesc de acum încolo într-o savonieră!

jurnal 85 2

Seara, când am ajuns, fetele deja dormeau, maică-sa era pe telefon cu o mămică despre gândul că poți face în casă cosmetice fără nu știu ce substanță care a înspăimântat netu’. M-am strecurat în bucătărie, gândind că deschid laptopul și poate mai notez ceva în Jurnal. Aici m-a izbit parfumul atât de drag.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Scandalurile Șerban Nicolae și Victor Ponta miros a diversiuni

Observând desfășurarea a zeci de campanii de presă din ultimii ani, poți afirma, cu mâna pe inimă, că strategiile propagandiștilor de dreapta și cele ale agitatorilor de stânga diferă foarte mult, dar fiecare dintre ei și-a păstrat și perfecționat metoda încă de pe vremea strămoșilor ideologici, cederiștii și feseniștii. O să încep cu agitatorii de dreapta, pentru că restul materialului va fi dedicat celor de stânga. ”Dreptacii” au o metodă clară atunci când vor să impună pe agenda publică o anumită informație: orchestra lor de alămuri țipă obsesiv un mesaj unic. Oricare ar fi subiectul discuției, orice i-ai întreba, răspunsul lor e același: ”Uite ce grozăvie s-a întâmplat!” Dacă li se spune că nu ăsta e subiectul, sar ca arși și urlă că se mușamalizează oroarea! Cu timpul, mesajul e repetat atât de des încât pare că e cel mai important din istoria recentă a țării.
Dimpotrivă, strategia stângii a fost mereu de a nu răspunde la primul val de acuze. Să spere că interlocutorul se va plictisi să repete în gol același mesaj și că disputa se va încheia de la sine. Când au posibilitatea de a controla agenda publică, agitatorii de stânga au preferat soluția diversiunii, pentru a ieși dintr-o situație încurcată. Așa se face că, taman când te concentrezi pe un subiect, apare o altă temă și îți e imposibil să nu o dezbați.
De aceea, când aud cinci propagandiști cunoscuți ca fiind de dreapta că strigă un mesaj unic, încep să fiu atent, poate deslușesc ce efect urmăresc de fapt. Tot așa, când în mijlocul unui scandal care ține stânga în corzi, apare un subiect nou, sunt atent la felul în care, încet-încet, se lasă tăcerea peste principalul motiv de ceartă.
Din aceste motive nu-mi plac două teme care ne asaltează de ceva vreme. Prima este amendamentul făcut de senatorul Șerban Nicolae la Legea Grațierii. Acest amendament are în el confirmarea tuturor atacurilor care au vizat PSD în ultimii ani. Să faci o asemenea lege – în mijlocul disputei pentru OUG 13 – pare prostia supremă. Totuși nu se poate să nu remarc o serie de avantaje politice pe care le aduce apariția acestui scandal, stârnit de inițiatorul amendamentului care oricum era unul dintre cei mai antipatizați pesediști pentru adversarii partidului. Adică nu are nimic de pierdut.
În primul rând, atenția s-a mutat de la Guvern la Parlament, asta în condițiile în care, de la promulgarea Bugetului încoace, până și președintele Klaus Iohannis se străduiește destul de mult să-și repare relația cu Cabinetul Sorin Grindeanu. Apoi acest amendament a permis principalilor lideri ai PSD să se declare împotriva grațierii faptelor de corupție, tocmai când aveau mai mare nevoie, adică aveau de discutat cu străini, Liviu Dragnea în Israel și Grindeanu cu liderii europeni.
Plus că nu cred că ar fi vreun politician din cele două mari partide, PSD și PNL, care să fie chiar atât de supărat dacă ar trece un asemenea amendament.
Al doilea scandal care intrigă este cel al plecării lui Victor Ponta din PSD. El are trei componente, despre care se discută de mult timp, încă din timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare. Prima este așa-zisa scoatere de pe liste a membrilor Guvernul Ponta și marginalizarea lor. A doua este eterna ceartă dintre Călin Popescu-Tăriceanu și Daniel Constantin și, în fine, a treia, ruperea dintre UNPR și PMP.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Uneori, destul de rar, umblu cu 3 fuste la mine

Nu vreau să vă las impresia greșită cum că aș crede în spiriduși, dar trebuie să recunoașteți că pe Pământ încă se întâmplă multe lucruri pe care nu reușim să ni le explicăm. Atunci când cunoașterea se lovește de zidul lipsei de logică, omul ridică întrebător fruntea spre cer și caută în zei, zâne sau spiriduși soluția pentru ce i se întâmplă.
În ultimii ani am observat că lucrurile cele mai stranii se petrec în camerele unde stau copiii. Lași un obiect unde crezi că e locul său și e de ajuns să te întorci o secundă că-l găsești mutat. Asta în cel mai bun caz, de multe ori nu-l mai găsești niciodată. Se întâmplă chiar să ieși cu spatele spre ușă, fără să-ți muți privirea de pe obiectul respectiv. Să închizi, chiar să încui ușa și, după un minut, când verifici din nou lucrul e dus de la locul lui!
Uneori spiridușii apar în poze, dar cu ochiul liber nu-i vezi aproape niciodată când mută obiecte prin casă.

jurnal 84

Seara, stăteam toți 4 în sufragerie și așteptam semnalul de împrăștiere pe care urma să-l dea Silvana. Întârzia și deja începusem să fim agitați. La un moment dat a vorbit:
-Mâine duci tu fetele?
-Da!
Nu avea importanță că nu apucasem eu să răspund și că vocea care se auzise era a Sofiei.
-Îți las cu ce să le îmbraci.
Cred că atunci, când toți eram atenți la ce spune Silvana, a intrat spiridușul în casă și a zburat direct în camera fetelor.
Asta cu ”îmbrăcatul fetelor” e simplă ca instrucțiunile de asamblare pentru un șifonier. Când citești, pare mai simplu decât să te joci în părul iubitei, dar practica… Femeile pur și simplu nu înțeleg că bărbații nu sunt făcuți, genetic, să îmbrace o persoană de sex opus! Ele pot, cu ușurință, să îmbrace sau să dezbrace orice om. Noi nu ne descurcăm la o jumătate din aceste activități.
Problema care se dă e simplă: ai două fete, una de 4 ani și una de 8, două maldăre de haine, puse pe scaune diferite și trebuie să respecți doar următoarele instrucțiuni, clare ca apa de izvor:
-Uite aici e dresul alb, colanții negri și bluza albă, fusta pentru after o pui în ghiozdan. Pentru Sofia e dresul roz, colanți roșii și bluza cu ariciul auriu. Deasupra le pui puloverul gri, Alecsiei și cel cu inimioare, Sofiei. Cred că Alecsia poate ieși mâine doar cu ”puful” mov.
”Puful” mov e o hăinuță din imitație de blană de urs de pluș, care mie-mi place la ne…
-Mai bine iau geaca. Mă joc mai bine în ea.
-Bun, iei geaca…
Deja eram derutat. Am luat ”puful” și l-am pus în dulap, ca să nu încurce. E adevărat, însă, n-am scos geaca.
-Când ajungi la grădi…
Când instrucțiunile de la două operațiuni distincte – echipatul Alecsiei și cel al Sofiei – se amestecă, lucrurile devin puțin neclare.
-La grădi, îi scoți colanții și puloverul, îi pui fusta roz de voal și…
-Nu fusta roz de voal, aia roz de pantaloni!
Pentru Sofia, fusta ”de pantaloni” e o fustă din material de blugi. Personal, dacă tot e să aleg între două fuste roz, nu văd de ce m-ar deranja că una e de voal și alta din doc, dar ce știu bărbații!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi! Și cum se sărbătorea Ziua Femeii când femeile de acum erau fete


Ziua Femeii, Ziua Mamei, spune-i cum vrei, pare a fi una dintre cele mai hulite zile speciale din parcursul unui an. Mulți o consideră o serbare comunistă, preluată și la noi în cei 50 de ani de spălare de creiere și apoi păstrată mai mult pentru a satisface lăcomia principalelor beneficiare ale serbării, funcționare de ghișeu, cadre didactice sau cine știe ce doamne sau domnișoare întâlnești în fatidica zi. Alții spun că e o zi dedicată doar discuțiilor interminabile și goale de efect despre discriminare, violență sau emancipare. Eu cred că, indiferent de la ce a plecat, e o zi în care să ne amintim că suntem, totuși, diferiți de partenerele noastre de planetă. Diferiți, într-un sens frumos în ceea ce le privește.
De la început vreau să spun că știu rolul jucat și de această zi în propaganda din anii comunismului, când, de exemplu, din cele două ore de program de televiziune pe zi, cât rămăseseră în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, 10 minute erau destinate ”tâmpirii” copiilor. Da, nicio generație, nicio categorie socială – sau, cum le plăcea ”limbarilor” de lemn să spună: ”categorie socio-profesională sau de vârstă” – nu scăpa picăturii zilnice de otravă ”materialist-dialectică”.

abecedarul

Uite, până și materialul ăsta îl voi ilustra cu o poză luată de pe net, un text din cărțile de citire ale începuturilor anilor ’80, care are și el un strop din stereotipiile vremii, menite uniformizării celor care urmau să devină ”omul nou, făurar al societății socialiste multilateral-dezvoltate”:
La televizor
Mama deschide televizorul. Paraschiva și Chiriac vin repede. E ora copiilor. Apare Mihaela. Ea stă de vorbă cu școlarii din clasa întîi.
-Am aflat că învățați bine și mă bucur, spune Mihaela. Acum, puteți citi și socoti. Ați învățat multe poezii. Desenați și cîntați frumos. Ba chiar, de 8 Martie, ați trimis felicitări mamei și tovarășei învățătoare. Bravo copii!
Paraschiva și Chiriac sar în sus de bucurie.

Până și desenul era din categoria mesajelor ce ar fi trebuit să le purtăm tatuate pe creier: călăuzit de raza de lumină a partidului, televizorul a pătruns până în satele îndepărtate și ”oamenii muncii de la sate” întâmpinau bucuria Telejurnalului sau a ”Arcului peste timp” îmbrăcați în straie de sărbătoare!
Așa și? Au reușit aceste mesaje – și altele zeci de mii care asaltau o populație înfometată, înfricoșată și înfrigurată – să preîntâmpine evenimente cum aveau să fie Revoluția sau Piața Universității? Evident că nu. Mintea umană selectează ce reține din amalgamul de informații care i se varsă-n minte. Sigur, au o influență, dar nu una decisivă pentru generații întregi. Fac o paranteză: așa cum nu vor mai avea efect, peste ani, nici multe din mesajele care azi par să ne izbească la tot pasul.
Tot ce e forțat, nefiresc naturii umane e respins până la urmă de mintea omului întreg la cap.
Așa că și din ”scârbavnica serbare comunistă” a zilei de 8 Martie păstrez ce nu e contra-naturii: scrisoarea colorată strâmb, la care munceam zile întregi, pentru mama sau bunica, buchetul dus unei învățătoare căreia îi păstrez și astăzi calde amintiri sau cel de ghiocei pe care bunicul mi-l strecura la capul patului în seara de 7 și a doua zi dimineața, când făceam ochi, îl ofeream mamei, mândru ca și cum eu l-aș fi cules.
Sfatul meu – pe care nu-l ofer nimănui, doar îl notez pe acest blog, dacă îl voi uita vreodată – este cam așa: Nu vezi de ce copilul tău să-i ducă un buchet de flori profesoarei? Nu-i trimite florile. Nu vrei să-i dai o zambilă celei de la ghișeul la care te-ai nimerit tocmai azi, cu un vraf de acte pentru multiplicat? Nu-i da. Amâni cu o zi vizita la doctoriță? Perfect, ai rămas cu banii de 3 narcise. Dar nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi, unei femei dragi, cui vrei tu, mamă, soră, nevastă, amantă sau fiică! Tu pierzi dacă nu faci asta.
Așa se face că am rămas
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Jurnal de tătic. Sofia are talent de olimpică la română. E pârâcioasă!

M-a iritat foarte tare faptul că săptămâna trecută, la olimpiada de limba română, elevii din 3 județe au avut ca subiect să conceapă un denunț, punându-se în pielea unui politruc. Și m-am gândit să vă spun o poveste.

jurnal 83

Când nu au chef de somn, dar programul impus de Silvana se așează peste ele mai implacabil ca întunericul de afară, fetele găsesc mii de motive ca să-l alunge din cameră pe Moș Ene. Și i-au învățat atât de bine obiceiurile bătrânului de poveste care îngreunează pleoapele cu praf de stele că au întotdeauna metoda ideală de a-l goni.
Cel mai bine reacționează Moșul la chirăieli. Orice fel. Fie imiți cum ar vorbi – de n-ar fi de pluș – măgărușul Olel, fie nechezi cum ar face-o Pony dacă nu ar fi un boț de vată adunată-n pânză roz. Sau – cel mai bine – stârnești vocile a zeci de făpturi adunate din toate lumile ce conviețuiesc paralele.
Necazul cu Moș Ene ăsta e că, atunci când fuge din camera fetelor, se agită prin toată casa și întotdeauna dă peste Silvana. Și atunci să te ții!
Ok, asta e varianta de basm, dar ce ar fi o casă cu o prințesă de 8 ani și una de 4 dacă cele mai banale lucruri nu s-ar vedea măcar puțin încețoșate de la aburul feeriei?
O explicație mai simplă ar fi că strigătele trezesc tot blocul și n-au cum să-i scape tocmai mamei lor, care oricum, în fiecare seară, după ce le culcă, mai stă vreo jumătate de oră cu urechile ciulite.
Și, când aude că ”programul de somn” e întârziat peste măsură de hărmălaie, sare ca arsă, aprinde lumina la ele și începe: dacă nu tăceți, mâine nu aveți tabletă și telefon!
Cea mai mică, Sofia, a cam prins mișcarea și s-a învățat să o contracareze. Nu să facă liniște, nu, asta nu, pentru că e mult prea haios să bagi groaza în bietul Moș Ene și să-l faci să sară-n sus, să scape săculețul cu praf de stele și să se rostogolească printre păpuși!
Dar, după ce tot blocul stă-n vârful patului, ridicat pe-un cot și spune ”Ah, sunt ai lui Alecu!”, Sofia sare din patul lor caleașcă roz, vine fuga în sufrageria unde știe că suntem noi și spune:
-Mami, Lesa – așa-i spune ea sorei ei – nu mă lasă să dolm!
La început o credeam și unul dintre noi mergea la ele, să rezolve treaba. De cele mai multe ori, obosită de școală, vise și after, Alecsia dormea. Sau se prefăcea atât de bine că adormea rapid. Așa că acum, când Sofia repetă figura, răspundem invariabil:
-Treci imediat în pat!
-Dar, Mami, Lesa…
-De ce ești pârâcioasă? Hai, la culcare imediat!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Am 4 mărțișoare. Care e pentru soacră-mea?

jurnal 82

Am luat patru mărțișoare, Sofia, Alecsia, Silvana și soacră-mea. Vă propun o ghicitoare, care e cel pentru mama Silvanei? Vă spun mai târziu răspunsul. Mai întâi trebuie să suportați o lamentație masculină de primăvară.
Vedeți dumneavoastră, mă adresez acum mai mult eventualului meu public din sexul frumos, alegerea mărțișoarelor nu e o treabă foarte ușoară. M-am mai plâns eu de chestia asta pe blog, dar parcă mereu mai găsesc câte ceva de spus pe tema asta.
Acum vreo două seri eram în curtea unui târg de mărțișoare cu mai mulți prieteni. Zice unul, privind spre tarabele care începeau deja să se strângă – era seara, destul de târziu – ”La mine e simplu. În fiecare an cumpăr pui de găină. Mici și galbeni, din plastic, din puf sau ceramică, pui să fie. Și spun: Uite, ca mărțișor, o poză cu mine copil!”
Na, lui îi convine! Îl cheamă Găină. Și femeile cică luau micul ornament și spuneau: ”Vai, ce drăguț, un puiuț! Ca tine!” Și țoc, un pupic de primăvară.
Dar noi, ceilalți, ce facem? Pe vremuri era mai simplu. Mă refer la vremurile când dinozaurii abia muriseră, când televizoarele mergeau după ora 22.00 doar pe bulgari și pe blocurile unde-s acum sigle de bănci scria ”Ceaușescu-eroism, România-comunism!” Găseai doar coșari, trifoi cu 4 foi și gărgărițe. Era un circuit al mărțișorului în natură. În fiecare casă intra anual o anumită cantitate de coșari, trifoi sau buburuze. Aceeași cantitate ieșea spre alte case. Se plimbau mărțișoarele de la o familie la alta până ruginea alama sau vopseaua se ciobea. Deși cunosc cazuri în care câte un coșar vrednic mai circula cel puțin un sezon chiar dacă avea un picior negru și unul arămiu.
Sigur, pentru situațiile ”delicate” erau mărțișoarele de la ”Fondul Plastic”. Alea erau cam ca florile din piele, lemn sau lut, luate azi din târgurile de artizani.
Când eram mic, îmi amintesc că priveam ca pe o corvoadă periplul de la o colegă la alta, cu punga de coșari, buburuze și lucerne, primite în anii trecuți de mama. Într-un an, aflând eu de o ”metodă sigură” de chiul, am mâncat o cretă întreagă, așteptând zadarnic să mă doboare febra fix pe 1 Martie. Țin minte că aproape a mers, dar nu cât să mă lase părinții să stau acasă, așa că anul următor am încercat ”rețeta sigură”: creta colorată!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Oscarul a devenit un fel de Eurovision! Dacă eu trebuia să aleg doar între Moonlight și Lala Land, Oscarul se amâna un an

Mare agitație, ca în fiecare an, cu festivitatea de decernare a Oscarurilor. Anul ăsta parcă un pic mai multă, dat fiind faptul că s-au încurcat borcanele cu mierea faimei și… premiul a traversat de la un film la altul pe un curcubeu.
Sincer, acum vorbesc în necunoștință – parțială – de cauză. Am început amândouă filmele care și-au disputat supremația. Nu l-am văzut pe niciunul până la capăt, nu din cauza vreunei aroganțe intelectuale, ci pur și simplu am considerat că-mi pierd timpul urmărind finalul unor povești care nu m-au prins până spre jumătatea lor. În definitiv, sunt obiecte de consum și, ca la o ciocolată care nu te ”fură” de la prima pătrățică, poți s-o lași neterminată pe marginea farfurioarei.
Unul dintre filme e o poveste din gategoria ”gândește pozitiv”, cu o muzică departe de gustul meu. Asta nu înseamnă cu nu or fi și oameni cărora le place. Poate nu au ascultat jazz-ul anilor de aur, poate li se pare mai bună copia decât originalul. Habar nu am și nici nu mă frământă. Iar figura cu două finaluri am aflat-o de la alții, care au avut timp să-l vadă pe tot.
Celălalt film m-a lăsat rece, e a mia dramă de acest fel lansată în ultimii ani și nici nu simt că va avea impactul unor filme ca Străzile din Philadelphia sau Brokeback Mountain.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment