Cai, Alifantis, Fănuș și ceva lucruri de import

Alarma telefonului finlandez urla o melodie americană, dar nu era încă în stare să se ridice din pat. Cu ochii închiși a așteptat să se termine zgomotul, să se reaștearnă liniștea. Când telefonul a sunat din nou era târziu… A sărit din pat.

Înainte de a intra în baie, s-a dus în bucătărie și a apăsat butonul filtrului nemțesc. Apa începu să bolborosească, iar mirosul cafelei italienești umplu casa. În baie, călcând desculț pe gresia din Spania, rece ca gheața, s-a trezit complet, chiar înainte de a da drumul apei pe corpul său. Lama și spuma de ras americane terminară lungul proces al intrării în ritmul zilnic.

A mutat de pe știri pe un film franțuzesc. Dădu mai încet televizorul japonez. Sorbi din cafea, uitând pentru câteva minute că e târziu. Fumă o țigară, apoi luă un tricou ”made in China”, o cămașă din Indochina, blugi italienești, toate sub licență… americană. Bricheta, centura și pantofii erau de la mama lor… America. Ba nu, și pantofii erau făcuți în China, dar sub licență americană.

Încuie ușa metalică nemțească în urma lui. Scoase greu mașina coreană din parcare. Îl blocase o proastă cu o gărgăriță franțuzească. Nici muzica din cd player-ul olandez nu reuși să-l calmeze…

A ajuns totuși la timp la serviciu, o companie suedeză. Îl evită la milimetru pe șeful lui, un rus care părea că doarme aici, de-l prind mereu zorii la birou. Îl salută pe colegul de birou, un libanez extrem de plictisitor și se făcu rapid că are de lucru. Îți puse căștile și se gândi că nu se putea întâmpla nimic rău dacă asculta întâi o melodie și apoi începea să lucreze tabele în programul ăla american…

Nicu Alifantis – Caii (versuri de Fănuș Neagu)

Închise ochii, dar sufletul vedea undeva departe un loc unde cei mai îndrăzneți arbuști, goniți parcă la marginea pădurii de copacii bătrâni, își disputau o limbă de pământ cu stuful de pe malul apei. Din pădure ieși un armăsar. Adulmeca locul. Felul semeț în care-și ținea capul trăda că de câteva generații trăia liber, dar ochii aveau blândețe, ca și cum undeva în sângele lui exista și amintirea unui strămoș ce fusese domesticit… După ce văzu că totul e în regulă, armăsarul păși spre apă urmat de câteva iepe, mânji și vreo doi armăsari mai tineri, ce purtau pe grumaz urmele mușcăturilor prin care învățaseră că nu pot deocamdată conduce o herghelie…

Telefonul finlandez vibra. Nu răspunse până nu-și încheie visul. Vedea cum femeii iubite îi dezlega șiretul de la o ie. Și gestul îi plăcea mai mult decât să desfacă banalele capse ale unei bluze desenată de doi italieni, cu o fabrică undeva în America de Sud…

PS Uneori e nevoie doar de un lucru sau două cu adevărat importante pentru a îți reaminti valorile pe care le iubești genetic, chiar dacă întreaga ta făptură savurează confortul globalizării.

Cuvântul lui Fănuș Neagu este un astfel de ”lucru”, menit să-ți reamintească partea bună, frumoasă a României. De asemenea caii Deltei s-au dovedit importanți prin sentimentele frumoase de compasiune pe care le-au trezit, de curând, multora dintre noi. Sentimente pe care le credeam de ani buni uitate.

E greu să-i aduci în scris un omagiu lui Fănuș Neagu… E ca și cum ai alege florile ideale pe care să le depui la catafalcul unei ființe atât de frumoasă încât orice altceva pălește în preajma sa. Numai Dumnezeu a vrut ca moartea maestrului să coincidă cu emoția trăită de o țară întreagă în fața dramei cailor liberi (sălbatici?) din Deltă, cai pe care marele scriitor i-a iubit și cântat. Amândouă sunt simboluri ale unei lumi ce se duce, lăsând în urmă doar amintiri frumoase, dar și nostalgie… multă nostalgie. Cel de Sus va avea grijă de sufletele lor, iar noi vom avea grijă de memoria lor, așa cum nu am fost în stare să-i îngrijim cât ne-au fost contemporani.

PPSCaii” e melodia pe care Nicu Alifantis a fost atât de amabil să mi-o ”împrumute” pentru umilul meu omagiu la moartea unui mare scriitor. Piesa este făcută pe versurile celui dispărut la începutul acestei săptămâni. Ea face parte din coloana sonoră a scurtmetrajului ”Din țara niciodată apă, niciodată pământ”, regizat și filmat, în 2003, de Marian Stanciu. Interesant este că – deși, după mine, e o melodie minunată – Nicu nu a mai cântat-o niciodată, după ce a înregistrat-o pentru film. Scurtmetrajul este o minunată baladă dedicată cailor liberi din Delta Dunării. Ar fi un moment bun pentru orice televiziune de a redifuza acest film al casei de producție Filmex…

Deși… poate au trecut deja două săptămâni de la ”criza” cailor de la Letea. Poate că nu mai e ”subiect”.

Încă un lucru, cred cu tărie că și caii au, undeva sus, un Tată al lor.

PPPS Săptămâna asta e ziua unui om pentru care am un infinit respect, Nicu Alifantis. Pe lângă banalul ”La mulți ani!”, nu știu ce să-i doresc, față de câte daruri i-a făcut deja Dumnezeu…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

9 Responses to Cai, Alifantis, Fănuș și ceva lucruri de import

  1. Excelentă bucată, cred că de mult uitată, prea puțin mediatizată. La fel ca Zaharia Stancu și Fănuș Neagu a fost f. puțin cunoscut ca poet. Metafora când plânge o face asemeni versurilor lui Fănuș metafora când cântă o face pe notele lui Alifantis. Dunărea și Brăila fete frumoase ,veșnic tinere, asemeni sirenelor mitologice: mângâie auzul,vindecă răni ascunse, dezlegă viața și dă frâu liber visului. Mulțumim d-nule Racoviceanu că redescoperiți un alt Fănuș.

  2. Pingback: Destin… « lunapatrata

  3. Pingback: …si ei? « lunapatrata

  4. Pingback: La mulţi ani, Nicu! – Palatul Sutu

  5. Cristian says:

    Măi, Racovicene, până amu’ m-am rezumat să arunc un ochi p-acilea și să ridic, din când în când, un pahar de Kölsch când îmi plăcea (chiar dacă uneori nu eram de acord); dar acum zic să îți și spun, să știi! Hai noroc și cai cât mai liberi!

  6. simona says:

    cred ca ce-am simtit majoritatea la „criza” cailor de la Letea, a fost si este ceva ancestral, mai presus de sentimentul cotidian de mila…parca se contopea cu imaginea poporului astuia, din care facem parte…de Fanus Neagu, Dumnezeu sa-l odihneasca! am citi prea putin, regret…
    (ca multe regrete mai avem de la o vreme…), pe Alifantis de mult nu l-am ascultat…iar piesa cea noua- redescoperita, este minunata, iar in filmul de care spuneti, ce sigur ne-ar placea tuturor sa-l vizionam, categoric se armonizeaza perfect, ii ridica valoarea, avand in vedere subiectul…Sunteti coplesitor, din nou, gasind si citind articolul, m-am trezit din „amorteala”…e infiorator de bine sa stii ca te mai poate trezi ceva sau cineva din…starile ce nu ne plac…

  7. Tatiana Foltache says:

    I-am văzut la Periteaşca, pe o limbă lată de pământ presărată din loc în loc cu ierburi si un soi de maci galbeni. Marea se zbuciuma în valuri dese, care se spărgeau în spume pe plaja cu un nisip albicios şi plin de cochilii mari de scoici. Erau negri, ca în filmul lui Alex şi alergau neliniştiţi între un braţ al Deltei şi mare. Stiam ca nu voi uita imaginea asta niciodata, dar nu credeam ca nu ii voi mai putea scoate nici un moment din minte dupa cântecul lui Nicu Alifantis si acest text… Fănuş Neagu cred că este mulţumit acolo, sus pentru că îşi ascultă cântecul (numai eu ştiu de câte ori îl pun !…) şi pentru că ne-a făcut să vibrăm cu toţii pe acceaşi coardă… Vă mulţumesc !

  8. Foarte tare, tine-o tot asa !

  9. ion din sighet says:

    Multumesc maestre !

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *