Un copil bătut cu cureaua. Un copil luat de lângă părinți. Elefanții imbecilității trag din două părți de pânza de păianjăn

editorial 13 iulie foto evz.ro

Am publicat în Evenimentul Zilei două subiecte care aparent se bat cap în cap. Unul este despre o sentință vasluiană în care judecătorul, încercând să justifice faptul că-l achită pe un tată acuzat de ”rele tratamente aplicate minorului”, se lansează în comentarii despre cât de greu e să crești un copil și că uneori sunt JUSTIFICATE bătăile, chiar și cu cureaua. Textul e AICI. Al doilea este despre încă un părinte român care-și pierde definitiv copilul în bătălia cu temutul Barnevernet norvegian. Al doilea subiect e tratat AICI.
Cum poți, în același timp, să fii indignat de un judecător care explică doct cum poți lovi un copil cu paftaua și să te declari solidar cu un tată pedepsit de asistenții sociali cu decăderea din drepturile parentale? Unora poate li se va părea că aceste mesaje sunt în contradicție, dar nu este așa.
România – probabil că și alte țări, dar nu despre ele este vorba acum – are șansa de a găsi o linie de mijloc între un curent care doar aparent este foarte puternic ( cel care impune ideea că statul este proprietarul copiilor noștri) și cel ”conservator”, care spune că putem încă să transmitem generației viitoare tradiția, credința, pasiunile sau nemulțumirile noastre, ale părinților. Spun ”are șansa” pentru că e posibil ca linia de mijloc să fie pierdută din cauza faptului că ambele tabere sunt populate și de minți înfierbântate, isterici degrabă urlători dacă li se pare că este atins Adevărul Suprem din mințile lor.
În această luptă continuă se folosește foarte mult metoda generalizării. De câte ori n-ați auzit în ultimii ani fraze de genul: ”Asta e familia tradițională, bătăi și beții, violuri și incesturi!” sau ”Homosexualii vor să adopte copii ca să-i transforme în jucării sexuale!”
Fiecare tabără apelează la un caz izolat și îl transformă în trăsătură definitorie a adversarului, sperând că astfel are mai multe argumente. După mine obține doar mai multe spume la gură și nimic mai mult.
În acest război ideologic, greșește tabăra care nu-și va sancționa proprii idioți. Un judecător inept care face filosofie pe marginea altoirii unui copil nu contribuie la restabilirea raportului corect între ”corectitudinea politică” și natura umană, ci doar dă apă la moară celor care văd în familia tradițională un ring de box perpetuu. De asemenea, cred că trebuie să fii complet spălat pe creier ca să aplauzi îndepărtarea unui tată de lângă copilul său, ca și cum statul doar îți încredințează un minor spre creștere, copilul fiind, de fapt, al ”națiunii”, precum plozii comunismului. Niciun efort de educare a tatălui care a greșit, potrivit regulilor tale, doar o sancțiune drastică.
Un alt caz folosit de tembelii acestor înfruntări de idei este cel al preotului-cântăreț acuzat că plătea ca să vadă ”ciocane”. Unii spun: ”Uite, asta e biserica la care vă rugați și cotizați!” Alții pot afirma: ”Ăștia sunt homosexualii, vor copiii pentru un singur scop!” Un altul este al Episcopului de Huși care folosea Seminarul ca pe un uriaș bordel. Ce tabără este făcută de râs de preot, progresiștii, care-și văd un reprezentant frecând un elev, sau conservatorii, care văd un arhiereu făcându-i sex oral unui ucenic? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Dacă nu tac ce o să fie? Una dintre marile prostii moderne: subiectele TABU. Prostie, servilism, ipocrizie, teamă și comoditate

parintele-justin-parvu-sus-sa-avem-inimile-2009
Foto: petru-voda.ro

N-aș fi scris acest articol dacă un coleg și prieten nu-mi spunea, într-o discuție pe tema luptei ”Elie Wiesel”/”Petru Vodă”, că ”Mai bine o lași așa!” Dragul de el, îmi vrea binele, nu a fost niciun strop de răutate în cuvintele lui. Doar o bună cunoaștere a realităților din România.
Am câteva teme care mă interesează de ceva timp, majoritatea fiind legate de acest neo-stalinism care impune tăcerea politicoasă și corectă pe diverse teme. E auto-cenzura inspirată de teama catalogării de către alții. Sau de teama că vei dezvălui ceva, despre care tu crezi că e corect să fie adus la cunoștință, și că tocmai acest adevăr va declanșa consecințe nebănuite.
Eu am copilărit într-o perioadă în care ”cenzura” și ”auto-cenzura” erau cuvinte urâte de toată lumea. Acum, întoarsă cu fundul spre soare, lumea le iubește și le recomandă și celor care nu i-au cunoscut încă ”binefacerile”.
O astfel de temă este cea a ”Zilei naționale de cinstire a martirilor din închisorile comuniste”. Ea a fost stabilită la 14 mai, printr-o lege inițiată de 26 de liberali (plus vreo 7 neafiliați și un pesedist) și promulgată pe 30 mai anul acesta de președintele Klaus Iohannis. Legea a avut un parcurs prin Parlament ultra-rapid, fiind inițiată la 19 martie și deja este aplicabilă. Bravo lor!
Nu sunt fan al niciunei puteri, dar ideea m-a bucurat, mai ales după ce am aflat că a fost aleasă în pomenirea nopții de 14 spre 15 mai 1948, când au fost arestați sau dați în urmărire (și încarcerați în săptămânile următoare) între 10.000 și 15.000 de tineri. Cifrele istoricilor se contrazic, dar niciunul nu coboară cifra dramei sub 10.000!
Aceia au fost martiri ai credinței, în țară și Dumnezeu, elite ale unui spirit pe care-l văd ofilindu-se, în aplauzele unor indivizi care nu propun în loc decât sfatul de a ”gândi pozitiv”.
Bucuria de a vedea comemorată acea zi neagră din istorie măcar în scriptele oficiale pare acum amenințată.
De cine? De noi, de români. Urmează să vedem dacă lucrurile vor lua o întorsătură proastă. Eu, de felul meu, sunt mai prăpăstios, dar să dea Dumnezeu să n-am dreptate!
Ziua aleasă este una care comemorează arestarea preponderent a militanților naționaliști creștini. Așa a fost să fie! Un gulag încăpător peste seamă cum a fost cel din România avea să înghită oameni de toate etniile, convingerile politice sau credințele, dar soarta celor arestați în acea noapte amintește de poveștile martirilor de la începutul creștinismului.
Câteva dintre poveștile acestor oameni care au refuzat eliberarea în schimbul renunțării la credința strămoșească sunt înălțătoare pentru oameni din generația mea, dar ele pot părea prostești celor care astăzi își râd de orice ține de trecut.
De unde vine amenințarea? Explicația e istorică, nu caut mult și o ofer de pe siteul Memorialului Sighet, dintr-un text al lui Romulus Rusan: ” la 15 mai 1948 au fost arestaţi câteva mii de membri ai „Frăţiilor de Cruce”, organizaţie naţionalistă de tineri, care se revendica de la „Garda de Fier”, desfiinţată în 1941.”
Știau inițiatorii acest lucru pe care , repet, l-am citat în grabă de pe un site credibil, dar se găsește în orice lucrare despre acele vremuri? Îmi place să cred că da, dar nu mă amăgesc foarte tare.
Mai mult, în expunerea de motive a legii sunt amintite câteva dintre numele celor care au căzut victime ororilor din mai 1948. Două nume atrag atenția, măcar pentru că le-au văzut toți în disputele din ultimii ani produse de sesizările și reclamațiile influentului și temutului Institut Național de Studiere a Holocaustului din România ”Elie Wiesel”. Este vorba de Radu Gyr și Mircea Vulcănescu, personalități din cauza cărora Institutul a reclamat la poliție până și un biet producător de tricouri (cazul ”Legende Vii”). Cine își putea închipui că nu vor reacționa la o Lege?
Și totuși, în martie, când a fost inițiat proiectul, nu a apărut nicio reacție. Nici în 30 mai, când a fost promulgat. Abia în 6 iunie, Institutul postează un mesaj de ”consternare”. Foarte cuminți, față de alte atitudini, din trecut!
Ce înseamnă toate acestea? Poate că niște politicieni au făcut o lege în care cred, fără să le pese de consternarea unuia sau altuia, păstrând în minte doar lecția frumoasă dată de înaintași. Asta ar fi – în opinia mea – varianta ideală.
Totuși sunt unele semne de întrebare. De exemplu, un citat din arhimandritul Justin Pârvu – personalitate pentru care Institutul a dus lupte acerbe pentru a nu fi omagiat public – este reprodus în expunerea de motive fără a se cita numele celui care a rostit cuvintele! A existat o reținere și ea vine clar din studierea arhivei atacurilor și contra-atacurilor pe această temă, a apartenenței duhovnicului la Mișcarea Legionară.
Se vor limita cei de la ”Elie Wiesel” doar la mesajul din 6 iunie, înghițind gălușca promulgării unei Legi care comemorează arestarea unor personalități care îi irită? E greu de crezut și, dacă da, atunci promovarea și promulgarea acestei legi este prima dovadă că suntem capabili să ne gestionăm Istoria, fără lecții de la alții.
Fie că au inițiat legea și apoi au votat-o fără să știe adâncile ei semnificații fie că au ales bărbătește să riște un scandal și și-au dus ideile până la capăt, eu salut promulgarea ei. Acei oameni – ”generația 1948”, cum îi numea cineva – au păstrat vie scânteia românismului, în cei mai urâți ani. Simplul fapt că acum unii consideră că nu mai e nevoie de acea scânteie nu-mi poate schimba sentimentele.
-Mie mi se pare că e cea mai interesantă victorie din ultimii ani!
Asta i-am spus prietenului și colegului meu, într-o discuție telefonică, joi seara. Ba chiar am continuat:
-Eu aș titra: ”O înfrângere a Institutului Elie Wiesel”…
-Da nu mai bine nu titrezi nimic? Las-o așa, că e bine! Îi zgândărești aiurea!
Ne-am salutat, ne-am promis că ne vedem curând, dar am rămas cu un gust amar. Adică nu e ok nici măcar să saluți, în cunoștință de cauză, faptul că niște autentici martiri creștini sunt comemorați de țara ta? (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Despre Yodel, tradiții, diversitate, politică și mândruța cowboy-ului. Eurovision 2017

editorial 14 mai
Sursa foto: pagina TVR

Una dintre surprizele votului juriilor din țările europene pentru piesa noastră – Yodel It, cu Ilinca și Alex Florea – este că niciuna dintre țările pentru care muzica yodel reprezintă tradiție ( Elveția, Germania și Austria) nu a acordat nici măcar un punct melodiei românești.
Sunt mai multe posibile explicații. Prima ar fi mult prea tehnică și nu cred că a contat, atenția pe istoria tehnicilor vocale nemaifiind de mult un punct tare al membrilor juriilor internaționale.
Practic, melodia, deși e prezentată la un concurs european și folosește un stil de interpretare cu rădăcini în munții Europei, e tributară unui stil de yodel puternic diferit. Ilinca folosește yodelul american, din celebrii Munți Stâncoși, importat din Elveția, dar prelucrat în secolele trecute. Îl recunoașteți dacă ascultați interpreți de western ca Slim Clark sau – dacă e să mergem chiar la vocea pe care Ilinca o imită – Patsy Montana.
Dar, repet, nu cred că juriile din Elveția sau Germania au sesizat asta și au spus: ”Ah, ăsta nu e yodel european! Nu-i dăm puncte!” De mult tehnica nu mai are valoare în puncte pentru Eurovision.
La sfârșitul acestui material veți găsi ceva din tehnicile de yodel american, doar așa, de palmares.
Al doilea motiv (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Niște idioți căutau prin boscheți ”Sfere de Primăvară”

editorial 13 aprilie

Nu știu dacă există prostie mai mare decât asta cu discriminarea pe care induce respectarea sărbătorilor religioase. E ca și cum un Costică se simte discriminat că lui nu îi urează nimeni ”La mulți ani!” de Sfânta Maria. Sau ca nuntașii să se declare marginalizați că nu participă activ și la noaptea nunții.
O poveste mi se pare emblematică pentru chestia asta și o să o notez aici, doar pentru că suntem în perioada Sărbătorilor Pascale dar și în cea a celor mai absurde atacuri. Nu le mai enumăr, le știți. Plus că nimic nu-ți poate face mai mare plăcere decât să vezi idioți printre cei care îți contrazic ideile sau râd de convingerile tale.
În aprilie 2011, la o școală de stat din Seattle, din statul american Washington, un voluntar a vrut să împartă copiilor dulciuri puse în ouă din plastic. O profesoară i-a spus că poate să o facă dacă nu le numește ”ouă de Paște”, ci ”sfere de primăvară”! Denumire mai tâmpă nici nu puteau găsi. Nu o deranja pe profesoara – și, așa cum reiese din știri, deranjată era și administrația școlii – doar cuvântul ”Paște”, ci o deranja până și ideea de ou, de a ajuns să-i spună sferă.
Voluntarul – o adolescentă – nu a vrut decât să-i distreze pe copiii din clasa a treia cu jocul vechi de sute de ani, ”vânătoarea de ouă”. Profesoara, însă, s-a gândit la copiii care nu sărbătoresc Paștele și… Eu nu pricep, dacă nu cred că Isus a înviat din morți, copiii ăia nu pot căuta ciocolată-n boscheți? Ce scară de valori li se dărâmă?
La vremea ei, știrea a făcut furori, mulți adepți ai diversității și ai societăților deschise aplaudând gestul. Mai mult, ziarele vremii remarcau faptul că în statul Washington afișele care anunțau organizarea în parcuri a celebrelor ”vânători de ouă” sau concursuri de ”egg roll” nu mai foloseau și cuvântul Easter/Paște. Ca și cum obiceiurile veneau din neant și erau legate doar de venirea primăverii în Ierusalim. Voluntara – intervievată de un post de radio – remarca un fapt interesant: când a scos ouăle pline cu dulciuri, a spus: ”Uite, sfere de primăvară!” Și copiii au strigat în cor: ”Wow, ouă de Paște!” Știau toți despre ce era vorba, se bucurau de conținut și nu cred că vreunul a refuzat delicatesele doar pentru că nu era sigur dacă erau legate de creștinism sau de un obicei păgân, mult mai vechi. Până la urmă, singura care a folosit sintagma năroadă ”sfere de primăvară” a fost voluntara.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Trei președinți la bordel

Cică trei președinți ai României erau în Paris, chiar în Place Pigalle. Unul dintre ei se trezește vorbind:
-Eu cred că sunt Isus! M-au vândut pe 30 de arginți!
-Ba nu, eu sunt – spune al doilea – că după ce m-au ales am văzut că era o coroană de spini!
Tot vorbind, au ajuns în fața unei clădiri cu felinar roșu. Atunci al treilea a spus:
-Eu sunt Isus! Uite, vă arăt imediat!
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Fotografiile care-mi displac profund

Țineți minte jocurile din cărțile copilăriei, alea în care te puneau să găsești 5, 6 sau 7 diferențe între două imagine ce păreau identice? Mă uit la pozele de mai jos și îmi dau seama că eu nu sunt capabil să văd vreo diferență importantă.

mozaic

Oricât m-aș uita văd trei copii folosiți de părinții lor ca suport pentru pancarte pe care nu se află ideile lor, ci ale maturilor care decid asupra lor.
Și asta e rău?
E un subiect la care m-am gândit destul de mult atunci când era în toi dezbaterea legată de copiii aduși la protestele #rezist din Piața Victoriei. Multă furie a stârnit subiectul ăsta! Multă patimă și societatea părea ruptă-n două. Ca de obicei, când sunt teme din astea sensibile, pare că România este un biet teren viran pe care se luptă pe viață și pe moarte două tabere.
Așa cum bănuiam, flegmele care zburau din toate direcțiile nu erau ”din suflet”, ci doar adunau mizeria din gâtlejurile ”prestatorilor”. Dovada cea mai bună este că apărătorii de acum o lună ai protestatarilor cu prunci în brațe râd acum de cei care și-au luat copiii la Marșul pentru Viață. Și – vorba ”lozurilor” – ”viceversa”.
Eu cred că acest nou duș rece de ipocrizie pe care-l primim – mă refer la cei capabili să prindă ideea din alăturarea acestor imagini – este încă o lecție că nimic nu e veșnic în România, nici măcar convingerile ferme!
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Scandalurile Șerban Nicolae și Victor Ponta miros a diversiuni

Observând desfășurarea a zeci de campanii de presă din ultimii ani, poți afirma, cu mâna pe inimă, că strategiile propagandiștilor de dreapta și cele ale agitatorilor de stânga diferă foarte mult, dar fiecare dintre ei și-a păstrat și perfecționat metoda încă de pe vremea strămoșilor ideologici, cederiștii și feseniștii. O să încep cu agitatorii de dreapta, pentru că restul materialului va fi dedicat celor de stânga. ”Dreptacii” au o metodă clară atunci când vor să impună pe agenda publică o anumită informație: orchestra lor de alămuri țipă obsesiv un mesaj unic. Oricare ar fi subiectul discuției, orice i-ai întreba, răspunsul lor e același: ”Uite ce grozăvie s-a întâmplat!” Dacă li se spune că nu ăsta e subiectul, sar ca arși și urlă că se mușamalizează oroarea! Cu timpul, mesajul e repetat atât de des încât pare că e cel mai important din istoria recentă a țării.
Dimpotrivă, strategia stângii a fost mereu de a nu răspunde la primul val de acuze. Să spere că interlocutorul se va plictisi să repete în gol același mesaj și că disputa se va încheia de la sine. Când au posibilitatea de a controla agenda publică, agitatorii de stânga au preferat soluția diversiunii, pentru a ieși dintr-o situație încurcată. Așa se face că, taman când te concentrezi pe un subiect, apare o altă temă și îți e imposibil să nu o dezbați.
De aceea, când aud cinci propagandiști cunoscuți ca fiind de dreapta că strigă un mesaj unic, încep să fiu atent, poate deslușesc ce efect urmăresc de fapt. Tot așa, când în mijlocul unui scandal care ține stânga în corzi, apare un subiect nou, sunt atent la felul în care, încet-încet, se lasă tăcerea peste principalul motiv de ceartă.
Din aceste motive nu-mi plac două teme care ne asaltează de ceva vreme. Prima este amendamentul făcut de senatorul Șerban Nicolae la Legea Grațierii. Acest amendament are în el confirmarea tuturor atacurilor care au vizat PSD în ultimii ani. Să faci o asemenea lege – în mijlocul disputei pentru OUG 13 – pare prostia supremă. Totuși nu se poate să nu remarc o serie de avantaje politice pe care le aduce apariția acestui scandal, stârnit de inițiatorul amendamentului care oricum era unul dintre cei mai antipatizați pesediști pentru adversarii partidului. Adică nu are nimic de pierdut.
În primul rând, atenția s-a mutat de la Guvern la Parlament, asta în condițiile în care, de la promulgarea Bugetului încoace, până și președintele Klaus Iohannis se străduiește destul de mult să-și repare relația cu Cabinetul Sorin Grindeanu. Apoi acest amendament a permis principalilor lideri ai PSD să se declare împotriva grațierii faptelor de corupție, tocmai când aveau mai mare nevoie, adică aveau de discutat cu străini, Liviu Dragnea în Israel și Grindeanu cu liderii europeni.
Plus că nu cred că ar fi vreun politician din cele două mari partide, PSD și PNL, care să fie chiar atât de supărat dacă ar trece un asemenea amendament.
Al doilea scandal care intrigă este cel al plecării lui Victor Ponta din PSD. El are trei componente, despre care se discută de mult timp, încă din timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare. Prima este așa-zisa scoatere de pe liste a membrilor Guvernul Ponta și marginalizarea lor. A doua este eterna ceartă dintre Călin Popescu-Tăriceanu și Daniel Constantin și, în fine, a treia, ruperea dintre UNPR și PMP.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi! Și cum se sărbătorea Ziua Femeii când femeile de acum erau fete


Ziua Femeii, Ziua Mamei, spune-i cum vrei, pare a fi una dintre cele mai hulite zile speciale din parcursul unui an. Mulți o consideră o serbare comunistă, preluată și la noi în cei 50 de ani de spălare de creiere și apoi păstrată mai mult pentru a satisface lăcomia principalelor beneficiare ale serbării, funcționare de ghișeu, cadre didactice sau cine știe ce doamne sau domnișoare întâlnești în fatidica zi. Alții spun că e o zi dedicată doar discuțiilor interminabile și goale de efect despre discriminare, violență sau emancipare. Eu cred că, indiferent de la ce a plecat, e o zi în care să ne amintim că suntem, totuși, diferiți de partenerele noastre de planetă. Diferiți, într-un sens frumos în ceea ce le privește.
De la început vreau să spun că știu rolul jucat și de această zi în propaganda din anii comunismului, când, de exemplu, din cele două ore de program de televiziune pe zi, cât rămăseseră în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, 10 minute erau destinate ”tâmpirii” copiilor. Da, nicio generație, nicio categorie socială – sau, cum le plăcea ”limbarilor” de lemn să spună: ”categorie socio-profesională sau de vârstă” – nu scăpa picăturii zilnice de otravă ”materialist-dialectică”.

abecedarul

Uite, până și materialul ăsta îl voi ilustra cu o poză luată de pe net, un text din cărțile de citire ale începuturilor anilor ’80, care are și el un strop din stereotipiile vremii, menite uniformizării celor care urmau să devină ”omul nou, făurar al societății socialiste multilateral-dezvoltate”:
La televizor
Mama deschide televizorul. Paraschiva și Chiriac vin repede. E ora copiilor. Apare Mihaela. Ea stă de vorbă cu școlarii din clasa întîi.
-Am aflat că învățați bine și mă bucur, spune Mihaela. Acum, puteți citi și socoti. Ați învățat multe poezii. Desenați și cîntați frumos. Ba chiar, de 8 Martie, ați trimis felicitări mamei și tovarășei învățătoare. Bravo copii!
Paraschiva și Chiriac sar în sus de bucurie.

Până și desenul era din categoria mesajelor ce ar fi trebuit să le purtăm tatuate pe creier: călăuzit de raza de lumină a partidului, televizorul a pătruns până în satele îndepărtate și ”oamenii muncii de la sate” întâmpinau bucuria Telejurnalului sau a ”Arcului peste timp” îmbrăcați în straie de sărbătoare!
Așa și? Au reușit aceste mesaje – și altele zeci de mii care asaltau o populație înfometată, înfricoșată și înfrigurată – să preîntâmpine evenimente cum aveau să fie Revoluția sau Piața Universității? Evident că nu. Mintea umană selectează ce reține din amalgamul de informații care i se varsă-n minte. Sigur, au o influență, dar nu una decisivă pentru generații întregi. Fac o paranteză: așa cum nu vor mai avea efect, peste ani, nici multe din mesajele care azi par să ne izbească la tot pasul.
Tot ce e forțat, nefiresc naturii umane e respins până la urmă de mintea omului întreg la cap.
Așa că și din ”scârbavnica serbare comunistă” a zilei de 8 Martie păstrez ce nu e contra-naturii: scrisoarea colorată strâmb, la care munceam zile întregi, pentru mama sau bunica, buchetul dus unei învățătoare căreia îi păstrez și astăzi calde amintiri sau cel de ghiocei pe care bunicul mi-l strecura la capul patului în seara de 7 și a doua zi dimineața, când făceam ochi, îl ofeream mamei, mândru ca și cum eu l-aș fi cules.
Sfatul meu – pe care nu-l ofer nimănui, doar îl notez pe acest blog, dacă îl voi uita vreodată – este cam așa: Nu vezi de ce copilul tău să-i ducă un buchet de flori profesoarei? Nu-i trimite florile. Nu vrei să-i dai o zambilă celei de la ghișeul la care te-ai nimerit tocmai azi, cu un vraf de acte pentru multiplicat? Nu-i da. Amâni cu o zi vizita la doctoriță? Perfect, ai rămas cu banii de 3 narcise. Dar nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi, unei femei dragi, cui vrei tu, mamă, soră, nevastă, amantă sau fiică! Tu pierzi dacă nu faci asta.
Așa se face că am rămas
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Oscarul a devenit un fel de Eurovision! Dacă eu trebuia să aleg doar între Moonlight și Lala Land, Oscarul se amâna un an

Mare agitație, ca în fiecare an, cu festivitatea de decernare a Oscarurilor. Anul ăsta parcă un pic mai multă, dat fiind faptul că s-au încurcat borcanele cu mierea faimei și… premiul a traversat de la un film la altul pe un curcubeu.
Sincer, acum vorbesc în necunoștință – parțială – de cauză. Am început amândouă filmele care și-au disputat supremația. Nu l-am văzut pe niciunul până la capăt, nu din cauza vreunei aroganțe intelectuale, ci pur și simplu am considerat că-mi pierd timpul urmărind finalul unor povești care nu m-au prins până spre jumătatea lor. În definitiv, sunt obiecte de consum și, ca la o ciocolată care nu te ”fură” de la prima pătrățică, poți s-o lași neterminată pe marginea farfurioarei.
Unul dintre filme e o poveste din gategoria ”gândește pozitiv”, cu o muzică departe de gustul meu. Asta nu înseamnă cu nu or fi și oameni cărora le place. Poate nu au ascultat jazz-ul anilor de aur, poate li se pare mai bună copia decât originalul. Habar nu am și nici nu mă frământă. Iar figura cu două finaluri am aflat-o de la alții, care au avut timp să-l vadă pe tot.
Celălalt film m-a lăsat rece, e a mia dramă de acest fel lansată în ultimii ani și nici nu simt că va avea impactul unor filme ca Străzile din Philadelphia sau Brokeback Mountain.
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Adevărul despre întâlnirea Iohannis-Grindeanu


Un episod foarte interesant al luptei dintre palatele Cotroceni, Parlamentului și Victoria este anunțata întâlnire dintre președintele Klaus Iohannis și premierul Sorin Grindeanu. Extaziații deținători ai adevărului absolut au expus imediat – și fără drept de apel – realitatea LOR despre acest eveniment: ”Iohannis îl cheamă la ordine pe Grindeanu!” și ”PSD își trimite emisarii la Cotroceni ca să-i explice lui Iohannis programul de guvernare”. Are vreuna dintre aceste tabere dreptate?
Opinia mea e că o asemenea întâlnire poate însemna finalul unei perioade mult prea tensionate ca să devină vreodată productivă pentru vreuna dintre părți – fie și doar electoral, dacă de social și economic nu le pasă.
Care poate fi scenariul cel mai negativ? Cel mai întunecat sfârșit al întâlnirii de miercuri este ca, după discuția cu premierul și ministrul de Finanțe, Iohannis să iasă public și să spună că programul de guvernare nu este realizabil, să ceară Guvernului să-l modifice și să amenințe că va retrimite fiecare reformă a PSD la Parlament, cerând probabil la fiecare dintre ele să se specifice mai clar sursele de finanțare.
E ăsta un scenariu atât de negru? Sau, mai bine spus, este ăsta un scenariu care nu se manifestă deja public? Opoziția de după 11 decembrie constă în câteva declarații mieunate ale liberalilor surprinși pe holurile Parlamentului sau în postări amar-umoristice pe wall-urile useriștilor. Iohannis în schimb, la depunerea jurământului de către Guvern, a spus deja că așteaptă de la Cabinet să i explice soluțiile pentru majorările de venituri și reducerile de taxe. Mai mult, pe Legea celor 102 de taxe a experimentat retrimiterea legilor în Parlament. Evident, produce disconfort și întârzieri, dar rezultatul final e nul. Repetată la nesfârșit, metoda nu e decât o sursă de iritare și finalul fiecărui demers este un nou titlu de genul: ”Iohannis îngenuncheat pe Legea…”
(mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment