Soluție de părinte: paranoia? Gânduri inspirate de Pedofilul din Drumul Taberei


Foto: Suspectul agresiunii sexuale din 5 ianuarie 2017

O întrebare simplă, la care răspunsul nu e simplu de oferit de anchetatori: câte agresiuni a comis pedofilul din Drumul Taberei? 2? 4? 6? Până la prinderea nenorocitului nu vom avea un răspuns. Altă întrebare: câte agresiuni mai face până a fi prins? Sunt întrebări normale, normale pentru că noi, părinții, suntem paranoici atunci când e vorba de copii.
Ca părinte și mai ales ca tată de fete cazul ”Pedofilului” din lift îmi dă fiori. Fiori de spaimă, normal. Și de neputință, pentru că, analizând desfășurarea evenimentelor, nu poți să nu observi că soluția nu e decât una: să nu-ți lași niciodată copiii nesupravegheați. Altfel e un joc al hazardului: unul dintre ”vânătorii” de senzații tari poate apărea în calea lor și să îi traumatizeze pentru mult timp sau, la fel de bine, se poate ca ei să zburde liberi și fericiți o copilărie întreagă fără ca vreun nenorocit din ăsta să le întunece lumea!


Foto: Suspect de agresiune asupra a 4 copii, într-un lift din cartierul Titan, 10 iunie 2015

Am găsit cazuri nerezolvate din 2012, 2015 și cine știe câte or mai fi. Ele nu trădează o lipsă de profesionalism a anchetatorilor pentru că vorbim de agresori care nu fac parte din anturajul victimelor, frecventează locurile unde atacă doar pentru scurt timp, cât să ”ochească” o victimă și să descopere puțin din topografie. E vorba de agresori ”random”, cum îi numesc criminologii, adică își aleg victimele la întâmplare sau după criterii doar de ei știute.
Spaima îmi e alimentată de corul de experți criminaliști, psihologi, psihiatri sau idioți pozitivi specializați în parenting care mă asaltează de pe toate posturile de televiziune. Cel mai enervant mesaj este ”să nu lăsăm frica să ne schimbe comportamentul”. ”Să nu îngrădim libertatea copilului”!
Mesajul pe care acești oameni îl transmit este că societatea este neputincioasă când vine vorba de a depista astfel de indivizi înainte ca ei să facă victime. Procentul celor care dau semne depistate de cei din jurul lor este infim. Asta nu e o realitate a României, prilej pentru cârcotași de a critica lipsa noastră de educație, ci e o dramă a lumii moderne. Dacă viitorul agresor nu comercializă pornografie, dacă nu e prins pândind imagini cu copii, ci se comportă ca un individ normal, nu avem cum să îl dibuim.
Și atunci ce-i rămâne părintelui de făcut? (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Goana CIA după manuscrisul cărții despre Președintele SUA. Rolul jucat de un cronicar de gastronomie și un agent cu nume de sfânt

editorial 5 ianuarie

E foarte multă agitație zilele astea legat de niște cărți de amintiri, din pură ipocrizie mai vizibile fiind dezvăluirile despre Donald Trump decât cele despre învinsa sa rivală, Hillary Clinton.
O hârtie strecurată în volumul uriaș de documente declasificate în operațiunea JFK Files ( actele legate de anchetele privind asasinarea celui de-al 35-lea președinte american la 22 noiembrie 1963) vorbește despre astfel de cărți de dezvăluiri, o obișnuință în peisajul american de aproape 50 de ani.

”Confidential”

Documentul arată clar cum agenții statului american monitorizau dezvăluiri incomode despre foști conducători ai SUA și cum informațiile despre locurile unde puteau vedea lumina tiparului căpătau valoarea de ”secrete de stat”.
Actul este o cablogramă de la rezidența din Franța către centrala CIA din noiembrie 1966. Ea conține informațiile strânse de un agent secret, având numele conspirativ de Rodigast, probabil ales ca o trimitere la creatorul de imnuri Samuel Rodigast.
Agentul de la Paris comunică:
”Un corespondent al Newsweek la Paris, Ray Sokolov, i-a spus lui RODIGAST că are misiunea de la șefii săi de la centru să încerce să dea de urma manuscrisului cărții lui Manchester despre asasinarea lui Kennedy. El speră că e acum în mâinile unui editor francez, pentru traducere și că va putea pune mâna pe ea, măcar pentru puțin timp, pentru că Newsweek are informația că Jacqueline Kennedy retrage cartea, măcar temporar, probabil insistând să se facă unele tăieri (din text n.n.).”

Femeia care a fascinat Secolul XX

Personajele din primul pasaj trebuie detaliate pentru a înțelege importanța telegramei. În primul rând e vorba de Jacqueline Kennedy, fascinanta văduvă a președintelui. E femeia care a înflăcărat imaginația a generații întregi în secolul trecut. Creatoare de modele, Jackie a impus modele de ținute, de tunsori, de gândire, lăsând lumii imaginea femeii frumoase, bogate, dar lovită de soartă, în special după ce i-a murit și al doilea soț, miliardarul grec Aristotel Onassis.
Fotografia din material este făcută în avionul care aducea la Washington trupul lui JFK, în timp ce succesorul, Lyndon B. Johnson depune jurământul de președinte. În prim plan este Jackie Kennedy.
Imediat după asasinarea lui JFK, Jacqueline a decis să înregistreze un interviu de peste 10 ore cu un istoric, William Manchester. Un rol important în ideea editării unei cărți care să descrie prin ce a trecut familia Kennedy în perioada 22-25 noiembrie 1963 l-a avut și Bobby, fratele președintelui ucis. La acea dată, Bobby era procuror general, dar aspirațiile sale ținteau Casa Albă. Nu a ajuns, fiind și el victima unui asasinat, în 1968.
După ce documentarea a fost completă – și avansul de 65.000 de dolari cheltuit – Manchester a scris cartea ”Moartea unui Președinte: noiembrie 20-noiembrie 25, 1963”. Ea a fost gata în a doua jumătate a lui 1966, dar familia Kennedy nu a mai fost de acord cu publicarea unor pasaje, destul de consistente, și nu și-a mai dat acordul pentru publicare până nu au fost scoase 654 de pagini, inclusiv dezvăluirea că frumoasa Jackie fuma. Chiar cenzurat, volumul s-a vândut, în 1967, într-un milion de exemplare! Casetele înregistrate în 1963 sunt secrete până în… 2067. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

De ce s-a oprit Rex Tillerson la București

editorial 17 noiembrie

În urmă cu vreo două seri, o știre a făcut turul televiziunilor, siteurilor de știri și al social media din țara noastră: șeful diplomației americane, secretarul de stat Rex Tillerson, a venit la București. Informația a căpătat rapid parfumul unui episod dintr-un thriller politic. Se făceau speculații, are mai de care mai captivante. Ba că a venit să-i spună lui Dragnea să-și ia bagajele din poarta Camerei Deputaților, ba că a venit până aici tocmai ca să nu se vadă cu Iohannis, dându-i acestuia un semnal înțeles doar de marii inițiați ai măruntaielor politicii externe. S-a spus inclusiv că Tillerson a venit aici speriat de faptul că senatorii din Comisia noastră de Apărare nu au fost luni la serviciu ca să avizeze Legea achiziției rachetelor Patriot, domniile lor fiind ocupați în acea zi să se pozeze la popota SRI. Evenimentul a avut mai mult ca efect împlinirea unui vis mai vechi de-al lui Dragnea, acum, punând presiune pe colegii săi din Comisie, are și el un rol în această tranzacție. Era nevoie de venirea unui oficial american? Ca și cum e vreun politician român care să se opună acestui contract din care se adapă toți ca dintr-o Fântână a Dorințelor?
Uite tocmai această Fântână îmi amintește (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Nu-mi plac ”dosarele ritualice”, Mineriadă, Revoluție, ”15 noiembrie 1987”!

editorial 14 noiembrie
Foto preluare evz.ro

După ce autoritățile din România au tăcut 30 de ani pe tema înăbușirii revoltei din 15 noiembrie 1987, de la Brașov, a apărut, ca din neant un comunicat al Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație care ne anunță că există un dosar legat de faptele comise atunci.
Gestul de a deschide acest dosar e lăudabil, dar ziua aleasă pentru comunicarea sa e discutabilă. Îmi dă senzația că nu e vorba de o încercare reală de stabilire a unor adevăruri, din care multe poartă sigur și încărcătură penală, ci că e vorba de un gest care ține mai mult de arta comunicării publice.
Dintr-un gest normal de cercetare a unor fapte penale, prin simpla anunțare a existenței dosarului exact la data comemorării a 30 de ani, întregul demers devine unul mediatic.
Și nu e primul de acest fel. Din iunie 2016 încoace, (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

În spatele luminii Regelui era întunericul

Stema Regală mare
Foto Stema Casei Regale a României


Ce se întâmplă zilele astea la ușa reședinței Regelui Mihai este cea mai cruntă dovadă că visele copilăriei nu merită să se împlinească. Visul copilăriei mele ca ziarist, în primii ani de după Revoluție, ca simplu spectator al vieții politice și sociale, era întoarcerea Regelui Mihai pe tronul României. Astăzi, 10 noiembrie 2017, afirm cu tărie: visul meu era o imensă tâmpenie.
Mă uit acum la războiul dintre interviurile, postările și comunicatele sau pur și simplu flegmele și filmările făcute pe ascuns și mă gândesc că visul din copilăria mea post-revoluționară a fost o uriașă capcană.
Țigăneala nepot, mamă, mătușă și ce-or mai fi ei demonstrează că puterea nu e făcută să o lași urmașilor, nu e cinstit pentru cei asupra cărora se exercită această putere ca ea să ajungă la cineva care poate fi nedemn sau nepregătit. Nu am nici acum vreun dubiu că Regele Mihai I ar fi fost mai presus decât oricare dintre conducătorii pe care i-am avut în ultimii 27 de ani.
Când, la 20 de ani, visam la Regalitate eram orbit de personalitatea Regelui, cel din poveștile bunicilor, cel a cărui putere o simțeai chiar și din paginile de istorie răstălmăcită din anii comunismului. Acum văd dincolo de lumina lui și că în urma sa pândeau umbra nimicului, pufoșenia micimii, exhibiționismul de vedete de cabaret când au probleme sentimentale. Acum văd că ăștia se filmează sunând la uși. Se dau în gât în comunicate sub sigla cândva glorioasă a Coroanei române, comunicate date în grabă, de teama știrilor de la ora 19.00. Sunt neputincioși în a gestiona o biată criză de familie, dar sunt urmașii unui om care a gestionat în tinerețe situații de mii de ori mai grave. Pare că tăria genei Sale s-a epuizat în 65 de ani de eternă criză.
Pe lângă gustul amar, scandalul ăsta (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Îmi e mai frică de ministrul Sănătății decât de Olivia Steer!

editorial 11 august

Aproape nimeni nu ”a avut timp” de o știre pe care eu o consider importantă, pentru că ea demonstrează un lucru pe care l-am intuit încă de la începutul verii: Ministerul Sănătății a încercat să-și mascheze incompetența în problema asigurării populației cu vaccinurile necesare și să ascundă o realitate cruntă a societății noastre: sute de așezări nu au un medic.
Pentru variile epidemii care ne lovesc s-a găsit vinovatul perfect: militanții anti-vaccin. Periculoși, e adevărat, pot face prozeliți în cele mai variate medii, fie hipsteri pozitivi, cum e publicul divei Steer, fie habotnici, speriați cu afurisenia de un popă ciudat din deșertul dobrogean.
Acum ministrul Florian Bodog a decis să o demită pe Amalia Șerban, directorul general al Direcției Generale de asistență medicală și sănătate publică. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Țară de rahat, teroriști de rahat

Nu se poate să nu știți bancul ăla cu baciul care, sprijinit în toiag, vede cum un deltaplan se zgâlțâie în aer și apoi se prăbușește, stricând o căpiță de fân. Cu înțelepciune mioritică, baciul exclamă:Țară de rahat, teroriști de rahat!
Într-un fel, ca în mai toate bancurile care dizolvă realitatea amară în dulceața râsului, e un strop de adevăr în constatarea ciobanului, în fiecare țară atentatele au și ceva specific. Fiecare țară suportă consecințele zgândăririi propriului rahat, folosesc termenul doar ca să continui ideea baciului cu toiag.
De la început vreau să spun că nu există legătură sau comparație între teroriștii islamici (pericolul palpabil al lumii civilizate, organizați aproape militar) și activiștii ”antifa”, militanți împotriva ”supremației albe”, dar printre ei au apărut tot mai mulți tipi violenți, dovadă fiind câteva mitinguri americane care au degenerat. Legătura este, după mine, că fiecare țară are de rezolvat situațiile care au apărut tocmai pentru că, în trecut, a avut de găsit soluții pentru alte probleme. A nega această realitate este o idioțenie.
Chiar și în cazul atacurilor islamiste, despre care putem afirma că au câteva trăsături comune, semn că ”modelul” a fost gândit de o singură minte, tot apar diferențe de la o țară la alta. Schema lor e simplă, atacuri simultane, pentru a induce senzația că un oraș sau chiar o țară este atacată de o adevărată armată, folosirea explozibililor, dacă există posibilitatea, sau a mijloacelor ușor de procurat (mașini, cuțite, arme mici de foc) pentru a transmite mesajul că orice militant se poate înarma de la orice colț de stradă.
În seria de atentate care a lovit recent Spania, filmul evenimentelor pare că a fost deslușit de poliție. O grupare de 11 tineri, strânși în jurul unui imam dement, plănuia o lovitură cu explozibili. Manevrarea tembelă a bombelor a lăsat banda fără creier și fără muniție. Pe 16 august, într-o explozie accidentală, imamul a murit și a fost distrus tot materialul care urma să fie detonat. Din acel moment, tinerii au acționat ca o găină decapitată, lovind orice în jur. Unul a luat o camionetă și a intrat în mulțime, alți cinci căutau grupuri de oameni pe care să sară cu cuțitele. Au fost împușcați aproape toți.
Moduri de operare devenite în mod tragic ”clasice”, instructaje foarte eficiente ideologic, dar fără prea mare accent pe pregătirea fizică pentru luptă sau pentru ”supraviețuirea” când ești urmărit, totuși este ceva în acest atentat mare eșuat care este specific Spaniei.
De 20 de ani, oricâte fărădelegi ar face românii sau rușii în Spania nu-i pot detrona la acest capitol pe marocani. Veniți în Peninsulă de la doar o aruncătură de băț, marocanii fac aici legea în lumea crimei organizate locale. În mod natural, din aceste medii ”răsar” și tinerii care sunt atrași de extremism.
Mai mult, ăsta nu e un fapt nou, încă de la atentatele din 2004, se știe că teroriștii din Spania provin din comunitatea de marocani, așa cum belgienii știu până și cartierele din Bruxelles din care provin teroriștii care au lovit în 3 țări europene.

editorial 23 august 1
Abdelbaki Es Satty

În 2017, imamul mort în explozia din 16 august, Abdelbaki Es Satty, a povestit prietenilor că, în 2012, fiind în închisoare, l-a cunoscut pe unul dintre marocanii condamnați pentru organizarea atentatelor din 2004, de la Madrid, când au murit 192 de persoane. Cumva tipi de genul ăsta se găsesc între ei, se împrietenesc și își cresc propria experiență, împărtășind cu aceia asemenea lor.
Grupurile de marocani sunt ”marca înregistrată” a atentatelor sângeroase din Spania. Nu e vorba de emigranți ajunși aici de câteva luni, ci de oameni care stau în Spania de ani buni, poate chiar la a doua generație pe pământ hispanic.
Chiar dacă unele idei, ”inspirația”, tehnicile le vin din afară, luptătorii implicați în aceste acțiuni sunt produse ale societății pe care o lovesc. Și par destul de mulți.

editorial 23 august
Andrew Schneck

La fel s-a întâmplat și în cazul – mult mai puțin mediatizat – al teroristului Andrew Schneck, tânărul surprins în timp ce încerca să pună o bombă la soclul statuii unui erou confederat. Când a fost reținut, individul a spus că ”Tipul ăsta îmi e antipatic!”
Deși Justiția americană ezită să îl inculpe pentru terorism, el tot riscă vreo 40 de ani de închisoare. După mine, Andrew e de același calibru cu criminalii marocani din Spania. Punea o bombă de mare forță, într-un parc, existând riscul să omoare sau să rănească oameni. Are o ideologie, progresismul de extremă-stânga, convingerea că fără gesturi extreme nu se mișcă nimic, are acces la materiale explozibile și dorința de a muri pentru ideile sale. Vă reamintesc faptul că individul a încercat să se sinucidă, înghițind nitroglicerină și scuipând imediat, probabil în speranța că declanșează o explozie. El nu distrugea o statuie care îl enerva, ci transmitea un mesaj. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Pe când rămâne în București doar statuia lui Kogălniceanu?

monument Robert E. Lee si Thomas Stonewall Jackson
Foto baltimoresun.com

Recentul Război de Secesiune care a izbucnit în America, după ce a clocotit la focul scăzut al injuriilor pe net, îmi dă sentimente contradictorii. Pe de o parte, inima mea de fost adolescent adăpat la poveștile propagate cândva pe marile ecrane sau de sălile de lectură deplânge a doua mare înfrângere a gloriosului Dixieland, pe de altă parte, destul de matur fiind, măcar ca vârstă, nu pot să nu analizez sentimentele pe care le-am trăit imediat după Revoluție, când am văzut căzând statuia lui Lenin din fața Casei Scînteii.
Nu cred că aș fi rezistat să trec zilnic pe lângă un simbol al comunismului (pe care, trăindu-l până la 20 de ani, îl identific cu cea mai dezgustătoare doctrină care a împuțit vreodată mintea umană) doar pentru că un crtic de artă sau vreun sculptor mi-ar fi spus că e o operă. Același sentiment de neîmplinire a schimbării l-am avut până să fie coborât de pe piedestal monumentul Ostașului Sovietic și îl mai am încă știind că undeva în București este un Mausoleu al Luptei de Clasă.
Mai mult, având ceva semințe de tradiționalism și naționalism în suflet, mărturisesc faptul că m-a interesat dezbaterea din 2004 privind reamplasarea monumentului celor 13 Generali din Arad. Dar pot să înțeleg că atunci Adrian Năstase avea nevoie de îngăduința occidentalilor care ne considerau șovini și de voturile maghiarilor pentru prezidențiale.
Nu degeaba am adus vorba despre politică, pentru că eu cred că în America acum e foarte multă politică, nemaiînfruntându-se doctrine economice sau financiare, ci doctrine sociale, iar taberele violente sunt formate, după mine, din exaltați ai celor două filosofii de viață care se încăpățânează să nu găsească o cale de dialog. Pe de altă parte cred că e prea târziu ca să mai identificăm primii vinovați, ci mai potrivit ar fi să se caute soluții lucide. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment

Amara sminteală a ideilor cândva mărețe. Neo-nazistul din Dixie și episcopul păcătos din Huși

Așa a fost să fie, să mă atragă două cazuri, să am informații în plus și să le văd apoi propagate. E vorba de cazul Episcopului Corneliu al Hușiului și de americanul Matthew Heimbach, unul dintre organizatorii mitingului sângeros din Charlottesville.
Dar aceste două povești mi-au lăsat un gust amar, aroma fetidă a idiotului care-și bate joc de realitățile și credințele a mii, poate chiar milioane de oameni. E un gust care nu trece dacă-ți clătești gura cu apa pură a izvorului dătător de viață al unei națiuni.
O să explic de ce doare cazul lui Matt Heimbach (aveți aici articolul din Evenimentul Zilei despre această poveste). Am militat mereu pentru o măsură în proporția în care acceptăm să ne aruncăm la gunoi personalitățile. Mi se par excese momentele dezgustătoare pentru mândria (cât a mai rămas din ea!) unei nații că am acceptat cu nejustificată tăcere să fie chemați la Poliție comercianții tricourilor din seria ”Legende Vii” sau când ditamai Banca Națională a României a fost trasă de urechi pentru că din colecția foștilor guvernatori onorați cu câte o monedă comemorativă nu a fost exclus Mihail Manoilescu. Nu vreau ca România să ajungă în momentele stânjenitoare prin care trec acum alte țări – cum ar fi SUA – de a ne ciunti istoria, de a ne presăra aiurea cenușă în creștet doar pentru a face plăcere unor indivizi care, terminând interdicțiile logice, au ajuns la excese cum ar fi dărâmarea statuilor, măcelărirea filmelor sau a cărților.

editorial 15 august 1

Marșul din Charlottesville de la care a pornit scandalul a fost inițiat tocmai pentru că se pregătește demolarea statuii generalului Robert E. Lee, acuzat de puriști că a apărat cu arma-n mână menținerea sclaviei. E o prostie să reduci Războiul Civil la eliberarea negrilor, să negi realitățile complexe și să le reduci la problema minorităților de orice fel.
Și peste Ocean s-a ajuns ca o dezbatere care trebuia să se învârtă în jurul măreției apuse a Sudului să se reducă la bătăile de stradă dintre susținătorii minorităților și cei ai ”supremației albilor”. Același efect ca acela asupra respectului cuvenit Confederației l-a avut Matt Heimbach și pentru România, apărând într-un tricou cu Zelea Codreanu la procesul nebunului care a intrat cu mașina în contra-manifestanți!
Știu că și în tabăra adversă – a puriștilor-progresiști – lucrurile se întâmplă la fel, când apare câte un exaltat, dar gustul amar mi-l lasă – ce să fac, toți plătim tribut subiectivismului – cazuri precum cel al lui Heimbach.
Normal, va apărea teoria cu ”Vezi ce se întâmplă dacă lăsăm să mai existe tricouri ca acela?” E o prostie, e ca și cum am interzice vânătoarea pentru că apare câte un idiot care-și împușcă vecinul și nu pentru că acest sport este o amenințare la adresa faunei. (mai mult…)

Posted in Editoriale | 1 Comment

Legea Vaccinării, au fost învinși exaltații din ambele tabere

editorial 11 august
Foto evz.ro

Cu ajutorul siteului evz.ro pot compara versiunile Legii Vaccinării și înțelege transformările prin care a trecut, din faza de proiect supus dezbaterii la cea adoptată de Guvern și trimisă spre aprobare Parlamentului. De la prima prezentare a acestui proiect – controversat din cu totul și cu totul alte motive decât ale mele – am fost adversarul unor prevederi din cuprinsul său. Prevederi care nu schimbau cu nimic esența legii – vaccinarea în masă pentru eradicarea unor boli și vaccinarea în regim de criză, în cazul epidemiilor. Totuși prevederile care m-au iritat erau niște măsuri pompieristice, inepte, concepute de niște arbitrii ai interdicțiilor, ajunși în Ministerul Sănătății, așa cum au împânzit toate instituțiile. Aproape toate erau inaplicabile, făceau trimiteri la articole din Codul Penal care nu au legătură cu obiectul acestei legi sau arogau unor instituții puteri pe care nu le au prin legile lor de înființare. Acum sunt remediate majoritatea, semn că arbitrii interdicțiilor și pedepselor au fost puși cu botul pe labe, așa cum esența acestei legi îi pune la locul lor pe propagandiștii anti-vaccin.
Au mai rămas aberații, dar acum e vineri, e miez de august și nu are farmec să te apuci să compari texte de lege sau proiecte. (mai mult…)

Posted in Editoriale | Leave a comment