Category Archives: Jurnal de tătic

Jurnal de tătic. O expresie pe care nu o înțeleg: Mi se face părul măciucă

Nu mă întrebați de ce, dar ocolesc de câte ori pot expresia ”e trasă de păr”. Sunt atâtea alte feluri de a spune că o poveste e gogonată încât nu văd de ce trebuie să folosesc una care parcă nu merge cu ”frizura” mea.
De asemenea senzația de ”bad hair day” îmi e la fel de străină ca și ”PM sindrom” sau, când vreau să spun că îmi e frică, mă feresc de ”mi se ridică părul pe ceafă” sau de ”am albit de groază”. Lasă că limba noastră e atât de bogată că reușesc să mă exprim fără să mă oprească vreunul din vorbă ca să întrebe hâtru: „Ce ți se ridică?” Sau ”Unde ai albit?”
Totuși, recunosc, mi se face părul măciucă când vine vorba de…
-Tati, trebuie să-i scriu lui Moș Crăciun!

jurnal 28

Alecsia are 8 ani și nu știu cât mai e în mintea ei din vraja sărbătorilor cu alaiul lor de basme sau cât e ”vrăjeală” de viitoare femeie care știe că nu șnurul de Mărțișor te ferește de necazuri în casă ci bijuteria care atârnă de el!
Am zis să testez, să văd cum stă treaba. Nu că asta m-ar ajuta mult la recalcularea bugetului de sărbători, dar măcar știm cum stăm. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Cum reușesc femeile să joace bărbații pe degete

jurnal 27

Pun poza asta și explic un strop mai încolo care-i rostul ei. Are o legătură cu Jurnalul de tătic, chiar dacă nu apare în ea nici măcar o umbră de copil.
Se spune că femeile au reușit de-a lungul mileniilor să-i țină pe bărbați în laț pentru că ele stăpânesc tehnica de a exploata faptul că în fiecare mascul zace un copil care nu va atinge niciodată vârsta maturității.
Eu nu credeam asta, pentru că nu simt că vreo femeie din cele pe care mi le-a scos Dumnezeu în cale a putut să mă fraierească ca pe un puști! Deși, dacă stau bine să mă gândesc…
Asta până weekendul trecut, la sfârșitul căruia mi-am pus serios întrebarea : copilul din mine mai crește vreodată?
Sâmbătă seara, eu și Silvana trebuia să mergem la un concert de rock. Se anunța o seară pe gustul meu, cu muzică bună pentru creier, oameni dragi în jur și ceva mâncare pe gustul meu. Fetele erau la bunici, așa că în casă eram doar noi, pisica Mitzu, țestoasa Vasile și destule planuri pentru viitorul imediat.
Numai că – ăsta sunt eu, Cănuță Om Sucit! – cu cât se apropia ora să plecăm, buna dispoziție se scurgea din mine precum sângele din venele sinucigașului. Mai era vreo juma’ de oră până să ieșim pe ușă iar eu m-am proțăpit pe canapea, cu fruntea prinsă între palme și am început a luneca într-un butoi cu melancolie, mai încăpător decât putina în care soacră-mea face farmece din varza albă.
Gânduri negre, amintiri urâte, un viitor cenușiu, toate urâțeniile vieții care încruntă fruntea unui bărbat cu responsabilități se agățau de mine și nu mă lăsau să mă bucur de o sâmbătă în oraș alături de una dintre cele trei ființe iubite.
Mă pregăteam să-i spun Silvanei că nu ar fi rău să meargă singură la concert, ca să nu-i stric și ei seara, când mi-a luat-o înainte și mi-a spus:
-Auzi? Tu ai chef să mergem?
Fața mea ținea loc de orice răspuns.
-Să știi că și eu…
Am simțit capcana din cărțile de ”mame minune”. Mi-o explicase încă de când era Alecsia mică. Țipă copilul că vrea ciocolată seara? Cea mai mare greșeală e să începi să arunci în luptă, pe un ton cât mai răstit, tot felul de argumente din capul tău, de om matur! Nu, soluția e să te lași pe vine, până ești de-o măsură cu cel mic și să-i spui așa: ”Offf, și eu am vrut ciocolată, dar avem numai una și am promis că o duc mâine la serviciu, unui coleg. Îți promit că mâine luăm amândoi o ciocolată întreagă și o mâncăm toată-toată!”
Cu mine nu țin chestiile astea! Ce, eu sunt un puști ciufulit? E drept, ciufulit nu am cum să fiu, dar nici bebeluș.
Când am auzit ”Să știi că și eu”, mi-am dat seama că urmează o lamentare de genul ”și eu aș vrea să stăm singuri în seara asta, dar am apucat să promitem că mergem”.
Pe cine mințea? De mai bine de o oră se coafa, se aranja, alegea și schimba haine, iar cu prietena noastră care ne invitase vorbise deja de cel puțin zece ori!
Dar lucrurile nu au evoluat cum am crezut. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. O istorioară fără soacră-mea

El s-a lăsat de fumat, eu nu. El mai bea câte un păhărel, eu nu. Mie nu-mi place carnea de pasăre, lui da. El mănâncă spanac, eu nu. Amândoi suntem convinși că fetele noastre nu prea se pricep la alegerea băieților, dar alegerile făcute de ele sunt, până la urmă, acceptabile și se poate ”lucra” pe ele. Fiecare crede despre celălalt că a avut noroc în căsnicie.
Având atât de multe lucruri în comun e normal ca între noi să fie o relație specială. Ați ghicit, e vorba de socrul meu! Socrul meu este cel mai nedreptățit personaj al Jurnalului meu. Parcurgându-i filele îmi dau seama că pe nedrept e absent din multe povești și doar el este cel care ne-a îmbolnăvit pe toți din familie cu dulcea febră a Bucovinei, casa bunicilor, mare cât o țară de basm, care ne fură câteva luni pe an din praful strălucitor și searbăd al Bucureștiului.

jurnal 26

Și uite cum tocmai Sofia îl aduce în povestea următoare, o istorioară scurtă dar pe care cred că o vor înțelege mulți părinți.
Unul dintre modurile în care îți dai seama că timpul trece și copiii cresc este că dispar din peisaj cuvintele stâlcite sau cele inventate. Azi îți fac ziua mai frumosă cuvinte ca ”babaluză”, ”cracaracatiță” sau ”papi”. Le spun de atâtea ori și te chinui atât de mult până le pricepi încât ajungi și tu să le folosești.
Odată, când Sofia abia combina primii pași (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Un text pozitiv despre moartea unui camarad

jurnal 25
Foto: vintageadbrowser.com

Cântecul din bătrâni are dreptate: există o Roată a vieții. Lucruri pe care nici nu mai țineai minte că le-ai făcut se întorc la tine, peste tine. Cum marile revelații existențiale stau în lucruri mici, implacabila Roată mi s-a arătat din spatele unei bucăți de lemn cu un ciuf de păr de porc.
Acum mulți-mulți ani, priveam prin crăpătura ușii de la baie cum un bărbat, poate cel mai puternic om pe care l-am cunoscut vreodată, stătea în fața oglinzii și aproape plângea. În mână avea un pămătuf de bărbierit, cu puful întărit ca o creangă strâmb de copac albastru. De unde eram ascuns, așteptam cu inima cât un purice să izbucnească scandalul, dar bunicul meu, pentru că pe el îl urmăream, nu a spus nimic. A pus pămătuful la înmuiat într-un castron de alpaca și a renunțat la bărbierit în ziua aia.
Știam bine pămătuful ăla, cu lemnul învelit în foiță metalică și cu părul de două culori, cafeniu lângă mâner și negru spre vârf. Când mi-l arăta, bunicul părea că retrăiește povești românești și bărbătești, cred că pămătuful cu mânerul întărit văzuse frontul de Est, Canalul și Oborul din anii când meșteșugarii își etalau atelierele până hăt, unde se termină Moșilor. Uneori rupea firul poveștilor spunând simplu ” E un pămătuf bun, a rezistat la toate!” și îl privea ca pe un tovarăș vechi, care, în loc de carne și oase, avea lemn, metal și păr de porc. Și suflet, cum numai lucrurile bătrânilor și copiilor par să poarte.
În acea dimineață, plictisit de cât de mare era fondul la desenul pe care-l făceam pe o coală uriașă, am luat din casă ce credeam eu că trebuie să fie cea mai bună pensulă dacă ai de vopsit un ditamai cerul.
Aveam vreo 5-6 ani, dar țin minte. Vopseaua s-a dizolvat, părul s-a curățat, dar a început să cadă. Peste puțin timp pămătuful nu mai putea fi folosit și bunicul l-a aruncat. Nici atunci nu mi-a spus nimic, poate doar a mai subliniat o dată că ”A fost un pămătuf bun!”
Aproape toți cunoscuții i-au luat pămătufuri noi, dar, ca un făcut, el a descoperit spuma de ras și a folosit-o până la sfârșitul vieții, sfârșit care l-a prins când deja Oborul nu mai avea meșteșugari cu ateliere în care puteai sta să bei o cafea și să vorbești despre orice, ci doar blocuri care se întind până hăt, unde se termină Moșilor.
Uneori îmi place să mă rad folosind cremă și un pămătuf. E o senzație aparte, de alienare de o lume în care bărbieritul și depilatul se confundă prea des. Lecția din copilărie mi-a rămas și pămătuful meu nu stă la îndemâna fetelor. Adeseori îl verific din ochi, să văd dacă nu și-a schimbat culoarea în funcție de ce pictează micuțele la masa lor.
Până de curând când, ridicând privirea spre raftul unde stătea, am observat că în locul pămătufului meu acolo tronau trei pămătufuri! Aproape identice, abia de le deosebeai după culoarea vârfurilor firelor de păr.
În sufragerie erau Alecsia, Sofia și Silvana. Mă pândeau.
-Ce s-a întâmplat cu pămătuful meu?
-A avut un… accident și ți-am luat fiecare câte unul nou. Sunt bune?
-Dar ce s-a întâmplat cu cel vechi?
-S-a murdărit cu vopsea. Acrilică. Știi? Pentru proiectul cu paharul colorat…
Puneți-vă în locul meu: Sofia are 5 ani, e proiectul ei, dar nu ajunge la raftul cu ustensile de bărbierit, Alecsia are 8, cu un scăunel ajunge deja oriunde și Silvana, mama lor, participantă activă la orice proiect al grădiniței sau școlii. Ei bine, pe cine ați bănui pentru folosirea ciudatei pensule? (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. De ce mă rad în cap

jurnal 24

Nu reușesc să-mi las barbă. Părul de pe față crește, acoperă pielea ca o blană alb-cândva-neagră, dar la un moment dat se lovește de un zid și dispare ca prin minune!
Nici vorbă să ajung la o barbă popească, ”lumberească” sau măcar de aia ”vai ce săptămână grea am avut”, toate îmi sunt interzise de un destin amar!
Prima zi de nebărbierit trece aproape neobservată de cei din jur. Eu când mă bărbieresc dau cu lama de la ceafă până la mărul lui Adam. Pe ”drumul mai lung” de la ceafă la beregată, cel peste creștet, ocolesc doar sprâncenele, așa că o zi de lăsat lama să se odihnească se vede din orice punct al casei.
Primul lucru pe care îl observ în jurul meu e o ușoară reticență la fetele din casă în a mă pupa pe obraz, dar un bărbat e obișnuit să reziste la orice pedeapsă.
Poate fiind cea mai mică din casă, Sofia e prima care se trage când vreau s-o smotocesc și spune: ”Tati, mă zgârii!”
De fapt, dacă ar fi să contabilizeze reacțiile în funcție de lungimea părului meu de pe față, după prima zi lucrurile ar sta cam așa:
Sofia, 5 ani: ”Tati, mă zgârii!”
Alecsia, 8 ani: ”Tati, mâine nu-mi mai pune prună la pachet. Vreau caise confiate.”
Silvana (nu spun vârsta, ca să nu mă fac eu de râs): ”Ai luat pâine?”
Pisica Mitzu a stat la mine în brațe un sfert de film.
Soacră-mea nu a răspuns la telefon.
Am mai așteptat o zi. Un voal de șmirghel îmi acoperă capul, dar știu că nu mai e mult și va fi moale și mătăsos. Însă reacțiile fetelor din a doua zi nu păreau încurajatoare.
Sofia: ”Tati, mă zgârii!”
Alecsia: ”Tati, de ce mi-ai pus caise? Mâine vreau măr!”
Silvana: ”Iar ai luat pâine?”
Mitzu, probabil pentru că încep să semăn cu ea, a stat cu mine până spre sfârșitul filmului.
Pe soacră-mea nu am mai sunat-o, dar nici ea nu a sunat.
A treia zi, mă mângâiam singur pe creștet și mă gândeam că mult a fost, puțin mai este și barba mea va intra definitiv în peisajul casei. Tocmai atunci, Sofia a zis din nou: ”Tati, mă zgârii!”
M-am mângâiat din nou pe față – observați de câte ori se mângâie singur un bărbat cu barbă? – și nu mi s-a părut că e atât de aspră încât să nu stai la un biet pupic, dar, în fine, cine le înțelege pe fete?
Alecsia: ”Tati, mai avem prune?” (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Tati și teama de a fi scalpat

Când m-a întrebat fiică-mea dacă trăiam când a apărut Matrix, mi-am dat seama că timpul trece implacabil, precum mâncarea prin intestin. Rezultatul, în ambele cazuri, e știut de toată lumea. Și foarte asemănător ca valoare și miros.
Știi că a trecut timpul nu pentru că fata stă lângă tine pe canapea și butonează pe telefonul ei mobil și nici pentru că un film care ei îi pare istorie tu l-ai văzut după primul divorț.
Cred că îți dai seama că ”ți-a trecut vremea” când ești depășit de situații, când întrebările sau problemele ridicate de copiii tăi te silesc să renunți la bucăți din piedestalul pe care e statuia ta de ”cel mai tare Tati din lume”. Sofia și Alecsia mă lasă de la o zi la alta fără soclu și, dacă nu găsesc rapid soluții, îmi e teamă că se duce și statuia pe apa sâmbetei.
Nici nu mai știu care întrebare de-a fetelor m-a lovit ”la soclu” mai tare. Poate a fost asta cu Matrix.
Sau poate cea mai dură a fost cea primită, ”sub centură”, de la Sofia, într-o după-amiază bucovineană, când amândoi ne ascundeam de soare sub crengile unui prun. Sofia ”trebăluia” pe tabletă și părea că nu-mi dă mai multă atenție decât buburuzei care căuta și ea o frunză de trifoi sub care să se așeze, ferită de păsări și raze.
Trebuie să vă spun că după ce a descoperit tableta – adică puțin după mersul în două picioare – Sofia are perioade când nu o lasă din mână și perioade când uită de ea. Spre sfârșitul acestei veri, mezina noastră a fost în faza ”tableto-dependenței”. Nu s-a dezlipit de ea nici în largul mării:

jurnal 19

Fix în acel moment de vacanță bucovineană, tableta era o binecuvântare. Nu avea timp de mine și așa puteam să-mi văd liniștit de siestă, fără să mă trimită nimeni după apă rece, înghețată sau căpșuni cu zahăr.
Încă de când avea Alecsia 4-5 ani, am învățat că tati e un accesoriu bun când te joci pe tabletă. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. 5 și 5 semne ale mirării

Cred că dacă vreodată mă voi reapuca de băutură va fi într-o zi de 27 octombrie. Poate va fi ca acum, soare cu dinți de răcoare, sau poate va ploua cu găleata. Voi merge printre castanele căzute pe asfalt și pe una dintre ele, cea mai dolofană o voi lovi cu vârful cizmei de cowboy. O voi urmări zburând spre nicăieri și apoi îmi voi continua drumul, strivind frunze moarte.
Cred că dacă vreodată mă voi reapuca de băutură voi alege o cârciumioară din Obor, cu parfum de pastramă și bule de acid din tulburelul de căpșunică.
Am să caut un loc ascuns între panourile de stuf uscat, undeva mai retras unde ”șaraimanul” se aude în surdină, acoperit de vocile bețivanilor care strigă unii la alții prin cortina groasă a aburilor de alcool. Odată așezat la masă îmi voi scoate din buzunar partenerul de băutură.

jurnal 23

Oborenii mei sunt oameni obișnuiți de ani buni cu nebuni de tot felul, veniți din toate colțurile țării să-și caute aici norocul, așa că nu cred că vor spune ceva dacă mă vor vedea că așez în fața mea un măgăruș de pluș.
Probabil că bătrânul Olel va fi jigărit, cu culorile spălăcite și Dumnezeu știe dacă va mai avea funda roșie din coadă. Dar eu îl voi privi cu drag.
Între noi va fi un fund de lemn pe care-și lasă seva o bucată de pastramă de oaie, cu un fir de grăsime arsă de foc. O voi tăia pe un pat de cimbru cu un strop de unt și înainte de a o condamna la cunoștința cu măselele mele o să o înmoi și în puțină sare, doar așa cât să pară tulburelul și mai dulce decât l-a lăsat natura.
Dacă o fi ca vreodată să mă reapuc de băutură, o să pun un strop de copil de vin și în paharul măgărușului. Voi ciocni cu el.
-Să ne trăiască fata!
Dacă tot o să ajung să cinstesc un pahar cu un măgăruș, fie el și de pluș, probabil că asta ar fi pentru că el are timp de pierdut cu mine. Adică nu are de gonit coșmaruri în timp ce stă în brațele unei fetițe care doarme. Nu pupă lovituri în fluierul piciorului sau nu ascultă la urechile-i clăpăuge păsurile prințesei care l-a ales, încă de când a făcut ochi, drept cel mai drag prieten, confident, jucărie… și cine știe câte alte misiuni o mai avea neobositul Olel.
Dacă ajunge Olel să bea cu mine înseamnă că Sofia a crescut și nu mai are nevoie de el. Se descurcă singură.
Și dacă e așa pot bea și eu un pahar de tulburel de căpșunică, îndulcit de sarea din pastramă.
Până atunci mai e, abia de 5 ori am închinat pe 27 octombrie un pahar de must și am spus în sinea mea:
-La mulți ani, unul dintre cei trei sori ai mei!
PS Ai văzut, Silvana, 3 nu 2!

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Orice bărbat trebuie să audă măcar o dată asta: Iau copiii și plec la mama!


jurnal 22

E clar că reprezentările lui Dumnezeu ca bărbat au și un sâmbure de adevăr, pentru că altfel nu se explică faptul că orice mascul aude măcar odată-n viață expresia:
-Mâine plec la mama. Cu copiii!
Sigur, din melodii, poeme, teatru sau film, v-ați obișnuit cu bărbatul care cade pradă disperării după ce aude aceste cuvinte, amenință că-și ia viața, se agață de trena doamnei sau se târâie în urma ei, înmuind podeaua cu șiroaie de lacrimi. Doamnelor, aceste secvențe sunt rodul îndelungilor exerciții pentru a vă fi pe plac. De fapt, orice bărbat știe că e esențial ca la auzul vorbelor respective trebuie să se comporte exact cum speră femeia de lângă el. Motivul e simplu: altfel ea se răzgândește și nu mai pleacă!
De aceea când eu am auzit anunțul sec și fără drept de negociere, am lăsat să curgă câteva secunde, apoi am abandonat telefonul pe care ”cetuiam” cu băieții și am spus.
-Cum vrei…
Punctele de suspensie le-am ”rostit” din privire. Am lăsat apoi privirea să coboare, trăgând fruntea după ea, tot mai jos, tot mai jos, până ce a părut că durerea mă încovoaie.
Exercițiul masculin de generații a aruncat cu timpul deoparte reacțiile exagerate. Acum poate că era timpul de un leșin sau să pun mâna pe spadă, dar reacțiile trebuie adaptate la vremuri, chiar dacă femeia care te anunță că ia copiii și pleacă a avut mereu același ton, din preistorie până acum.
-Da, iau fetele și plec la mama. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Ce idei îți vin dacă te uiți la ”Schimb de mame”!


Sâmbătă mă uitam cu Alecsia la ”Schimb de mame” și ne-a venit o idee. Sofia și Silvana erau plecate, iar noi rămăsesem singuri acasă. De obicei ăsta e momentul când îți vin ideile. Mai ales că, lipsind din peisaj orice persoană capabilă să te contrazică, ideile par și realizabile.
Alecsia se cam ciondănise cu maică-sa și au ajuns și la pedepse. Micuța de 8 ani nu avea tot weekendul acces la telefonul mobil, iar maică-sa fusese pedepsită de fiică să meargă în vizită doar cu Sofia: ”Să vezi și tu, Mami, cum e să ai grijă de Sof!”

jurnal 21

Această ultimă afirmație i-a atras Alecsiei un supliment de pedeapsă, ”Fără desene până luni!” Nu am apucat să intervin, deși eram direct interesat în rejudecarea cauzei, pentru că Silvana a ieșit val-vârtej din casă, urmată de Sofia care afișa aerul superior al curtezanei care e de partea norocoasă a trenei reginei-mamă.
Care era interesul meu în pedeapsa Alecsiei? Simplu, când e pedepsită astfel, Alecsia se proțăpește pe canapeaua din sufragerie și decretează: ”Mă uit la ce se uită Tati!” Din acel moment devin un deget fără minte proprie care doar apasă butoanele telecomenzii.
Dacă dau pe un film, aud o voce speriată lângă mine: ”Tati, omul ăla mai trăiește dacă i-a tăiat capul?” Pun pe știri, Alecsia mărește ochii și cere lămuriri: ”Cine e Robor ăsta și de ce îl urăsc toți?” Într-un final cedez și mă prefac interesat de desene animate! (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Am găsit un sutien, e al dumneavoastră?

Săptămâna viitoare, Sofia face 5 ani! Și eu, în loc să notez în Jurnal fiecare secundă minunată pe care mi-o dă Dumnezeu, m-am lenevit de nu se poate și am lăsat păianjenii să se așeze pe tastatură, preferând doar să trăiesc, neînțelegând că, după ce fetele cresc, recititul acestor pagini îmi va provoca multă bucurie… Așa că, mai îndes o amintire în desaga fără fund a eterului.

jurnal 20

Vinerea trecută, după ce am luat-o pe Sof de la grădi, ne plimbam pe stradă. Sunt ”momentele noastre” în care sporovăim, cumpărăm o jucărie și un covrig cu mac, negociind dur cine să ronțăie partea sărată. Nu știu cum se face, dar mereu pierd disputa asta!
Sofia adoră momentele astea, le descrie cu ochii măriți de plăcere: ”eu cu tati vorbim ca fetele”. Evident, lucrez la definiția orelor petrecute împreună cu ea. Deocamdată am obținut ca uneori să spună ”vorbim ca băieții”, dar și versiunea asta mă nemulțumește puțin.
Oricum i-ar zice Sofia, ora petrecută cu ea hălăduind pe străzile Oborului e neprețuită! Mândru ca un cocoș care are înfipte-n coadă și penele păunului, port ca pe un trofeu ghiozdănelul ei roz, plin cu lucrușoarele de spălat. În buzunarul lateral e îndesată o sirenă, adică eu știu că e o sirenă, pentru că afară iese doar o coadă roșie de pește care la fiecare pas al meu se zbate ca și cum ar fi a unui bichon care-și vede stăpânul.
Poate vă întrebați de ce țin sirena cu capu-n jos. În primul rând pentru că atunci când am vrut să o îndes în geantă, Sofia a spus că o ține ea, dar când i-am luat covrig s-a răzgândit. În al doilea rând pentru că buzunarul e mic, acoperă doar juma’ de femeie-pește. Am vrut să o pun cu capul în sus, dar m-au oprit pudoarea de modă veche și faptul că sirena își pierduse sutienul din scoici argintii. Apoi mai era și problema că partea feminină din biata creatură e fermă, din plastic, iar coada e din silicon. Dacă încerci să o ții de coadă și cu fruntea-n sus, sirena se lansează într-un dans lasciv care ușor mi-ar putea atrage oprobriul doamnelor de pe stradă care altfel par dispuse să ofere doar zâmbete unui bărbat cu geantă roz.
Nu am să înțeleg niciodată de ce un tată singur în parc sau pe stradă cu fetița lui strânge zâmbete de la toate femeile din jur. N-am să înțeleg, dar iau acest fapt ca pe o compensație binemeritată de la Dumnezeul care ne-a furat cândva cea mai prețioasă coastă!
Hai că m-am îndepărtat de subiect! Așadar mergeam țanțoș alături de Sofia, cu ghiozdănelul roz pe umăr și din el ieșea o jumătate de pește, zglobie de parcă simțea că și sufletul meu dădea din coadă de fericire că prințesa-prințeselor acceptase să împartă cu mine un covrig.
Atunci mi-am dat seama că încă de la grădiniță se țineau după noi o mămică și băiețelul ei. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment