Category Archives: Jurnal de tătic

Jurnal de tătic. Păcălirea soacrei. Pe roluri!

Când telefonul sună la 6.00, doar două cuvinte îți trec prin minte. Poliția? Soacra? Răspunsul îl găsiți în povestioara care urmează…

jurnal 90 1

Mulți m-au întrebat în ultimele două săptămâni ce s-a întâmplat cu ochelarii Sofiei. Acum ceva timp îi purta, dar, de mai bine de două săptămâni, intelectualul accesoriu a dispărut. Ca la orice enigmă, soluția cea mai simplă este cea reală. Adevărul este că i-am pierdut. Sau asta am crezut până acum, că ne-am dovedit neputincioși în fața neatenției și ochelarii au intrat în pământ. Acum știu un al doilea adevăr! Mai crunt!
Am fost, toți maturii din casă, victimele unei conspirații.
Sofiei nu îi place să poarte ochelarii. Cărui copil îi place? Dimineața, când pleca la grădi, se prefăcea că-i uită și alergam după ea, în ultimul moment, să-i fixăm pe fața care se ferea de parcă o ardeau!
Am încercat toate ”rețetele”. O lăudam, i-am băgat-o pe aia cu ”Semeni cu Tati” (în fine, poate că asta nu a fost cea mai bună treabă), am căutat poze cu dive din toată lumea care poartă ochelari. Și n-o mințeam, mie chiar mi se pare că – și cu ochelari și fără – e una dintre cele două cele mai frumoase fete din lume. Și mă știți că nu sunt subiectiv pe tema asta!
În toate demersurile de a o convinge să poarte ochelarii, Alecsia părea să ne ajute cât poate ea de mult. În fraza asta e un cuvânt cheie: PĂREA. Alecsia ne ajută de multe ori în formarea Sofiei. Ca soră mai mare, Alecsia o învață poezii, cântece, repetă cu ea rolurile pe care Sof le are la serbări. Doamne, cât de dulci erau când repetau împreună ”Eu sunt zâna cea mai mică, mică-mică, frumușică”!
La sfârșitul vacanței de 1 mai, când ne pregăteam toți 4 să părăsim casa bunicilor, în mijlocul holului erau câteva zeci de genți, pline cu lucruri pe care le cărasem de pomană de la București până-n inima Bucovinei și acum trebuia să le ducem înapoi, pentru că nu puteam supraviețui fără ele în tumultul marelui oraș.
Silvana și cu mine calculam cam câte mașini ne-ar mai trebui ca să le urcăm pe toate, socrii erau pleoștiți că le luam nepoatele, iar Sofia și Alecsia făceau exact la ce te aștepți când printre picioare ți se învârt fără rost o fetiță de 8 ani și una de 4.
La un moment dat, vocea soacră-mii a devenit din melancolică ostășească:
-Hai, Sofia, ia-ți ochelarii și mergeți la mașină!
De obicei ordinele astea se execută instant, dar acum, o oră mai târziu, toți șase răsturnasem casa cu fundul ei bucovinean în sus. Am căutat până și în cele mai nebănuite locuri din casă, șopron, grădină sau în magazia de lemne. Nici cotețul cățelului vecinilor nu a scăpat. Ochelarii au dispărut ca și cum îi înghițise pământul!
Am plecat nervoși, promițându-ne unii altora că data viitoare vom fi mai atenți.
Au trecut zilele și, într-o dimineață, pe la 6.00, a sunat telefonul. În general, când telefonul sună înaintea ceasului, îți trec prin minte doar două cuvinte: Poliția? Soacră-mea?
Nu era Poliția. (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. ”Supozitul” pe gospodărie

jurnal 96

-Tati, ce e aia ”impozit”?
Orice părinte știe că, oricât ți-ai păzi copilul, tot ajunge să afle cuvintele urâte. Fie că descrie anatomia în cel mai golănesc argou, fie te trezești că spune prin casă ”impozite”, ”taxe” sau mai știu eu ce vorbă care deranjează. La 8 ani, Alecsia a auzit multe cuvinte de acest fel, de la colegii de școală, de pe stradă. Cât poți s-o păzești!
-Impozit înseamnă banii pe care îi câștigă mami și tati, dar nu mai vin cu ei acasă. Îi dai statului să facă borș cu ei! Ăăă, nu, să facă școli, grădinițe, parcuri sau ce-or mai face cu ei.
-Aha…
Nu părea să înțeleagă. De obicei nu insist pe teme din astea care spulberă inocența din ochii lor de îngeri, dar acum am mai adăugat:
-Vezi tu, câștigi, să zicem, 3 lei. Statul ia 2 și tu vii acasă cu 1.
-Aha, adică avem un leu!
-Da, avem un leu.
-Și ce facem cu el?
Discuția nu derapa, dar Silvana a ridicat ochii din telefonul pe care-l chinuia pe Facebook și s-a băgat în seamă, ca orice mamă când e o discuție tată-fiică:
-Luăm haine, mâncare… (mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Hoața de vise!

-Ți-am furat viseleeeeeeeeeee!
Nimic nu se compară cu trezitul, taman din miezul somnului de frumusețe, în țipătul de acvilă nervoasă al Sofiei și cu perna trasă brusc de sub cap. Capul se izbește de saltea și, dacă a rămas în el ceva nezguduit, resturile de creier zboară în mii de cioburi, ca și cum strigătul e un glonț care spulberă o sticlă goală.
Când am reușit să deschid ochii, Sofia stătea între mine și soarele care dizolvase fereastra. Smocul ei auriu strălucea ca o aură. Râdea de nu mai putea, cu perna mea ținută strâns, la piept.
”Ți-am furat visele!” Cuvintele astea tot îmi sunau mai bine decât oricare urare de dimineață pe care am auzit-o vreodată.
M-am așezat pe marginea patului și ii-am spus:
-Și ce-o să faci tu cu visele mele? Nu-ți trebuie la nimic!
-Dorm cu ele în brațe!

jurnal 95

PS Sofia are de predat un proiect la grădiniță, ”Fantezie și culoare”! La puțin peste 4 ani!
Nu am mai făcut ca la lucrarea despre Primăvară, când am uitat de tema ei – povestea asta o aveți AICI. Acum, cu o săptămână înainte de predare, știam toți că face un copac.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Așa nu mai merge, o dăm pe Sofia!

Uneori mă uit la câte o floare și cad pe gânduri.

jurnal 94

-Dau un bănuț pentru gândurile tale!
Jocul ăsta al copilăriei Alecsiei ne face pe amândoi să zâmbim. Pe vremuri – parcă a trecut o veșnicie, dar asta se întâmpla acum 3-4 ani – eu îi spuneam că-i dau tainul pentru a pătrunde în gândurile ei, de zână. Negociam ”la sânge” și, până la urmă, dădeam, peste bănuțul prăpădit promis, pupici, păpuși sau Luna de pe cer. Când se îndestula din promisiuni, ceda și-mi spunea… Eh na, doar nu o să vă spun secretele pe care Alecsia mi le împărtășea când avea 4 ani!
Acum Alecsia a crescut, are 8 ani, dar uneori, când mă vede îngândurat, se bagă în sufletul meu și-mi spune:
-Dau un bănuț pentru gândurile tale!
Și de aici jocul decurge mereu la fel. Eu spun:
-Păi, dă-mi bănuțul!
Întind mâna și aștept bănuțul. Alecsia se încruntă, se preface încurcată și apoi rostește, cu glas mieros:
-Tati, mă poți împrumuta cu un bănuț?
-Sigur!
Bag mâna în buzunar, scot un ban – de preferat bancnotă – și îl întind. Ea îl ia și, brusc, se înveselește, ca și cum cel mai mare urs din pădure tocmai a căzut în capcana ei:
-Tati, ține-ți gândurile, că m-am răzgândit, nu îți mai dau un bănuț pe ele!
Și dispare, precum o petală de vișin în fântână. Iar eu – cu banii luați – încep să râd, pentru că gândurile oricum au zburat și ele.

jurnal 94 2

PS
Drumul de Humor la București e lung, mai ales că farmecul dispărut al vacanței adaugă zeci, sute, mii de kilometri. Suntem pleoștiți toți patru în mașină și Silvana a vrut să ne învesească făcând planuri de viitor:
-În toamnă, o dăm și pe Sofia la balet! Gata, face 5 ani și o dăm!
Doar o mamă poate să creadă că un tată și două fete pot fi înveseliți cu planuri legate de perioada școlii, când ei sunt amărâți că se încheie vacanța de primăvară iar cea de vară pare că e la mii de ani lumină distanță!
-Dacă nu îi place la balet, o dăm la dansuri. Ceva trebuie să îi placă!
Când pleci, în mai, din Bucovina spre Bărăgan, parcă faci o radiografie primăverii. Pornești de unde liliacul abia înflorește și treci printre câmpurile de rapiță mirosind a miere, ca apoi să te oprești unde deja castanii sunt plini de sfeșnice alb-gălbui. Toate aceste parfumuri colorate fac și mai greu de suportat imaginea toamnei apăsătoare când încep fetele școala sau grădinița. Deodată Sofia a izbucnit în plâns:
-Mamiii, nu mă da la nimeni! O să fiu cuminte, dar nu mă da! Eu vreau să stau cu voi!
Nu înțelegea, săraca, de ce rădeam toți trei, iar Alecsia a luat-o-n brațe și a pupat-o:
-Nu te dăm, Sofia, mergem amândouă la balet! Nu Mami?
-Mergem toate trei!
Sincer, pe moment, m-am simțit puțin exclus, dar nici nu cred că locul meu ar fi la școala de balet…

Foto Alex Mazilu

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Acum 4 ani și 6 luni era sâmbătă

Nu știu de câte ori îi vine sufletului unui bărbat să facă poezii. De trei ori sigur, când inima îi tresare la prima iubire, când suferă prima oară și când Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru întâia oară…

jurnal 93

În rest, poezia se dizolvă în diferite proporții în viața de zi cu zi, în funcție de cât de visător e bărbatul respectiv. Problema noastră, a bărbaților, este că femeile din viața noastră simt slăbiciunea asta și o exploatează cât pot ele de mult. Aș vrea să spun ”sau cât de mult le permitem noi”, dar mi-e teamă că aș fi în eroare.
Evident, că, în funcție de momentul poetic în care te afli, femeia care-ți inspiră versurile și strofele poate să-ți ceară cele mai diverse și bizare lucruri. De la ”luna de pe cer” la ”dispari din viața mea”, bărbatul e învățat, de la Păcatul Originar încoace, să ofere ce i se cere și să privească stelele, râurile sau norii și să stoarcă din sufletu-i tot mai împietrit un ”Frumoasa mea cu ochii verzi, ca două mistice smaralde” sau măcar un ”Te iubesc și te ador ca pe-un pui de curcă chior”. Gusturile nu se discută în materie de versificație. Gestul contează.
Eu am trecut de primele etape și am ajuns acum, după ce am dăruit mai multe ”lune de pe cer” decât pot imagina scriitorii de sf-uri, să dăruiesc… jeleuri.
Și dăruiesc jeleuri, înfruntând pericole mari. La prima iubire îmi imaginam cum aș putea înfrunta un balaur cu 7 capete și aș fi murit cu paloșul în mână doar ca să smulg un zâmbet de pe buzele la care tânjeam. Acum mă înfior la gândul că m-ar putea prinde soacră-mea că le dau jeleuri fetelor.
Habar n-am cum au ajuns nevastă-mea și soacră-mea la concluzia că puține lucruri le fac mai rău fetelor decât jeleurile. Nu spun că or fi bune, dar nici nu cred că sunt cianură pură. Plus că eu sunt de părere că mâncăm la prostii fără să avem habar încât un rabat de câteva grame colorate de la regulile de siguranță alimentară nu înseamnă moarte sigură.
Normal, de când au aflat că le sunt interzise, fetele au făcut o fixație pentru jeleuri. Ba chiar și eu am făcut o fixație pentru ele, parcă ideea de ”fruct oprit” îmi dă un fior aparte când iau un ursuleț strălucitor din pungă și-l înghit repede, după ce l-am dus palmat la gură.
Vă mărturisesc asta doar vouă, cititori fideli ai acestui Jurnal, dar acasă nimeni nu pare să mă suspecteze că, sub aparența seriozității pe care ți-o dau chelia și ochelarii stă un tip care ascunde râme tăvălite prin zahăr ars sau fluturi galbeni, cu gust de banane! Toți din casă, dar cu două excepții, Sofia și Alecsia.
Ele știu exact că sunt în a treia fază a poeziei masculine, despre care vă vorbeam la începutul acestei file, și exploatează asta cât pot de mult.
Sofia inventează cele mai dulci scheme ca să scoată din rezerva mea secretă vreun delfin translucid.
Uneori, vine la mine și mă îmbrățișează, de mă topesc precum un urs făcut din sirop de zmeură și uitat pe calorifer. În timp ce are fața lipită de brațul meu, îmi șoptește:
-Tati, te iubesc!
Invariabil răspund: ”Și eu!” Apoi închid ochii, așteptând cuvintele care urmează implacabil, dureroase și dulci, ca și cum te lovește-n cap un panou dărâmat de vântul binefăcător de primăvară:
-Îmi dai un jeleu?
Îi dau.
-Dar rămâne secretul nostru! Să nu-i spui lui Mami…
Parcă mai era nevoie de mențiunea asta! Tocmai mă pregăteam să-i spun același lucru:
-Nu-i spun. Dar nici tu să nu spui.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Iepurașul vine și la părinții care n-au fost cuminți în post

Ninge ca și cum Pământul, rușinat de prea grabnica împreunare cu Primăvara, și-a tras peste el ditamai cămeșoaica albă. Noi ne-am ascuns prin casă, fiecare cu telefonul, tableta sau cartea sa de colorat. Stăm separați unii de alții, sperând să iasă soarele și să revenim la sentimente mai bune. Deocamdată, de unde stăm fiecare nu vedem decât câte un petec de Bucovină, mare cât gaura lăsată pe geamuri de aburii din casă. Vedem câte o zambilă care luptă să țină sus stindardul mov în fața invaziei albe sau un ciorchine de muguri de liliac care zadarnic încearcă să spună viscolului că e aprilie, că e vremea să înflorească.
Cel care mi-a amintit că acum cinci ani Paștele a căzut tot pe la mijlocul lunii aprilie a fost Facebook-ul. Printre amintirile de atunci erau câteva poze, mai toate umbrite de nori, trădând frigul și umezeala ultimei bătălii pe care în fiecare an primăvara o câștigă cu iarna, eliberând de sub vraja ei albă ultima palmă de pământ, Bucovina.
În pozele de atunci am mai observat ceva.

jurnal 92

În imagini era un singur copil, jucându-se prin împărăția bunicilor, Alecsia mică. Am zâmbit, revăzând-o, dar nu m-am putut opri să nu mă mir că în nicio fotografie nu apărea Sofia.
Nu-i poți cere unui părinte să mai știe cum ar fi lumea fără copiii săi! Așa că mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama de ce nu apărea Sof în poze: pentru că nu exista!
Tot uitându-mă-n albumul de amintiri mi-am dat seama de încă un lucru: Sofia era și nu era în poze. Adică nu se vedea, nu-i apare pe undeva smocul palmier sau zâmbetul de zână pusă pe escrocherii sentimentale, dar umbra ei era acolo. Ne făcea să zâmbim, să nu observăm norii a ploaie sau chiar să râdem când câte o pală de vânt scutura floarea de vișin și fructul nenăscut murea sub ochii noștri.
Râdeam toți nu doar pentru că era vacanță sau pentru că știam că zbaterile iernii sunt zadarnice în aprilie, ci și pentru că în vacanța aia aveam să aflăm o veste mare.
A fost înainte sau după Noaptea Învierii? Nu mai știu, țin minte doar că era frig, că multe flori se lăsaseră fraierite de câteva raze de soare apărute la sfârșitul lui martie și că, într-o dimineață, Silvana mi-a spus calmă: ”Vom mai avea un copil!”
Mii de sentimente s-au amestecat în câteva zeci de secunde, de la spaimă la bucurie. Nu îmi mai sunt foarte clare multe dintre ele, poate cu excepția câtorva.
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. Cel mai frumos roz din lume!

Știam că așa se va întâmpla, dar pur și simplu nu m-am putut opri. Și, ce e și mai rău, dacă situația se va repeta, o voi face din nou. Când Denisia și Alex ne-au invitat la o plimbare prin Grădina Botanică, am știut că nu trebuie să merg. Să inventez ceva. Orice, să spun că am de scris sau de mers undeva. Dar era sâmbătă, soarele se lupta cu ultimii nori care mai amintesc de iarnă, iar fetele au sărit în sus de doi metri când au auzit că mergem la plimbare cu Mazilu:
-Facem poze!
”Da, facem poze”, am spus și eu în gând, clătinând din cap. Asta e problema, pozele.
De câte ori ieșim și facem poze, Alex mi le trimite pe primele descărcate. Și eu cad în butoiul cu melancolie. Știu, dar nu mă pot păzi. Ăsta e efectul fotografiilor lui Alex Mazilu asupra oamenilor. Te pun pe gânduri și nici măcar nu sunt gânduri oarecare, sunt vise.
Acum mă uit la două dintre ele. Le-am deschis una lângă alta și am lăsat gândurile să alerge pe sub florile roz.
În prima e doar…

jurnal 91 1

Pe când în a doua apar și…

jurnal 91 2

Mi se pare că toate patru personajele, femeia singură, mama și cele două fetițe se uită la mine. Fiecare imagine îmi dădea o perspectivă diferită asupra unor lucruri.
De exemplu, mă uit la prima poză și parcă aud: ”Iubitule, am cumpărat căpșuni! Știu că-ți plac!”
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | 1 Comment

Jurnal de tătic. A înmugurit magnolia în Bucovina. Cu litere chinuite scria ”Sofia Racoviceanu”

jurnal 90 1

Când în București magnoliile explodează de parcă mugurii nu mai pot ține în ei atâta primăvară, undeva în Bucovina…

jurnal 90 2

… mugurii abia scot timizi nasul printre crengi și se ceartă cu zambilele frumoase ca niște acadele mov pe puținele raze de soare care ating pământul încă mirosind a iarnă.
Iertați-mi scufundarea în butoiul cu melancolie, dar toți din casă simțim aroma de basm a vacanței când primăvara trezește Bucovina din amorțeala gerului.
De la bunici am aflat că și prietenul Sofiei s-a trezit la viață. O magnolie. Nu ne așteptam, mai ales că rar am văzut un pomișor care să fi trecut prin atâtea. Prin ce? V-am mai povestit eu despre el, istorioara fiind în fila ASTA de Jurnal. E plăpândul magnoliu care a dormit o noapte în brațele Sofiei și s-a întărit cu praf dulce de stele…
-Hai, tati, ieși din butoiul cu miere!
Așa ar spune Sofia, dacă n-ar fi atât de ocupată să crească. Chiar, o vedeți cum s-a strecurat la tabla celor de la ”grupa mare” și face cifre? Parcă nu mai are răbdare să înflorească și să scuture de pe petale urmele de scutec de mugur.
Nu că e fata mea, dar e frumoasă și deșteaptă!
Dar ceva mi-a amintit de felul cum a ocrotit ea cândva vlăstarul care acum, când vine vacanța de Paște, o va întâmpina cu flori.
În seara de miercuri am ajuns acasă tocmai joi. Toți din casă dormeau. În bucătărie, pe masă, era un carton mare, colorat mov-strălucitor, pe care era o foaie cu o poezie despre păsările călătoare care se întorc să dea viață crângului. Apoi erau pete de culoare, abțibilduri cu zâne, flori sau păsări, un decupaj dintr-o carte de colorat, cu un puștan tolănit în iarbă. În partea de jos, cu litere chinuite scria ”Sofia Racoviceanu”.
Atunci mi-am amintit: ”Hait! Primul proiect al Sofiei la grădi! Primăvara!”
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Soacră-mea alungă toreadorul. PS: mulțumesc, Silvana!


Cel mai frumos cadou primit de ziua mea a fost…
În ciuda părerii generale, părinții sunt și ei oameni. Sigur, nu întotdeauna. Uneori, de exemplu, tata e un fel de canapea uriașă din pluș pe care te tolănești și o așezi cum îți e mai bine, sub cap sau sub picioare. Alteori, mama e un copil care poate juca Bâza ore întregi ca apoi să sară fericită că e momentul de un ”Fazan în 3”. Spre deosebire de măgărușul Olel, care pare potrivit doar confidențelor, dormitului sau bușitului de tavan, tata prezintă avantajul că te poate duce dintr-o cameră în alta și înapoi așezat în patru labe și nechezând la fiecare prag. Surprinzător, mama are, seară de seară, chef să coloreze, are mereu, ca un făcut, exact aceleași teme ca tine…
Cum spuneam, părinții sunt jucării aproape perfecte, dar sunt și ei oameni.

jurnal 89

Vineri, eu și Silvana am avut brusc revelația asta și ne-am luat lumea-n cap. Cât ai spune ”Ia uite ce bine se înțeleg fetele cu bunicii!”, noi doi am plecat într-o scurtă vacanță, cadoul pentru ziua mea. Fac o scurtă paranteză și vă spun – bazându-mă pe discreția voastră- că n-am prea înțeles de ce din ”cadoul meu” s-au înfruptat două persoane, pentru că eu nu-mi amintesc să fi purtat vreodată cerceii, inelele sau rochițele primite de nevastă-mea când e ziua ei. Ok, trec peste.
Fetele erau cam bosumflate, dar ne așteptam la asta, pentru că e greu, la 4 și 8 ani, să înțelegi de ce canapeaua pleacă de nebună în lume și cum de mama nu mai e interesată de ”temele noastre” la comunicare sau matematică. Deși aflați pe meleaguri castiliene, am rezolvat problema foarte balcanic, încă de la primul telefon dat acasă, promițând multe daruri la întoarcere.
Sâmbătă seară, mergeam pe pietrele unei străduțe întortocheate, chiar pe lângă Mănăstirea San Dominic, din Toledo. M-am oprit și m-am gândit că între mine și o fărâmă din moaștele Sfintei Lucia sunt fumul de țigară, aerul rece cules de râul Tajo din stânci, un zid de piatră și o pictură de El Greco.
Ziua care tocmai trecea mă apăsa, dar nu mă înduram să merg la hotel, să pun capul pe pernă și să o las să plece. Fără să suflu în lumânări, parcă ziua mea împlinise dorințe ascunse, trăite doar cu visul când citeam cărțile copilăriei sau strângeam temător mâna iubitei în săli de cinema. Mă adăpostisem de ploaie lângă Cidul mereu călare. Am călcat nisipul dintr-o arenă de corida. Am pășit într-un beci mânjit pe veci de exorcizări și ritualuri oculte. Am văzut mantii de templieri fluturând și m-am jucat cu paloșele lor. Ce-mi păsa că un chinez încerca să mi le vândă sau că tot aurul din lume nu ar fi fost de ajuns să umple miliardele de broderii damaschino – ”originale, cu fir de aur pur” – care ți se oferă la prețuri de nimic în sute de magazinașe, chioșcuri și tarabe!
Doi bani nu făcea realitatea! În telefon încărcasem ”Fiesta” de Hemingway și aveam de gând să adorm recitind din ea.
Atunci mi-a vibrat telefonul. M-am gândit că e vreun prieten întârziat care mă sună să mă felicite, dar am văzut lucind un nume de femeie. Nu e un nume foarte lung, dar eu îi spun și mai pe scurt: Soacră-mea!
Vraja s-a rupt. Taurul cu bandolierele înfipte-n cocoașă s-a tupilat în crăpăturile dintre dale. Cidul s-a tras după un colț de clădire, pândind un moment prielnic să dispară complet, în timp ce, de-a valma, templieri mustăcioși, picadores cu tot cu cai, matadori înfoiați, hermandades cu topoare grele, călugări încinși cu sfoară, toți goneau cât mai departe, lovindu-se de zidurile prea apropiate ca să crezi că între ele e o stradă!
Vorbisem cu bunicii mai devreme și nu știam ce s-a întâmplat acasă de sună:
-Da, sărut mâna!
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment

Jurnal de tătic. Balenele albastre din viața noastră

-Sofia, dă-te jos de acolo!
Zâna asta mică are pasiunea de a alerga pe marginea spătarului de la canapea. Zici că e la ”roata morții”! De câte ori face asta, îmi îngheață sufletul. Orice aș vrea să spun nu-mi iese decât un țipăt, tradus, destul de aproximativ, ca:
-Sooof! Dă-te jos!
Părinții au un fel al lor, unic, de a reacționa la realități care pe alții i-ar lăsa reci. Nu e chiar snoavă aia cu drobul de sare! Oricât te educi să nu reacționezi ca un apucat, instinctul este de multe ori mai puternic decât rațiunea. Poate că asta e iubirea, o spaimă continuă.
De câteva zile, poate și din cauza faptului că mă aflu undeva la confluența fluxurilor de informații despre noua isterie mondială, drama asta cu ”Balena Albastră” m-a impresionat. E a treia sau a patra oară-n viață când mă identific în știrile de zi cu zi, nu ca gazetar, ci ca părinte.

jurnal 88

-Alecsia, o să cazi!
Are un fix fata asta să se urce pe scheletul din lemn al baldachinului de la caleașca din camera lor. Se bălăngăne ținându-se doar într-o mână sau se sucește din picioare de ajunge cu capul în jos. Când o văd atârnată ca o maimuțică, respirația mi se îngreunează și mă aud strigând:
-Măi, ține-te bine!
”Balena asta Albastră”, dacă o exista, înoată în ape al căror țărm nu e în preajma noastră. Totuși am o strângere de inimă când aud de ea, chiar dacă fetele – deși se joacă pe un telefon și o tabletă – nu prea au acces la internet. Nu au cartele și stăm cu ochii pe ele, în ora de wi-fi pe care le-o permitem seara. Sunt oricum prea mici pentru a ajunge în grupurile din care idioții ăștia de ”curatori” ai Balenei își aleg victimele. Știu toate astea și totuși…
-Ce ai, dragă, de țipi așa! Mi-a sărit inima!
Silvana e mai calmă decât mine, când vine vorba de situații din astea. Amândoi știm că mai rău faci dacă țipi ca nebunul, poți speria copilul și să îl faci să cadă doar pentru că se sperie de vocea ta. Mă autoeduc, atât cât pot, dar încă mă mai ia gura pe dinainte. Până acum am provocat o singură tragedie cu obiceiul ăsta de a striga când mi se pare că fetele se pun în pericol, în joaca lor.
O să vă povestesc, dar mai întâi vreau să vă mai spun ceva. Am fost printre primii care au înțeles că jocul ăsta blestemat, ”Balena Albastră”, a murit odată cu arestarea inițiatorului său. Că acum doar niște nenorociți se dau drept ”curatori”, administratori” sau ”călăuze” și profită de inocența sau disperarea unor adolescenți care simt că le ajunge puținul din viață trăit. Că e o modă care se întinde, găsind teren fertil în faptul că întotdeauna vor exista adolescenți care nu pun preț pe viața lor și adolescenți care se distrează chinuind. Știu că problema asta e departe de noi și totuși…
(mai mult…)

Posted in Jurnal de tătic | Leave a comment