Îmi plac femeile ale căror picioare vorbesc. Femeia din fața mea vorbea și din gură, cred că-mi povestea ceva, dar eu preferam să discut cu picioarele ei. Și ele îmi spuneau: ”Da, prostuțule!”
Aș fi contrazis pe oricine ar fi venit la mine în acele momente să-mi spună că picioarele femeilor nu pot să se facă auzite. Nu-mi păsa de nimic, puteam fi ridicol în ochii întregii lumi, picioarele acelei femei – sculptate de stânci și soare în spuma mării – îmi spuneau ”Da, prostuțule!” Și asta echivala cu revelația unei noi religii, în care toate sfintele taine le voi descoperi într-o singură noapte, după care, în zori, îndestulat și botezat cu ruj pe guler, voi părăsi templul acesta, plecând în căutarea unei noi divinități. Ale cărei picioare vor vorbi și ele…
-Domnule, dragul meu… pot să-ți spun așa? Cred că e clar ce urmează…
Am tresărit, mi-am ridicat privirea de pe picioare și am proptit-o în ochii ei:
-Sincer, nu mă gândesc așa de departe…
-Dragul meu, nici nu știi cât de departe mergi cu gândul. Văd după cum mângâi mânerul canapelei. Nu mai bine mă mângâi pe mine?
Picioarele nu au mințit! Și bine am făcut că le-am ascultat încă de când le-am văzut prima oară, în barul hotelului! Chiar dacă eram în spatele lor…
Parcă trecuse o veșnicie de atunci. Câte vorbe, câte zâmbete, câte nimicuri irosite! Dar acum totul trecuse, eram în camera ei. Nici furia mării, care se zbătea la câțiva metri de noi, încătușată-n nisip, nimic nu putea opri ce va urma.
Un singur lucru mă deranja. Gălăgia de afară.
Am vrut să închid fereastra, să nu mai las țipetele petrecăreților de pe plajă să ne perturbeze.
-Lasă-i! Îmi plac!
Atunci îmi plac și mie!
-Nu supără pe nimeni. Cântă și ei.
M-am uitat mai atent, păreau că-și dedică serenada exact camerei unde mă aflam.
-Îi cunoști?
-Da, n-are importanță, nu te mai gândi la ei…
Dintr-o mișcare și-a dezgolit și coapsele și sânii.
Ce noapte a urmat! Picioarele au strigat!
Dimineața, m-a sărutat pe gulerul cămășii și m-a scos afară. Mi-am croit cu greu drum printre trupurile cântăreților adormiți la ușa ei.
A doua seară, dorul de atingerea ei m-a făcut să înțeleg că religia asta nu trece doar cu o noapte. Am căutat-o, dar, când am dat de ea, am văzut că picioarele ei schimbau vorbe de nimic cu un altul.
Am urmărit-o până la casa de pe plajă. Cântăreții erau din nou acolo.
După un timp, am văzut – mai mult ghicit, prin jaluzele indecent de transparente și îngrozitor de opace – cum își dezgolește coapsele și sânii.
Și atunci m-am trezit cântând cu menestrelii. Și am și înțeles ce e cu ei acolo și că mult timp de acum încolo voi cânta cu ei. Și că bărbatul de dincolo de jaluzea va cânta mâine cu noi.
Pentru că repede se mai răspândește printre proști și nebuni religia celor ce ascultă vorbele mincinoase ale picioarelor femeilor.
PS Uitasem muzica care mă făcea-n trecut să sting urâtul, dar au fost de ajuns câteva nopți petrecute la Sighetul Marmației ca să-mi amintesc de ce iubesc – printre multe alte minuni ale lumii – folkul.
Muzica de dor de ducă a lui Dan Vană și versurile de om care vorbește cu picioarele doamnelor ale lui Dinu Olărașu fac și ele parte din clasorul amintirilor trezite de armoniile din Sighet.
Sunt trăiri din vremea când femeile se cucereau cu versuri iar nu cu vorbe goale. Bărbații, însă, ca și acum tot la coapse și sâni se uitau. Dar parcă puțin altfel.
Foto Alex Mazilu
One Response to Coapsele și sânii…