Cum îl pupi în fund pe unul când e așezat pe o piatră

editorial-30-octombrie

După ce președintele Klaus Iohannis a strivit mai toate străchinile din Târgu Jiu și s-a așezat la Masa Tăcerii, în mediul online au apărut unii despre care pot afirma, cu mâna pe inimă, că au brevetat pupatul în fund al unuia care e așezat pe o piatră. E o artă să te strecori între un fund – oricât de fin ar fi devenit prin dezmierdările din ultimii 2 ani – și o suprafață mai dură chiar decât propriul obraz și, băgat între ele, să reușești să țugui buzele, să tragi aer în piept și să aplici pupicul. Bravo băieți, sunteți buni!
Președintele – sub privirile languroase ale autorităților din Târgu Jiu – a încălcat o regulă locală. ”Nu atingeți exponatele!” Nu e vreo invenție oltenească, ea aplicându-se în mai toate muzeele lumii.
Apărătorii președintelui au avut trei faze de manifestare pe rețeaua de socializare care aduce voturi. Prima fază a fost să spună că fotografia cu Gânditorul de la Sibiu așezat pe un scaun din piatră e un fals. S-a demonstrat repede că nu e așa.
Au apărut imediat cei care au postat propriile fotografii care demonstrau că s-au așezat și ei pe scaunele sau chiar pe masa sculpturii, ca și cum noi, ceilalți, credeam că președintele e singur în demersul de a se cocoța pe monumente. Am avut astfel și dovada că nu e singur și că, dacă regula din Târgu Jiu s-ar schimba, ar fi coadă de indivizi dornici să se pozeze acolo, sluțind cu mutrele lor complexul. Au găsit chiar și o fotografie cu câțiva mari actori români surprinși pe masă. Asta abia demonstrează că pupatul în fund necesită și ceva eforturi – să cauți în arhive, să descarci, să postezi – pentru a mulțumi buca bine țintită.

Habar nu am – și nici nu mă interesează – care ar fi sancțiunea dacă te doare-n fund de afișul cu interdicția de a atinge monumentul, poate e o amendă sau doar un gardian public te ia de mână și te conduce în afara perimetrului, dar multitudinea de poze arată că poliția locală nu-și face treaba.
Ăștia cu propriile poze pe sculpturi vor să ne arate că ”Și ce, bă, ce-a făcut? Uite, și eu am stat pe scaunul ăla!” Ăstora îți vine să le spui: ”Da, băi, văd! Bănuiam de mult că și tu ești de cacao!”
În fine – după pupicul în fund de tipul ”Ce ai văzut tu nu e adevărat!” și cel cu ”Și eu piș boscheții!” – apare și cel intelectual: ”Brâncuși și-a dorit ca la masa asta să se stea!” sau ”Brâncuși ar fi fost mândru ca la masa lui să stea Klaus și Julien!” Ăștia sunt cei mai elaborați, pupicul lor lasă pe bucă și o urmă de la plumbul foii tipărite. Mirosul de muci aruncați în fasole e alungat cu un suflu alintător și înlocuit cu aromaterapia unei pagini din Istoria Artelor, arsă în candela adulării necondiționate. Mesajul lor este că mângâierea fundului prezidențial este doar un pas spre recunoașterea scopului inițial pentru care a fost cioplită Masa Tăcerii și anume pentru a sta la ea și a ține gura închisă.
Efectul? Încălcarea unei reguli trebuie sancționată, măcar cu o ironie, mai ales dacă autoritățile chemate să o facă tac, amuțite de apropierea de simbolul voinței populare. Dacă simțea președintele că regulile din Jiu sunt greșite și a dorit să ne arate asta, trebuia să spună o vorbă înainte de a le încălca, măcar un ”Brâncuși e al tău!” Dacă nu a știut de ele, trebuia să le atragă atenția celor din jurul său că nu l-au oprit. Dacă dorea să ne facă să râdem de calamburul ”Tăcutul la Masa Tăcerii” nu era nevoie să se așeze, putea doar să se apropie de monument. Râdeam oricum. Sunt zeci de ”dacă”, iar eu nu mai am timp de pierdut cu o prostie lipsită de orice esență.
P.S. Dacă tot e la modă să cauți fotografii de arhivă din Târgu Jiu… am găsit și eu una. La CRBL am apreciat că, pe 19 iulie 2012, și-a cerut scuze după această imagine. Și n-a durut!
P.P.S. Deja gestul președintelui nu mai e important cât devin deranjante strădaniile altora de a-l scuza.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *