De ce eu, Stăpâne? Rugăciune arogantă

Moto: Când am început acest text mă gândeam la doi mari dispăruţi, acum mă gândesc la 3. Sunt convins că există undeva un Paradis al creatorilor unde ajung sufletele mari după ce trec prin Purgatoriul ce începe, pentru prea mulţi dintre ei, încă din timpul vieţii. Şi mă mai gândesc cum privim, de exemplu, Coloana Infinitului fără să ne mai pese de naşterea, viaţa sau moartea lui Constantin Brâncuşi, ci vedem doar cum bucăţi identice sunt prezent, devin trecut şi se înlănţuie spre a fi viitor, ca o funie cu noduri pe care urci. Aşa va fi şi cu “Totuşi Iubirea”, “Iubiţi-vă pe Tunuri” sau “Rugă pentru Parinţi”. Dumnezeu să îl odihnească pe Adrian Păunescu pentru că în prea scurta lui viaţă s-a obosit mult încercând să devină tot mai mare!

Sfârşitul programului de seară era acelaşi. Se retrăgea câteva minute în altă cameră şi deschidea Biblia veche primită de la bunicul său. Egoist, închidea în urma lui uşa spre familie, spre serviciu, spre ziua ce se încheia. Cartea bătrână se tocise doar la o singură pagină, unde o deschidea mereu, Matei 6. Nu avea respect, citea în picioare, foindu-se prin încăpere, uneori fumând. Gândurile lui se îndepărtau cât puteau de “teoremele” studiilor teologice, îi repugna să îi spună alţii ce e de făcut şi se căia, niciodată îndeajuns, pentru primul păcat, aroganţa. “Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-se numele Tău…”. Tata, îl deranja cuvântul ăsta, nu pentru că nu accepta că are un Creator, ci pentru că el îl obliga să vadă în toţi ceilalţi nişte fraţi, surori. Nu reuşise niciodată să dăruiască destulă iubire aproapelui cât să îl convingă pe acesta să răspundă la fel. Şi atunci se enerva, se simţea trădat, nedreptăţit, lovea. Apoi îi părea rău, medita şi apoi lovea din nou. E clar, începutul rugii trebuia să îl mai citească până îi va deprinde învăţătura. Mâine seară.

Vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ…” Ce traducere? Adică împărăţia Lui e vie sau să vină peste noi? Dacă e vie, atunci probabil că e şi ea supusă greşelilor, păcatelor, poate şi conştientizării lor, mântuirii. Adică e umană şi noi suntem după chipul şi asemănarea Lui sau poate Îi semănăm în sensul că avem în noi tot ce ne trebuie pentru a deveni după chipul şi…? Să se pogoare asupra lumii în care trăim? Să vină, nu are decât! Bine că nu s-a pogorât cât era el mai tânăr, nu ar schimba nimic din dezmăţul de tinereţe, energia şi iubirea irosită aiurea pentru o viaţă între nouri, îngeri asexuaţi. Până şi căinţa, acum, când le rememorează, I se pare dulce. Poate că puţină muzică, în surdină, nu va trezi restul casei…

Pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…” Aici avea o vorbă, ok, pâinea ne-o dă El, dar pentru tot restul trebuie să ne zbatem noi. Nu putea concepe, înţelege schimnicia, îl durea asta uneori, alteori îl motiva şi avea destul şi pentru asta Îi mulţumea lui Dumnezeu.

Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri…” Asta îl speria, nu îl păştea prea mare iertare dacă ea e la “barter” cu ce a făcut cu greşiţii săi! Se vedea bătut, falimentat, umilit. Nu e ok! De aceea, şi prefera apelativul “Prea Milostive” în locul celui de “Stăpâne”, parcă îi mai dădea o şansă.

Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău…” Zâmbea mereu la versul asta. Ispitele, hm, viaţa fără Ele ar fi un uriaş deşert, plictisitor, obositor, fără nici o oază, sau măcar o fată morgana, spre care să alergi. Iar izbăvirea de cel rău… nu o poţi face decât lăsându-te pradă lui şi apoi să încerci să scapi din braţele lui. Sigur, nu de la început, ci când te ostoieşti sau când vezi alt “rău” tentant.

Deodată auzi un fâşâit din camera de alături. Muzica! Poate era totuşi prea tare. Se duse acolo şi a stat puţin în uşă, până privirea i s-a obişnuit cu întunericul. A văzut doi ochi uriaşi cum îl priveau fix dintre poneiul şi ursuleţul de pluş. Nu plângeau, parcă se bucurau. “Tati? Bubu?” Zâmbi. “Bubu, prinţesa lui tata, hai nani.” Ochii se închiseră ca la o comandă. Ieşi încet, din secvenţe ca asta înţelegea mai mult despre Dumnezeu decât din o mie de cărţi.

Revenit la carte citi “Că a Ta este împărăţia şi puterea, şi slava în veci…” Asta înţelesese deja pe pielea şi inima lui, pline de cicatrice apărute de câte ori nu pricepea sau se făcea că nu pricepe. Lecţii de teologie primite de la cuvintele, gesturile sau armele inamicilor, iubirilor trecute. Nu înţelegea perfect învăţătura din rugăciune, dar o va citi şi mâine, va persevera, şi perseverenţa e una dintre căile spre mântuire. Ultimul cuvânt, “Amin”, închise cartea şi se duse să se culce.

P.S.: “Why Me Lord” e scrisă, în 1972, de Kris Kristofferson, într-o perioadă în care mulţi eroi ai perioadei hippy regăseau cumpătarea şi se căiau pentru excesele hedoniste sau halucinogene. Pentru el, aşa cum avea să mărturisească mai târziu, era şi mai greu. O pierduse pe Janis Joplin şi prea repede o găsise pe Rita Coolidge, noua iubire părându-i uneori un păcat, motiv pentru care s-a şi încheiat cu un divorţ de răsunet.

 “Why Me Lord” a cucerit prin modul absolut bărbătesc în care un om se poate ruga şi mulţumi Creatorului său pentru tot ce a primit, bun sau rău. E o rugăciune ce se spune în picioare, nu în genunchi, stând ferm, nu dansând ca în muzica gospel, privind drept în ochi, dacă se poate spune aşa, o icoană, lucru de neînchipuit până atunci. E o manifestare nu a slăbiciunii umane, cum suntem uneori tentaţi să vedem rugile, ci a forţei ce o poţi obţine comunicând cu El.

Johnny Cash a cântat piesa în anii ’70, devenită un succes în versiunea lui Kristofferson, şi a vrut să o includă şi pe albumul său din 1981, The Baron. Producătorul Bill Sherill a gândit o combinaţie de excepţie pentru această melodie, un duet inedit cu Ray Charles. Acesta a acceptat să fie “vioara a doua”, făcând acompaniamentul la pian şi backing vocals. Caseta cu imprimarea nu a mai fost folosită pentru că managerii lui Cash nu au crezut în succesul ei. În 2010, caseta a fost găsită într-un depozit din New York de o femeie ce a cercetat corespondenţa dintre Cash şi Charles şi a aflat de înregistrare. Mergând pe firul poveştii, în martie, femeia a dat de ea cu ajutorul unui bătrân inginer de sunet. Ea este acum cuprinsă într-un album cu mai multe înregistrări inedite făcute de Charles, lansat în această toamnă. Acum o ascultaţi şi voi şi poate măcar pentru o secundă vă imaginaţi privind o icoană drept în ochi spunând, doar ca să Îi reamintiţi, “Iisuse, sufletul meu e în mâinile Tale!”.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

7 Responses to De ce eu, Stăpâne? Rugăciune arogantă

  1. Evora says:

    „Oricum, in ciuda suferintei, a umilintei si a mortii programate, sunt un norocos, sunt un caz antologic, sunt un rasfatat. Supravietuiesc. Si scriu. Si iert. Si iubesc. Si sper. Si mi se pare ca as putea-o lua, oricind, de la capat.” Adrian Paunescu – „Liber sa sufar”

  2. mosses says:

    Cand scapam…de Suferinta….?e asa greu:sa ierti….Cred,ajuta Necredintei mele….

  3. Raluca says:

    Adrian Paunescu a fost un mare patriot si a crezut in principiile sale de viata pana in ultimile clipe.Poezia pe care a scris-o inainte de a se stinge din viata este extraordinara si demonstreaza ca acesta si-a indeplinit vocatia de poet pana la capat…un om care a pus suflet si dragoste in creatia sa.

  4. mona cristescu says:

    RESURECŢIA LUI SPARTACUS
    Adrian Păunescu
    Herculane, 1996

    Ar părea că nu mai e nimic de făcut,
    dacă ar fi să ne luăm după partidele politice,
    nimic de făcut, în afară de esenţial,
    reconstrucţia omului, reparaţia capitală
    a Universului, doi şi cu doi fac patru,
    cea mai importantă restauraţie din istorie,
    atâta ar mai fi de făcut şi atât mai merită să fie făcut,
    atât şi nimic mai mult,
    o rapidă revenire ecologică, un recurs
    la iubire, la aritmetică, la plantele sălbatice
    şi la logică, atât şi nimic mai mult.

    Spartacus, în luptă cu leii, simţea democraţia,
    ca pe o batjocură, cu mii de guri, a proprietarilor săi,
    mai răi decât botul căscat al fiarei,
    care, nu cu multă plăcere,
    se simţea împinsă de spectatori să îl devore.

    Cine ţinea cu Spartacus?
    Nici măcar sclavii, căci fiecare se simţea
    cu atât mai ameninţat de târcoalele bestiei,
    cu cât Spartacus rezista mai mult în groapa cu lei,
    sub urletele dezlănţuite ale democraţiei,
    care saliva, din mii de guri, peste coamele,
    nu destul de dezlănţuiţilor lei,
    asmuţiţi, asupra lui Spartacus, în mod pluripartit.

    O mie de Spartacuşi, într-o singură groapă cu lei,
    şi democraţia vociferând în mass-media
    şi răgind bestial în grădinile zoologice:
    „Omorâţi-vă, omorâţi-vă între voi
    ca să ne placă nouă, compromiteţi-vă
    atent, dibaci, inspirat, Spartacus nu poate
    ieşi viu, din această confruntare televizată,
    aşa cum nici leii nu pot ieşi vii,
    aşa cum nici spectatorii, nici telespectatorii
    n-au dreptul de a ţine minte acest episod,
    aşa că sunt rugaţi să se mănânce între ei,
    nu trebuie să lăsăm nici un martor ,
    vulcanul va erupe şi întregul masacru va părea
    un surdo-mut uriaş, surprins de lavă, în plină gesticulaţie.”

    Prin urmare, nu mai e nimic de făcut,
    decât esenţialul: doi şi cu doi fac patru,
    tătănească, romaniţă, coriandru, rostopască,
    iubire, cauză şi efect, aritmetică, plante, raţionamente,
    restauraţia omului, roua intrată în reparaţie capitală,
    un duş de lumină asupra vertebrelor,
    o reconsiderare a democraţiei de peluză,
    din punctul de vedere al sclavului Spartacus,
    o recunoaştere a crucii înainte de Isus Hristos,
    o legiferare a ideii că doi şi cu doi fac, îndeobşte, patru,
    afară de cazurile când legea zice altfel.

    Răget de leiu, azmuţiţi de patricieni şi plebei,
    asupra măruntului sclav, cu sânge bolnav de revoltă,
    democraţia romană urlă şi spumegă de plăcere,
    când leii, care se ating de sudoarea lui Spartacus,
    turbează şi, în vreme ce el îi respinge năpraznic,
    animalele dezlănţuite se întorc şi încep să muşte în aer
    hărmălaia democratică, prăbuşită peste ei, să-i asmută,
    o, bieţii cetăţeni liberi din cetate,
    cum freamătă ei împotriva sclavului înlănţuit
    şi cum leii turbaţi lăcrimeză de furie
    şi lacrimile lor miros, dintr-odată, a sudoarea lui Spartacus!

    Nu se va putea merge mai departe în felul în care
    se merge, de secole şi secole. Suntem pe mâna scribilor,
    care nu fac altceva decât, să transcrie
    grandomania învingătorilor momentani.

    O adevărată istorie a civilizaţiei umane
    nu poate să nu înceapă de la Spartacus,
    întru veşnica pomenire a sclavului neînfricat
    şi spre o nouă, istorică reconciliere
    a omului, cu propriile sale păcate,
    înainte de a intra într-o epocă,
    dominată de resurecţia lui Spartacus
    şi de credinţa în iubire, aritmetică, plante şi logică.

    Va trebui scrisă, în sfârşit, şi partea nescrisă a istoriei,
    biografia învinşilor, punctl lor de vedere,
    miracolul că ei au supravieţuit
    oricărei forme de cerneală mincinoasă,
    v atrebui să privim şi în ochii lui Spartacus,
    contrar tuturor principiilor democratice,
    care nu prea se mai pot deosebi
    de coamele leilor şi de răgetele lor.
    Spartacus trebuie
    regăsit, recondiţionat şi reabilitat,
    măcar pe retinele însângerate,
    care au făcut parte, cândva, din ochii leilor pedepsitori.
    Spartacus şi-a lăsat, fără îndoială, efigia, în ei,
    dar istoria Romei nu-l consideră pe Spartacus,
    decât ca pe un trecător, printr-o groapă cu lei,
    şi nimic mai mult, nimic din ce se întâmplă, astăzi, pe lume,
    nu se poate explica,
    dacă nu se porneşte de la exemplul lui Spartacus.

    Mereu, o galerie democratică îşi trimite bestiile,
    să se confrunte cu sclavul incomparabil,
    fie că leii din groapă se numesc
    Holbrooke, Lebed, Basta, Vâşinski sau Ipsilanti,
    fie că, în tribune şi la peluză, stau Roosevelt, Stalin şi Churchill,
    fie că se semnează şi se contrasemnează, pe pielea noastră,
    pactul Ribbentrop-Molotov, împotriva sclavului bilateral,
    de origine din Varşovia, Atena, Belgrad, Praga sau Bucureşti,
    acelaşi, aruncat în groapa cu lei, Spartacus al tuturor veacurilor.

    Şi iată că nu mai e nimic de făcut, decât esenţialul,
    şi poate nu va fi, totuşi, nevoie, de al treilea război mondial,
    roua a intrat în reparaţie capitală,
    privighetorile au răguşit în adăposturile antiatomice,
    iar cureţele cu biete roţi pătrate hurducă,
    mergând de-a-ndărătelea, către epoca sclavagistă.

    Universul aproape că există, numai
    datorită unei grave greşeli de calcul,
    resurecţia lui Spartacus trebuie să înceapă,
    nu le mai e suficientă mărturia învinşilor, sub formă de literatură,
    şi poate nu va fi nevoie de al treilea război mondial,
    pentru a se face dreptate în cartea de istorie.

    Spartacus trebuie repus în drepturile lui,
    prin recurs în naulare, trebuie rediscutată democraţia tembelilor,
    aplaudând animalele în stare de libertate,
    care muşcă din carnea unui sclav înlănţuit.

    Ce pluripartitism e acela, care face nuanţe,
    la plescăitul de plăcere al leilor turbaţi din arenă?

    În Transnistria, în Bosnia, în Afganistan, în Vietnam, în Cecenia,
    bestiile programate umblă după Spartacus
    şi nu mai e nimid de făcut, în afară de esenţial:
    o bruscă lăsare a armelor jos,
    nimeni să nu pună condiţii nimănui şi fiecare să înceapă,
    în pat, negocierile cu nevastă-sa, despre amigdalele copilului
    şi despre soarta lumii şi, în orice caz,
    în favoarea unei legislaţii de iubire, aritmetică, plante şi logică,
    pentru numele lui Spartacus!

  5. Evora says:

    „…un om se poate ruga şi mulţumi Creatorului său pentru tot ce a primit, bun sau rău.”
    Dumnezeu ii alege pe cei mai buni si ii incearca…si atunci trebuie sa multumesti.Bun sau rau are un rost,atunci sau mai tarziu.
    Cum acceptam incercarile?Cu ochii plecati spre pamant sau privind „o icoana in Ochi” stiind ca D-zeu ne da sansa de a alege.In fiecare zi ne deschide o poarta,noi alegem daca mergem mai departe,daca o inchidem….daca o trantim in urma noastra.
    Multi spun ca „Ce ti-e scris in frunte ti-e pus” si renunta la alegeri,dar de multe ori m-am intrebat daca acest „scris” nu se refera la alegere.Am si eu intrebarile mele…

  6. ATG says:

    „Sufletul meu este nemulţumit. E o beţie fără vin, o hrană care nu hrăneşte. Mi-e milă de revoluţionari pentru că mor, în timp ce noi nu ştim să facem decât frumoase discursuri despre moartea lor. Simt milă pentru Hristos. Şi El a cunoscut agonia, sudoarea de sânge. Deşi putem înţelege moartea Sa pentru tâlhari, pentru vameşi şi desfrânate, moartea Sa pentru noi ne scapă. Nu facem altceva decât să-I adâncim rănile. Nu ardem în focul sângelui Său.“
    (citat din Maica Maria Skobțova)

  7. stoita emilia says:

    superb minunat incantator ***

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *