Doamnă, sunt un porc!

A luat-o în mână și a măsurat-o pe lățimea degetelor. S-a jucat cu ea, lăsând un semn unde se terminau degetele și apoi a măsurat câte mai intră. Apoi – mă jur că așa a fost! Auzisem multe despre lungime, despre grosime, dar niciodată despre greutate! – a cântărit-o. Părea mulțumită de dimensiuni. Atunci a ridicat privirea spre mine și mi-a surprins ochii măriți de o amplă operațiune de scanare. Cel mai inteligent lucru pe care m-am gândit să-l ”spun” a fost să-mi pocnesc buzele și să emit un ”Poc!” Părând astfel că mă scufund în muzica de la megafon.

Din privirea ei am înțeles că e la fel de multă minte în capul meu câtă e și-n ce avea în mână. S-a întors la ce făcea.
Și-a apropiat-o de nas, ca și cum încerca prin înveliș să ghicească gustul. Nările i se mișcau amplu și apoi a dat învelișul la o parte și a privit-o îndelung. Părea că îngheață și se topește sub ochii ei. La un moment dat a apărut o picătură în capul ei și ea a întins limba, ca o mână lacomă, și a cules-o.
Am înghițit în gol și am privit în continuare cum o ducea la buze și cum se micșora la fiecare atingere de ele, ca și cum gura ei era făcută din lavă fierbinte…
Am pocnit din nou din buze ”Poc!” A ridicat ochi și m-a scanat. A văzut că eram numai ochi și instincte. În timp ce i se topea-n palmă, am vrut să-i arăt că se înșeală în privința mea și am vorbit din nou:
-E cu vanilie?
În loc de orice răspuns a lăsat deoparte înghețata pe băț pe care o savura și m-a străpuns cu privirea:
-Domnule… domnule, dumneata ești un… porc!
PS În 1958, un compozitor de care nu auzise nimeni la acea oră, Julius Dixson, a întârziat la studiou pentru că fetița lui își lipise în păr o acadea – lollipop – avea întânire cu partenera sa, Ruby Ross, la fel de necunoscută pe atunci. Râzând de pățania prietenului, Ross a început să se joace la pian și să repete ca un copil ”lollipop, lollipop”. Astăzi, dacă asculți posturile de radio încă se cântă ce a ieșit din joaca lor. Demo-ul s-a înregistrat de un duo inedit, Ruby Ross și un vecin de-al lui Dixson, Ronald Gumm… a ajuns un hit, dar nu răzbătea în topuri din cauza unui lucru simplu, Ruby era albă iar Ronald negru. Totuși au fost difuzați îndeajuns cât să fie auzită piesa de cei de la RCA. Ei au oferit-o unui quartet de femei – toate gospodine sudiste – pentru care se căuta o linie nouă muzicală decât balade folk interpretate a cappella, The Choedettes. Tot în 1958 ele înregistrează piesa și… intră în legendă!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *