Femei goale, povești vechi și politică

editorial 26 august vineri

Am ajuns la el la doar o zi după ce a murit. De la ușa blocului am simțit ceva în neregulă. Era descuiat și nu a fost nevoie să mai sun la interfon. Penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor. Nu erau locuri goale pe coloana aia.
Am chemat liftul și, așteptându-l, am auzit o muzică ciudată pentru lumea din care tocmai hotărâsem să ies pentru vreo două ore.

Aveam treabă tocmai la ultimul etaj. Muzica venea de undeva mai de aproape. Asta m-a bucurat. Mi-ar fi părut rău să știu că el începuse să asculte cântece vechi înainte ca eu să ajung. Mai ales că aveam la mine două casete cu ”selecții”. Le găsești și pe youtube, dar parcă îmi place mai mult să mai bag ceva sevă în măruntaiele ruginite ale casetofonului lui. Dublu casetofon, dar unul nu mai merge. De câte ori ajung la el, pun o casetă și apoi spun, gânditor: ”Nu se aude bine!” Și, cu o șurubelniță, ajung la șurubul capului de redare.
Greu vine liftul ăsta! În pungă, lângă casete, aveam ”piesa de rezistență”. Cafea boabe. Procedeul de prelucrare era bine bătut în cuie. Desfăceam ambalajul și el spunea: ”Scoate dracii din ea!” Pe fundul unui ibric uscat ca ochii unui criminal, prăjeam boabele câteva zeci de secunde, până scoteau un abur și un parfum care se așează în bucătărie cu nerușinarea unei studente care n-are chef să învețe în sesiune. Le râșnim și apoi scuturăm mecanismul râșniței până și ultimul fir de praf negru-maroniu se duce din nou în ibricul plin, de această dată, cu apă. O lași de două ori să se umfle-n pene ca un cocoș gata de luptă și apoi o tragi de pe foc. Se dezumflă și, a treia oară, o pui pe marginea aragazului. Stă cam un minut înainte de a o turna. Împarți cu grijă caimacul. Eu pun zahăr, el nu.
În lift, apăs pe butonul de sub alarmă. Odată am greșit și soneria a umplut holurile cimentate cu sunete ascuțite. A răspuns doar ecoul. Asta m-a mirat, m-a indignat. Dacă pățeam ceva cu adevărat? Așa că am apăsat din nou butonul. Iar nimic.
Acum am fost atent. Nu aveam chef de decepții. Eram bine dispus, mai ales că găsisem ceva special pentru întâlnirea noastră săptămânală, un pachet de țigări englezești, frumos ca o tabacheră, cu două compartimente, fiecare învelit în foaie aurie.
Nu aveam nevoie să-l deschid ca să știu că fiecare țigară purta un inel de aur. Aur adevărat, ca-n gura florăresei sau ca pe inelarul prizonierilor din închisorile în doi! De când am găsit pachetul, am știut că îl vom deschide, vom aprinde câte una și vom vorbi de politică, povești vechi și femei goale. Nu neapărat în ordinea importanței.

Liftul a urcat greu, dar a ajuns. Pe hol, chiar în fața ușii lui, era o candelă din astea noi, roșie, cu capac. Am observat că undeva pe eticheta lor scrie cât timp ard. Era destul de mică, arsese cam o treime din ea. Așa am dedus că venisem cam cu o zi prea târziu.
Ciudate gânduri și calcule îți vin când găsești o candelă la ușa prietenului!
Nu am vrut să întreb vecinii ce s-a întâmplat. M-am gândit să las acolo punga, dar m-am întors de la lift și am luat-o. Și bine am făcut, nu cred că ajungea acolo, sus, cineva care să știe să regleze capul casetofonului, să încingă boaba de cafea înainte de a o râșni sau care să vadă verighete în filtrul țigărilor.
Era doar un bloc în care penumbra acoperea ca o perdea de rușine lista locatarilor și lăsa lumina să cadă doar pe șirul restanțelor.
PS O dată pe an, în mijlocul verii, mă duc în Sighetu Marmației, la Festivalul Floare de Colț. E tare bine să știi că nu au ăștia destule candele roșii pentru cât de mulți am rămas!
Ascult multă muzică – prea multă, dacă e să-i dai crezare femeilor – lungesc serile până spre zori și mă umplu de armonie și cuvinte. Cuvintele le notez pe blog, mai mult ca să nu le uit, iar armonia mă ajută să supraviețuiesc.
Anul ăsta, festivalul l-au încheiat Vasile Șeicaru și Ducu Bertzi cu ”Vânare de vânt”. Dar mie mintea mi-a rămas la ”Lumina” lui Șeicaru, la anii irosiți neștiind că lumina e aproape de noi, doar că nu avem timp de ea.
Am postat o versiune înregistrată pentru ”Omul cu chitara”, emisiunea lui Ducu și a prietenului său din lemn, omul în jurul căruia se clădește picătura asta de frumos din Maramureș și chitara pe care a înflorit floarea de colț.

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *