Femeia de după Revelion

 

E nevoie de un observator chel, absolut imparțial ca să aprecieze cum arată buclele după noaptea de Revelion. Privind-o cum doarme, îmi părea că s-a ras în cap și apoi scalpul iritat l-a pus să se răcorească pe un pat de baloane dezumflate. Și câte zbateri pentru bucle. Ce nervi când, chiar înainte de plecare, am vrut să o mângâi pe păr. Cum a dormit ea în fund, pe canapea, somnul ăla obligatoriu din ultima zi din an, ”Trebuie să ne odihnim că la noapte e Revelionul”… ca și cum fila finală din calendar nu se duce-n coș dacă la miezul nopții eu am cearcăne!

Machiajul se întărise strâmbat de așternuturi. După ce a fost păzit cu strășnicie de atingerea altor fețe, după ce rujul nu a cedat paharelor, furculițelor, ceșcuțelor de cafea, lingurițelor de tort, acum se destinsese înspre obraji, aproape dându-și mâna cu rimelul ce plecase hai-hui din preajma ochilor, într-o plimbare de dimineață pe întregul chip.

Și cât a durat machiajul. O vezi cu rochia pe ea și te gândești că e gata, că poți pune sacoul pe tine. Și apoi auzi fraza ”Încă puțin, dragule, mai am să mă machiez!” Și te așezi cuminte, îți umpli o pipă, o aprinzi și, în timp ce transpiri în costum, te gândești cine dracului a inventat că pipele calmează!

Rochia… acum o lună era un simplu plan, o schiță a unei prietene, inofensivă ca desenul unui copil. Apoi a devenit un monstru de satin. Când s-o îmbraci, se încorda ca un dragon din oțel, gata să taie din carnea ce-i sta în drum. Dantela se încovoaie, ața amenințând să se rupă ca un baraj de flori primăvara. Și în fine, ultima frontieră, fermoarul de la spate, accesoriul inept, inventat doar ca orice bărbat căsătorit din lume să poată auzi ”Ești atât de neîndemânatec! Trage de el, ce e așa de greu?”

De unde eram, în pat, nu vedeam pantofii ei. Fuseseră abandonați undeva imediat după ușa de la intrare cu un ușor masaj pe tălpi și cu informația ”Dragă, pantofii ăștia m-au omorât toată noaptea! Îmi venea să-i scot și să îmi iau niște papuci!”

poza vineri 2 ianuarie

Eu nu înțeleg cine ia pantofii pe măsură din magazine! Cred că după ce prima femeie de australopitec a decis ca într-o anumită noapte din an să-și înfășoare tălpile în blană de mamut, femeile ce i-au urmat au hotărât toate ca, din acea noapte înainte, toți pantofii de ocazie să fie cu un număr mai mici. Așa nimeni nu se putea încurca vreodată. Și mai cred că imediat după pubertate, orice fată ce atinge vârsta de a afla adevărul despre sexul său e chemată la o reuniune secretă unde maturele din viața sa îi spun: ”Uite, dacă la cizmă porți 39, știi, iarna mai pui un ciorap mai gros, la balerini 38, dar la pantofii de ocazie să iei un 37, poate chiar un 36 jumătate!” și biata fată își petrece viața cu barete tăioase înfipte-n carne și căutând bucățele cât mai mici de leucoplast care să oblojească rănile de deasupra călcâielor.

Pantofii nu-i vedeam, dar vedeam chiloții roșii. Ați observat că întotdeauna chiloții luați pentru Revelion lasă culoare? Ca preț pentru norocul ce va să vie, lumea se umple pentru o zi de funduri roșiatice, dungate sângeriu, precum spatele unui călugăr ce se autoflagelează. Cu tărie cred că fabricanții de desuuri se lasă furați de imaginea obiectelor de adorație ce le îmbracă și uită când trece anul și, uite așa, în parg de Revelion, vopsesc grăbit în roșu chiloți de toate națiile, bej, albi, negri, iar biata vopsea nu are timp să se așeze cum trebuie în țesături.

Atâta chin, zbatere, atenție și valuri de nervi ca să se întâmple ce sufletul meu de bărbat știa deja, să fii cea mai frumoasă de la petrecerea de Revelion.

Dar ce știm noi, bărbații?

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *