Gelozia, boală grea

Cică gelozia e o pasăre de pradă care-ți roade ficatul din cauza unei păsări mult mai mici. Și te transformă într-un Prometeu pedepsit că a furat de la zei focul dragostei și l-a pus în șemineele oamenilor simpli, măcinați de incertitudini și suspiciuni.
Prima bănuială asupra ei m-a cuprins într-o noapte. Mă băgasem în pat înaintea ei. Am văzut-o când a intrat în dormitor. Zâmbea. S-a dezbrăcat. Încet, ca și cum știa că o urmărește cineva. S-a culcat și mă gândeam că se va apleca asupra mea. Mă așteptam să-i simt parfumul părului pe față, dar s-a ghemuit cu spatele la mine. Și puteam să jur că încă zâmbea.
Am devenit și mai atent într-o zi, când am ajuns mai devreme acasă. Nu, nu vă gândiți la scena clasică!
A venit târziu, aproape de noapte. Mirosea a flori strivite. I-am privit spatele rochiei, crezând că găsesc pete de polen, ca pe picioarele albinei care fură dulceață.
-Vreau să mă spăl pe mâini. Am polen pe ele.
Mi le-a arătat, erau galbene. Din priviri am cerut amănunte.
-Am strivit o floare. Am primit-o pe la prânz…
La prânz! De la cine? Aveam încă o mie de întrebări, dar nu am apucat.
-Am mirosit-o până am stors-o de parfum.
Altceva nu ai stors? Deja eram atent la fiecare mișcare a ei. Miroseam aerul în urma-i și ghiceam și izul păcatului. De vreo două ori am vrut să-i verific telefonul, dar nu a fost chip. De ceva timp era precaută.
Semnul care m-a scos din minți a venit într-o dimineață. A deschis larg fereastra și a spus:
-Ce zi minunată începe!
Îi priveam trupul ca la o radiografie, prin carnea cămășii de noapte, subțiată de soarele de afară. Deja îmi făceam gânduri și visuri. Oare o înțelege prin ”zi minunată” același lucru ca mine?
-Cred că mă duc să mă plimb pe afară. Ai mâncare în frigider, dacă nu mă întorc.
Am rămas în casă. De la geam am văzut-o cum se îndepărta grăbită, ca și cum o ardea până și apropierea casei noastre.
Am urmărit-o. Da, oameni buni, pasărea începuse să mă pedepsească, dar nu mai puteam lăsa focul dragostei într-un șemineu pietruit cu îndoieli!
Pe o bancă, într-un parc din apropiere. Stătea singură. Zâmbea la aleea goală, la primele frunze ce puneau cearceaful gălbui pe care se va tăvăli toamna.

vineri 4 septembrie

-Aștepți pe cineva?
M-a privit mirată că am apărut acolo. Mi s-a părut că mă ceartă că urc încălțat în patul viitoarei toamne.
-Nu. Ce cauți aici? Stai jos. Vreau să-ți spun ceva.
Sufletul îmi era mic, cât o nucă, și se zbătea în vintre.
-Cred că te înșel.
Cum adică ”cred”? Da sau nu!
-Te înșel. Sunt sigură.
Cuvintele au căzut ca un ciocan. Eu eram o biată monedă, pe nicovala căsniciei, aplatizată și fără valoare. De un lucru eram sigur: ne vom despărți și voi plânge de acum încolo sau o iert și voi plânge de acum încolo!
-Nu fă o scenă aici!
Dar unde? Nu am spus, însă, nimic.
-Într-o noapte am ascultat o melodie. Cineva o pusese pe Facebook.

Probabil e noaptea cu zâmbetul.

-Am rămas mult timp și m-am gândit. Am deschis poze vechi cu noi doi. Mi s-a făcut dor de tine. Dor de nopțile când veneai târziu și vorbeai numai de lupte. Dor de cum te sărutam pe piept și îmi spuneai că acolo sunt cicatrici și se șterg de la balsamul buzelor mele. Și de diminețile când plecai nervos că ai pierdut timp de petrecut în ring pentru că ai dormit.
Bine, dar atunci ai plâns! Spuneai că… nu avea rost. Am tăcut și am ascultat-o.
-În altă zi am primit toate câte o floare, de la o firmă care își făcea publicitate la noi în birou. Am simțit parfumul ei. Venit de demult. Erau ca florile pe care mi le-ai dat când m-ai cerut. Mirosea a bărbat care caută vânat. Care se satură când te-a prins pe tine… Mi-ai spus atunci că pe verighetele noastre vom scrie cuvintele ce le vom avea și epitaf pe cruci. A ta cu numele meu și a mea cu al tău.
Nu m-ai pus atunci să promit că… și ai ales apoi verighete prea subțiri ca să scriem ceva… ia să văd ce mai are de spus.
-Azi am simțit soarele ăsta cald, care va pleca de la noi pentru multe luni. Și știu, ieri îl înjuram că arde prea tare, dar acum știu că îmi va lipsi. El își vede de drum, dar îmi și împlinește o dorință, pe care, nebună de căldură, mi-am pus-o prostește.
Și pe mine mă înjurai în trecut și acum mă înjuri că am schimbat lucrurile pe care le înjurai…
Parcă mi-a citit gândurile. M-a luat de mână și mi-a spus.
-Sunt femeie și sunt, cum spui tu, sucită. Cred că doar mi-a plăcut mult de tot cântecul ăla.
Mă ținea de mână. Am văzut încă o frunză alunecând pe asfalt.
-Îmi e dor de nebunul meu. Dar n-aș fi putut trăi cu el.

PS Dinu Olărașu. Pe omul ăsta ori îl iubești, ori îl urăști. Indiferent nu are cum să îți fie. Dar cum să-l urăști? Eu știu doar oameni care-l iubesc, dar… nici unul nu ar putea trăi cu el.
Dinu este unul dintre fremătătorii nebuni ai cuvintelor și strunelor, poate cel mai bun textier de muzică folk și un om la care țin, aproape la fel de mult ca la melodiile lui.
El continuă seria poveștilor pe care aș fi vrut să le trăiesc măcar pentru bucuria de a le spune și altora, dar nu a fost să fie…
Într-o noapte din augustul ăsta pe care pe nedrept l-am înjurat pentru căldură, în Sighetul Marmației, Dinu mi-a amintit de ce nu cunosc oameni care să-l urască.

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *