Jurnal de tătic. Acum 4 ani și 6 luni era sâmbătă

Nu știu de câte ori îi vine sufletului unui bărbat să facă poezii. De trei ori sigur, când inima îi tresare la prima iubire, când suferă prima oară și când Îi mulțumește lui Dumnezeu pentru întâia oară…

jurnal 93

În rest, poezia se dizolvă în diferite proporții în viața de zi cu zi, în funcție de cât de visător e bărbatul respectiv. Problema noastră, a bărbaților, este că femeile din viața noastră simt slăbiciunea asta și o exploatează cât pot ele de mult. Aș vrea să spun ”sau cât de mult le permitem noi”, dar mi-e teamă că aș fi în eroare.
Evident, că, în funcție de momentul poetic în care te afli, femeia care-ți inspiră versurile și strofele poate să-ți ceară cele mai diverse și bizare lucruri. De la ”luna de pe cer” la ”dispari din viața mea”, bărbatul e învățat, de la Păcatul Originar încoace, să ofere ce i se cere și să privească stelele, râurile sau norii și să stoarcă din sufletu-i tot mai împietrit un ”Frumoasa mea cu ochii verzi, ca două mistice smaralde” sau măcar un ”Te iubesc și te ador ca pe-un pui de curcă chior”. Gusturile nu se discută în materie de versificație. Gestul contează.
Eu am trecut de primele etape și am ajuns acum, după ce am dăruit mai multe ”lune de pe cer” decât pot imagina scriitorii de sf-uri, să dăruiesc… jeleuri.
Și dăruiesc jeleuri, înfruntând pericole mari. La prima iubire îmi imaginam cum aș putea înfrunta un balaur cu 7 capete și aș fi murit cu paloșul în mână doar ca să smulg un zâmbet de pe buzele la care tânjeam. Acum mă înfior la gândul că m-ar putea prinde soacră-mea că le dau jeleuri fetelor.
Habar n-am cum au ajuns nevastă-mea și soacră-mea la concluzia că puține lucruri le fac mai rău fetelor decât jeleurile. Nu spun că or fi bune, dar nici nu cred că sunt cianură pură. Plus că eu sunt de părere că mâncăm la prostii fără să avem habar încât un rabat de câteva grame colorate de la regulile de siguranță alimentară nu înseamnă moarte sigură.
Normal, de când au aflat că le sunt interzise, fetele au făcut o fixație pentru jeleuri. Ba chiar și eu am făcut o fixație pentru ele, parcă ideea de ”fruct oprit” îmi dă un fior aparte când iau un ursuleț strălucitor din pungă și-l înghit repede, după ce l-am dus palmat la gură.
Vă mărturisesc asta doar vouă, cititori fideli ai acestui Jurnal, dar acasă nimeni nu pare să mă suspecteze că, sub aparența seriozității pe care ți-o dau chelia și ochelarii stă un tip care ascunde râme tăvălite prin zahăr ars sau fluturi galbeni, cu gust de banane! Toți din casă, dar cu două excepții, Sofia și Alecsia.
Ele știu exact că sunt în a treia fază a poeziei masculine, despre care vă vorbeam la începutul acestei file, și exploatează asta cât pot de mult.
Sofia inventează cele mai dulci scheme ca să scoată din rezerva mea secretă vreun delfin translucid.
Uneori, vine la mine și mă îmbrățișează, de mă topesc precum un urs făcut din sirop de zmeură și uitat pe calorifer. În timp ce are fața lipită de brațul meu, îmi șoptește:
-Tati, te iubesc!
Invariabil răspund: ”Și eu!” Apoi închid ochii, așteptând cuvintele care urmează implacabil, dureroase și dulci, ca și cum te lovește-n cap un panou dărâmat de vântul binefăcător de primăvară:
-Îmi dai un jeleu?
Îi dau.
-Dar rămâne secretul nostru! Să nu-i spui lui Mami…
Parcă mai era nevoie de mențiunea asta! Tocmai mă pregăteam să-i spun același lucru:
-Nu-i spun. Dar nici tu să nu spui.

Așa cum bănuiți, secretul nu moare între mine și Sofia. Imediat apare și Alecsia care, mai ”hârșâită” prin tainele relației tată-fiică, trece direct la subiect:
-Ai jeleuri?
Mai scot un jeleu din cufărul cu minunății și o rog și pe Alecsia să nu spună nimănui de grozăvia tocmai consumată, dar liniștea îmi e din nou tulburată. De data asta, în ușa terasei e Silvana. Mă simt ca atunci când, pentru prima oară, m-a prins un profesor fumând în toaleta liceului.
-Ai idee de unde au fetele jeleuri?
Oricât de tâmpită ar părea o explicație tot e mai bună decât tăcerea. Am reținut asta de când, acum mulți ani, am spus: ”Bună ziua, tovarășe profesor! Am găsit asta pe jos, arzând, și tocmai vroiam să vă caut să vă întreb dacă să o sting!” Așa că acum am dat drumul la prima scuză găsită:
-Am găsit eu două jeleuri vechi, cine știe de când erau. Tocmai ce le aruncam și fetele le-au luat! Sper că nu le-ai lăsat să le mănânce!
Silvana a trecut peste cuvintele mele ca și cum n-ar fi existat și mi-a aruncat o privire de anchetator care simte că e pe cale să smulgă mărturisirea care va încheia dosarul. Dar – până să apuc eu să mă autodenunț – a zâmbit și mi-a spus:
-Ai și din alea acrișoare?
PS Unul din noi patru tocmai ne-a amintit că acum 4 ani și 6 luni era o zi de sâmbătă. La mulți ani, draga mea! Poftim un jeleu!
Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

One Response to Jurnal de tătic. Acum 4 ani și 6 luni era sâmbătă

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *