Urmează o poveste sută la sută adevărată! Vă avertizez că unele cuvinte v-ar putea afecta emoțional.
-Tati, ne jucăm de-a ghicitorile?
Are 7 ani, împliniți în februarie! Crede încă în zâne. Cu Zâna Măseluță, însă, ar negocia un preț mai bun pentru dinții căzuți – Tati, ar trebui să înțeleagă, sunt tot mai puțini dinții de lapte! – despre Moș Crăciun are dubii serioase că ajunge chiar la fiecare copil… și lista poate continua. Alecsia e un copil care nu și-a scuturat încă praful de stele de pe aripi. Însă uneori are niște ”vorbe” de om matur, de stau și mă gândesc dacă nu-mi vorbește altcineva cu vocea ei.
La noi în casă e un joc, se cheamă ”fiecare cu părintele lui”. Facem echipe de câte doi, un copil și un părinte și ne jucăm. Fiecare ”echipă” joacă alt joc. Acum e rândul Alecsiei să mă transforme în ursulețul ei vorbitor de pluș.
-Cine are smocul castaniu, iubește un ponei roz și…
Îmi plac jocurile din cuvinte. Am impresia că le transmit ceva din cea mai mare dragoste a mea. Poate că și fac asta, pentru că, pentru ele, vorbele sunt acum prilej de râs și bucurie.
Cu Alecsia jocurile au evoluat, dar Sofia are o percepție oarecum eronată despre unele jocuri, de exemplu Fazan. A urmărit cum joacă Alecsia cu prietenii de vârsta ei, ne-a văzut pe noi cum jucăm cu sora ei mai mare și a reținut un singur lucru:
Sofia: Tati, jucăm Fazan?
Eu: Da, spun eu: fetiță. Hai, spune.
Sofia: Pământ! Ai F!
Eu: Nu e ok, uite, alt cuvânt: mama!
Sofia: Pământ! Ai ial F!
Să revin, însă, la jocul de acum. Alecsia s-a prefăcut că se gândește la ghicitoarea mea și a izbucnit:
-Euuuuu! Am ghicit?
-Da, foarte repede ai dat răspunsul corect! Acum tu.
Curios, dar jocul ăsta îmi amintește de mama mea. Nu o mai am acum lângă mine, dar, dacă ar fi, multe din jocurile astea le-ar ”prelua”, ca pe o sarcină divină. Când străbăteam țara, în verile copilăriei mele, mai întotdeauna jucam Fazan sau ”ghici povestea” și drumul îmi părea chiar mai frumos decât locurile unde ajungeam.
-Ce ai pierdut pentru totdeauna și o să o găsești din nou când o să fii ca ea?
M-a încuiat! Ce-o avea în cap? Am rememorat mai toate poveștile, desenele animate, dar nu găseam ceva pierdut pentru totdeauna.
-Te dai bătut?
-Nu, mai lasă-mă să mă gândesc.
Când sunt cu fetele nu simt că am pierdut vreodată ceva, deși știu că e nedrept pentru tot ce am iubit în viață și am pierdut. Poate e vorba de secundele care trec, dar cum să le găsesc din nou ”când vei fi ca ea”?
-Mă dau bătut!
-E mama ta! Ha, ha, te-am bătut!
Deodată, eram serios și am întrebat-o, ca pe un izvor de înțelepciune sau ca pe o cititoare a viitorului în cărți sau cafea:
-Și când o să o găsesc?
-Când o să fii și tu înger!
Am avut, brusc, un singur gând: ”Mamă, iartă-mă, dar nu mă grăbesc! E prea frumos aici…”
Foto Alex Mazilu