Jurnal de tătic. Am găsit un sutien, e al dumneavoastră?

Săptămâna viitoare, Sofia face 5 ani! Și eu, în loc să notez în Jurnal fiecare secundă minunată pe care mi-o dă Dumnezeu, m-am lenevit de nu se poate și am lăsat păianjenii să se așeze pe tastatură, preferând doar să trăiesc, neînțelegând că, după ce fetele cresc, recititul acestor pagini îmi va provoca multă bucurie… Așa că, mai îndes o amintire în desaga fără fund a eterului.

jurnal 20

Vinerea trecută, după ce am luat-o pe Sof de la grădi, ne plimbam pe stradă. Sunt ”momentele noastre” în care sporovăim, cumpărăm o jucărie și un covrig cu mac, negociind dur cine să ronțăie partea sărată. Nu știu cum se face, dar mereu pierd disputa asta!
Sofia adoră momentele astea, le descrie cu ochii măriți de plăcere: ”eu cu tati vorbim ca fetele”. Evident, lucrez la definiția orelor petrecute împreună cu ea. Deocamdată am obținut ca uneori să spună ”vorbim ca băieții”, dar și versiunea asta mă nemulțumește puțin.
Oricum i-ar zice Sofia, ora petrecută cu ea hălăduind pe străzile Oborului e neprețuită! Mândru ca un cocoș care are înfipte-n coadă și penele păunului, port ca pe un trofeu ghiozdănelul ei roz, plin cu lucrușoarele de spălat. În buzunarul lateral e îndesată o sirenă, adică eu știu că e o sirenă, pentru că afară iese doar o coadă roșie de pește care la fiecare pas al meu se zbate ca și cum ar fi a unui bichon care-și vede stăpânul.
Poate vă întrebați de ce țin sirena cu capu-n jos. În primul rând pentru că atunci când am vrut să o îndes în geantă, Sofia a spus că o ține ea, dar când i-am luat covrig s-a răzgândit. În al doilea rând pentru că buzunarul e mic, acoperă doar juma’ de femeie-pește. Am vrut să o pun cu capul în sus, dar m-au oprit pudoarea de modă veche și faptul că sirena își pierduse sutienul din scoici argintii. Apoi mai era și problema că partea feminină din biata creatură e fermă, din plastic, iar coada e din silicon. Dacă încerci să o ții de coadă și cu fruntea-n sus, sirena se lansează într-un dans lasciv care ușor mi-ar putea atrage oprobriul doamnelor de pe stradă care altfel par dispuse să ofere doar zâmbete unui bărbat cu geantă roz.
Nu am să înțeleg niciodată de ce un tată singur în parc sau pe stradă cu fetița lui strânge zâmbete de la toate femeile din jur. N-am să înțeleg, dar iau acest fapt ca pe o compensație binemeritată de la Dumnezeul care ne-a furat cândva cea mai prețioasă coastă!
Hai că m-am îndepărtat de subiect! Așadar mergeam țanțoș alături de Sofia, cu ghiozdănelul roz pe umăr și din el ieșea o jumătate de pește, zglobie de parcă simțea că și sufletul meu dădea din coadă de fericire că prințesa-prințeselor acceptase să împartă cu mine un covrig.
Atunci mi-am dat seama că încă de la grădiniță se țineau după noi o mămică și băiețelul ei.

Am întors capul spre ei și mi s-a părut că femeia-mi zâmbește și chiar ar vrea să-mi spună ceva. Am grăbit pasul pentru că numai asta nu-mi trebuia, o seară cu nevastă-mea bosumflată lângă mine că i-a povestit fiică-sa că ”tati a stat cu o mămică foarte frumoasă cât m-am jucat eu în parc”!
Femeia a grăbit și ea pasul în urma mea. Băiețelul ne făcea semne cu mâna. Mergeam tot mai repede și mă gândeam că e un tertip să te folosești de băiețelul tău, oricât de irezistibil ar fi un bărbat cu un ghiozdan roz pe umăr!
-Sof!
Vocea băiețelului a acoperit tramvaiele și autobuzele din Iancului. Sofia s-a oprit, atât de ferm că eu nu am mai putut face decât o jumătate de pas iar sirena a mai dat doar de două ori din coadă, înainte de a înțepeni, pleoștită într-o parte.
M-am întors, am zâmbit și am sperat că nevastă-mea va fi înțelegătoare când Sofia îi va povesti. Frumoasa mămică mi-a zâmbit și ea și mi-a spus pe un ton mustrător, na, ton de mămică:
-Da’ știu că mergeți repede!
-Scuze, ne grăbim, pentru că…
-Nu ne grăbim nicăieri, tati, e vineri – mi-a retezat-o Sof.
Femeia mi-a întins mâna. Am dat să o cuprind în palma mea plină de bobițe de mac. Atunci am văzut că ținea ceva strălucitor în mână. Mi-a spus:
-Am găsit un sutien, e al dumneavoastră?
Mâna mi-a înghețat în aer, dar avea un tremur, pentru că de pe ea se scutura macul. Am recunoscut piesa de îmbrăcăminte din cauza căreia biata sirenă stătea cu fundu-n sus.
Am luat sutienul cât un degetar, am mulțumit și am pornit mai departe. Chiar dacă spatele întors de mămică mă contrazicea tot mă simțeam irezistibil. Mai ales acum că sirena dansa veselă în buzunar, etalându-și strălucitorul sutien.
PS ”Tati, cum se așează sirenele când fac pișu?”
I-am promis că mă documentez până la următoarea ”discuție ca fetele”, dar și că vinerea viitoare ar fi bine să-l luăm pe Olel, că bietul măgăruș de pluș nu mai are secrete pentru noi! Și nici nu are ce haine să piardă de pe el, doar o fundă roșie.
Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *