Jurnal de tătic. Am primit un curcubeu de la cineva care mă iubește! Nu e ce credeți

Telefonul mă fluieră golănește și întorc ochii spre el. O inimioară mov înfășurată cu o fundă roșie apare pe ecran. Numărul nu e în memorie, dar îl știu. Primul gând e să scot previzualizările. Al doilea e că s-ar putea să fie prea târziu!
Iau telefonul de pe masă și îl feresc de nevastă-mea, care e la nici doi pași, dar cu căștile înfundate în urechi. ”Din capul” ei se aud voci care se ceartă și-mi dau seama că-și urmărește serialul.
Tastez ”Bubu” și trimit. Pun telefonul la loc. Silvana nu a observat nimic. Am apucat și să-l pun pe vibrații.
După câteva secunde vine alt mesaj. O fotografie cu un curcubeu care se scurge din cerul atât de înnorat în ultimele zile și pare că se rupe în gardul curții bunicilor.
Când aparatul a sclipit, Silvana tocmai se apleca să-și ia ceva.
-Ai început iar?
Nicio femeie din lume nu e în stare să discute despre mesajele din telefonul bărbatului fără a scăpa și o picătură de reproș în idei!
-Ce să încep?
Mi s-a părut un lucru inteligent să iau telefonul din raza ei de acțiune. Nu am fost destul de rapid. A văzut mesajul.
-Un curcubeu! Nici măcar nu e clară poza, parcă e făcută pe furiș. Zău, Alecu!

jurnal 9

Felul în care a descris bucățica de curcubeu nu avea nici măcar un strop de ”inclusiv și deschis”. Taman atunci telefonul meu a pârâit din nou.
-Cine îți trimite inimioare la ora asta?

Aha, deci ora e problema! Păi de ce nu zici așa?
-Parcă nu știi…
Fără să vreau, tonul meu era puțin rușinat și totodată împăciuitor.
-Dar la mine nu te gândești. Doar ce vrei tu contează?
Măcar lăsase telefonul din mână.
-Știi bine că dacă unul dintre noi hotărăște ceva, celălalt trebuie să-l susțină! Iar tu faci mereu pe dos!
A plecat de pe terasa din față. Bănuiam că grăbește pasul spre grădina care se topește în Lunca Moldovei.
Am tastat repede: ”Lasă tel. Vine Mami, treci la caietul de teme!”
Și am adăugat o inimioară. Mov și învelită într-o fundă roșie, ca să nu-i fie frig, că doar ploaia abia se terminase.
PS Grele lupte s-au dus la noi în casă până ce am acceptat să-i luăm cartelă de telefon Alecsiei. Are 8 ani, trece în clasa a doua și rămăsese printre ultimii copii din clasă fără număr la telefon. De pe telefonul maică-sii intra pe grupurile colegilor, tot de pe el suna, dar, normal, ceva lipsea. Mica ei intimitate, când poate lua aparatul și să se închidă cu el în cameră! Mult timp am considerat că e prea devreme, că riscăm mult, că poate nu am pregătit-o destul pentru a comunica și în afara casei sau al ochilor noștri vigilento-paranoici.
Principalul vinovat sunt eu. Bătălia despre care vorbeam că s-a dus la noi în casă a fost între mine și… mine. O parte din mine înțelegea nevoia fetiței născute și crescute în plină eră informațională, alta se zbătea să nu iasă din dulcea cochilie ”Tati și Fata lu’ Tati”. Nu au câștigat nici rațiunea, nici inima. A câștigat Timpul care trece implacabil.
PPS Nu știu de ce spune Silvana că poza nu e bună. Mie mi se pare minunată, are în ea toată gingășia unui copil care completează plictisit caietul de teme de vacanță, vede ceva frumos și simte nevoia să împărtășească. E prima fotografie publicată și sunt tare mândru. Dar nu mă băgați în seamă, am recunoscut de multe ori că sufăr de sindromul ”puiului de cioară”.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *