Jurnal de tătic. Băi, Moș Niculae, m-ai făcut varză!

Afară pare că toamna se scutură de ultimele haine de vară indiană și îmbracă furoul lung de ploi, peste care se va așeza temeinic rochia iernii. Cică la munte deja ninge, așa că e sezonul scrisorilor care încep cu ”Dragă Moșule…”
Natural, primul destinatar e Moș Niculae, dar tare mă tem că nu va face față singur, așa că probabil va apela la ajutorul fratelui său mai mare, Crăciun.
Acum câteva seri, când am ajuns acasă, pe masa din bucătărie trona o foaie scrisă înghesuit, deasupra ei fiind una din pipele mele. De departe am văzut că pe foaie scrie ”Dragă Moș Niculae…”
În general, nu se face să citești o scrisoare care nu îți e adresată, dar cumva am simțit că până și moș Niculae ar fi vrut să parcurg rândurile. Ce să mai vorbim de autoarea textului… Plus că brusc m-a cuprins, de la buricele degetelor de la mâini până-n căptușeala portofelului, o curiozitate chinuitoare.

jurnal-63
Foto Alex Mazilu

Încă de anul trecut, când Alecsia avea deja 7 ani, bănuiam că nu mai crede în legenda cadourilor care vin din neant, doar pentru copiii cuminți. Dar prefer să cred că lumea zânelor și a spiridușilor își prelungește dulcea agonie din sufletul ei și am hotărât să nu grăbesc maturizarea ei pe tema asta.
Acum, văzând scrisoarea și distingând cuvinte ca ”laptop” sau ”casă de păpuși” m-am gândit că poate greșesc. Va împlini în primăvară 8 ani și poate e cam mult să creadă încă în reni cu nasul roșu și pitici cu fesuri verzi. Poate ar trebui să fac ceva în sensul ăsta.
Adică una e să păstrezi peste ochii ei de copilă un voal subțire din pânza basmelor și alta e să o lași să creadă că scrisoarea ei ajunge la un moș care, după ce consultă catastiful cu mai toate năzdrăvăniile tuturor copiilor din lume, colindă prin fabricile de jucării să caute exact păpușa care trebuie.
Am dat să ies fără să ating scrisoarea, măcinat de eterna dilemă a părinților: copiii cresc, dar parcă, Doamne, prea repede… când am dat de Alecsia în ușă:
-Tati, ai citit scrisoarea?
-Nu, că nu e frumos să citești scrisori care nu îți sunt adresate, e pentru…
S-a uitat la mine ca și cum m-ar fi prins furând puii de sub cloșcă și băgându-i de vii în gură:
-Tati, citește!
Îmi era clar că vraja basmului cu moșul care umple ghetuțele cu dulciuri se destrămase și îi luase locul imaginea unui părinte care, în semi întuneric, pune în ghete daruri prevăzute în contractul numit generic ”Dragă Moșule…”
-La dracu’, nici noi nu întinerim!
-Ai spus ceva, tati?
-Nu, iau eu scrisoarea și…
-S-o citești și s-o corectezi!
-Să o corectez?
-Da, să nu râdă Moșul!
Aha, deci Moșul încă există. Bun așa!
În noaptea aia am adormit cu scrisoarea pe piept. În vis, eram într-un magazin de jucării, mare cât un orășel. Mă duceam spre casă, împingând un cărucior plin cu tot felul de lucruri. Înainte de a mă așeza la rând, m-am oprit să parcurg listele primite de la fete. Vorbeam singur, dar magazinul era plin de bărbați care citeau hârtii de tot felul și vorbeau singuri.
-Laptop roz. Luat. Căsuță de păpuși. Luat…

Am trecut de casă și primul impuls a fost să arunc portofelul, devenit inutil. Un pas am făcut și m-a oprit un tip îmbrăcat ca un arlechin: costum roșu strălucitor, purta un fes cu margine și ciucuraș albe. Avea obrajii atât de roșii că singura explicație putea fi că a stat prea mult pe lângă fetele care ofereau mostre de vinuri. Mi-a barat drumul:
-Ai luat tot?
-Tot ce? Dă-te, domnule, că mă grăbesc, e 5 decembrie și…
-E 5 decembrie și, dacă aș sta la vorbe cu fiecare, aș termina treaba în martie. Dă-mi căruciorul și adresa!
Mi-a străfulgerat o idee:
-Aha, exiști!
-Tu ce crezi?
-Lasă ce cred eu, fetele mele…
A dat să ia căruciorul. L-am prins la timp:
-Ce faci? Adică eu alerg, caut, plătesc darurile și tu le pui în ghete și, gata, culegi toate felicitările? Nu e drept! Le dau eu!
S-a uitat la mine ca la o linguriță de rahat care planează deasupra butoiului cu miere. A zâmbit și mi-a spus, fără a slăbi strânsoarea de pe cadrul căruciorului:
-Deși mă grăbesc o să-ți spun câteva vorbe. Vrei să te vadă fiică-ta cum pui cadouri în cizme? Să spună ”Vai, tati, ce tare ești!” Dar te gândești la costuri? Ok, basmul meu se destramă, dar ce se alege de al tău? Te grăbești să devii ”Taică-miu” în loc de ”Tati meu”? Poate chiar ”Babacul”? Dă căruciorul cu ce tâmpenii ai luat acolo și fugi acasă! Să nu uiți să-ți lași ghetele la ușă și, dacă mâine dimineață găsești și tu ceva în ele, să-mi mulțumești că mai există basme în casa ta!
Am dat drumul la cărucior și m-am uitat lung după el:
-Auzi, Moșule – s-a oprit, dar nu a întors capul – în coș e și ceva pentru soacră-mea… Poți să lași prețul pe ambalaj?
A dat din mână a lehamite… Se pare că bărbații se înțeleg între ei, indiferent de ce parte a graniței basmelor se află.
P.S. Dimineață, Alecsia mi-a luat scrisoarea
-Tati, ai citit-o?
-Da, e corectă…
-Ai apucat să ții minte tot ce scrie, că aș vrea să o trimit?
Încă de anul trecut, când Alecsia avea deja 7 ani, bănuiam că nu mai crede în legenda cadourilor care vin din neant, doar pentru copiii cuminți…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *