Jurnal de tătic. Ce făcea Ducu acum 42 de ani. Ce făceam eu acum o lună. Și ce nu poate ierta Alecsia nici astăzi

Ce poate fi mai frumos decât ca într-o seară de după o zi agitată să te lățești pe canapea, cu două smocuri moi, calde și parfumate culcate în poala ta? Dai sonorul televizorului tot mai încet, până devine o cutie cu pete de culoare și încerci să respiri tot mai ușor, aproape deloc, de teamă să nu deranjezi construcția tămăduitoare din brațele tale. Pe cine mai interesează știrile de pe ecran? La un moment dat, Alecsia – normal, e cea mai mare, are 8 ani și știe să citească orele de pe ceas – se ridică într-o rână:
-Tati, începe Gumble!
La cei 5 ani ai ei, Sofia e mai puțin subtilă decât soru-sa:
-Tati, pune Gumble!
De ceva timp, mai exact de când am reînceput școala și grădinița – da, știu, am căpătat ticul verbal al oricărui părinte care spune ”Mâine avem școală” sau ”Of, mâine iar mergem la grădi” – fetele și-au dat seama că le place un serial care, ce chestie, începe taman la ora 22.00, când ar fi fost ora de culcare.
-Nu mai bine mergeți în cameră să vă uitați? Tot e ora de culcare.
-Și să te lăsăm singur aici? Iar?
-Cum ”iar”? Când a mai stat tati singur?
Cu o privire plină de reproș, Alecsia și Sofia au răspuns în cor?
-Ducu? Sighet? Ai uitat?

jurnal 14

Aha, asta era. Au plecat morocănoase, iar eu am rămas zâmbind la amintirea unei secvențe petrecută exact cu o lună în urmă. Poate nu e rău să mi-o amintesc taman azi, când e ziua lui Ducu.
Eram în Bucovina, în curtea bunicilor. Cinci copii, trei bunici și patru (aproape) adulți, în total douăsprezece perechi de ochi, fără a mai socoti cele patru perechi de ochi de pisică. În fiecare vară, când eu, nevastă-mea și verii noștri plecăm în escapada spre Sighet, ajungem la momentul în care bagajele sunt în mașină și toți din curte ne privesc cu ochii mijiți a reproș.
Pupăm fiecare copil în parte și primim înapoi pupici frugali și reci. Simt o mână pe haină:
-Tati, pleci?
N-apuc să-i răspund Sofiei că se aude o voce tăioasă:
-Normal că pleacă!

Nu întorc privirea, știu că e soacră-mea. Cuvintele mă lovesc ca un dos de palmă. A doua lovitură vine cât ai spune ”Huo! Mami și Tati pleacă în vacanță fără copii!”
-Nu știi că în fiecare an pleacă la Sighet… SINGURI!
Chiar așa a sunat vocea mamei Silvanei, ca și cum ultimul cuvânt l-a rostit cu majuscule. Nu mă întrebați cum a făcut asta! Unele soacre au puteri miraculoase.
Ne-am urcat toți în mașină și am pornit spre Maramureș. Aveam priviri vinovate și nu ne ardea nici de vorbit, nici măcar de glume. Kilometrii treceau pe sub noi tăcuți. Am întins mâna cu un gest aproape automat și am pornit cd-player-ul. Status Quo. Rockul a alungat orice urmă de vinovăție: Sighet, venim!
Evadarea noastră anuală din sânul vacanței la bunici e făcută sub pretextul festivalului Floare de Colț, organizat de bunul prieten al familiei noastre, Ducu Bertzi.
Câteva zile uităm de tot și toate, ne comportăm ca niște adolescenți care merg ținându-se de mână, ascultă muzică înlănțuiți sau se plimbă cât e ziua de lungă prin munți.
De dragul acestor zile care trec ca minutele suportăm reproșurilor fetelor lăsate singure la bunici și rapoartele zilnice ale soacrei care contabilizează toate năzdrăvăniile care se consumă departe de ochiul vigilent – și degrabă aducător de pedepse – al mamei.
Anul ăsta am strâns multe amintiri, dar acum, când mă gândesc că parcă Jurnalul ăsta nu oferă destulă intimitate, nu le-aș spune pe toate. Două, însă, îmi stau pe vârful tastaturii.

jurnal 14 2

Prima, paradoxal, e din ultima zi de festival, fix acum o lună, pe 21 august. Exact ca aseară, curgeau avertizări despre o furtună ce urma să alerge slobodă pe străzile cochete ale Sighetului. S-a spus că va începe seara târziu, după ora 22.00, dar apoi veneau prognoze tot mai amenințătoare și ora de începere era tot mai devreme.
Ultima seară trebuia să se încheie cu un recital al lui Ducu și cu o prezentare de modă medievală, organizată de un club local al liceenilor.
Doamne, cum puteau arăta copiii ăia în rochii de regine și prințese, cavaleri și neguțători! Se lăsase seara, frigul dădea să se strecoare între sutele de cupluri care-l ascultau pe Ducu și am văzut toată adunarea colorată ce urma să prezinte moda secolelor apuse înghesuită în spatele scenei. Atunci am observat că sunt triști și, privind cerul tot mai înnorat de deasupra noastră, am înțeles de ce. Ploaia venea implacabil și ei nu apucau să urce pe scenă, să culeagă binemeritatele aplauze ale muncii de a se găti!
Dar publicul nu știa asta! Vrăjiți de muzică, dansând sau doar legănându-se de pe un picior pe altul, oamenii cereau bis după bis, neștiind că astfel întristează niște copii. Deodată spațiul dintre scenă și public s-a umplut de o mare de falduri albe, copilele îmbrăcate în iele, care trebuiau să deschidă parada, nu s-au mai putut stăpâni și au început să danseze, ademenite de acorduri și ritm să uite de tristețe. Apoi le-au acompaniat prinți și cavaleri, oșteni cu perne băgate sub zale.

jurnal 3

A urmat și parada, în mii de aplauze, pentru că ploaia a întârziat numai cât să-și prezinte și copiii numărul, dar nu a fost la fel de minunată ca dansul ielelor care și-au șters lacrimile cu batiste fine, făcute din note muzicale.

PS. Mai am o amintire de la Sighet și despre muzica lui Ducu, mai exact despre chitara lui. Într-una din seri, mi-a spus că vrea să-mi prezinte pe cineva, un general.
Băi, frate, ce să facă un ditamai generalul la un festival de folk? Nu am apucat să întreb sau să capăt lămuriri, că deja mă aflam în fața unui domn înalt, cu aer milităresc, nealterat de hainele civile sau de bufonii și cavalerii care populau un festival de artă medievală care anima parcul de lângă noi.
S-a prezentat, generalul în rezervă Ioan Ciupei. Am tresărit, fostul comandant al Corpului 4 de Armată din Cluj venise să asculte muzică.. dar nu era numai asta.
Se pare că omul era un vechi prieten al lui Ducu.
-Ne știm de fix 42 de ani.
Calculez rapid în minte și ajung la anul pe care îmi e imposibil să mi-l amintesc fizic, 1975!
-Nu ne-am văzut de prin ’75.
Aha, mă gândesc, or fi fost vecini, pe aici, prin Maramureș, că din ce mai știam eu din biografia prietenului meu, până la a fi în Song sau Cenaclul Flacăra a mai trecut ceva timp.
-L-am cunoscut într-o magazie, cânta printre mantale!
Vocea generalului suna ca și cum dă ordine, deși privirea îi era încărcată de melancolie. Imaginea lui Ducu, alinând durerea mantalelor militare cu plânsul chitarei, mă intriga plăcut. N-a durat mult să le aflu povestea și să le-o fur, că prea e frumoasă.
În 1975, Ducu era militar în termen, cum erau vremurile pe atunci. Iubea chitara, muzica, dar mai avea de așteptat până când dragostea avea să-i devină meserie. Cătană fiind, a avut noroc și a ajuns la magazia de efecte militare. Nu prea se îngrijea de ordine, dar chitara n-o lăsa din mână. N-a lăsat-o nici când a intrat peste el un tânăr locotenent. Abia ieșit de pe băncile școlii, numit comandant de pluton la unitatea militară Someșeni, ofițerului i s-a întunecat privirea, văzând încălcate mai toate regulile pe care le învățase.
-M-am dus direct la comandantul unității să-i raportez că am dat de o neregulă gravă. Și știți ce mi-a spus, domnule?
Deja îmi imaginam cum bietul Ducu înfrunta cele mai negre pedepse cazone, culcaturi, salturi înainte, plantoane în miez de noapte geroasă…
-Mi-a spus: ”Lasă-l în pace, Știi ce frumos cântă?”
Cei doi, au râs amintindu-și de acele zile și mi-au mai spus că 42 de ani nu s-au mai văzut, dar că acum nu s-au întâlnit întâmplător la Sighet. Generalul Ciupei a venit special aici. Cu vreo lună înainte, era la o cunoștință din Iași. Vorbeau, dar la un moment dat femeia a răspuns la telefon. Era Ducu. Generalul i-a spus că și el îl cunoaște pe Ducu. Au vorbit la telefon și imediat au rememorat secvența de acum 42 de ani. Apoi, militarul pensionar a făcut ce a făcut și a ajuns la Sighet la festivalul lui Ducu, făcându-i surpriza de a-l surprinde din nou tocmai când cânta la chitară..
PPS Nu cred că mai reușim la anul să plecăm la Sighet fără fete. Acum ideea mă enervează, dar când mă gândesc că vor crește și nu vor mai vrea nici picate cu ceară să meargă cu noi… Grea și plină de sentimente contradictorii e viața de părinte.

Fotografii Centrul Cultural Sighetu Marmației

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *