Jurnal de tătic. Ce-ți mai fac copiii?

Te întreabă unul:
-Ce-ți mai fac copiii?
El vrea să spună:
”Știu că ai două fete, sunt bine?”
Tu ai vrea să spui:
”Doamne, dar ce nu-mi fac! În fiecare clipă pare că amândouă se gândesc la ce m-ar enerva mai tare și exact aia fac! Ieri, de exemplu, Sofia mi-a vărsat cafeaua de dimineață! Îmi venea să plâng de ciudă, stând în patru labe și ștergând! Pe lângă asta, să vezi câte-mi face și nevastă-mea!”
Dar spui:
-Bine, mulțumesc. Ai tăi ce-ți fac?
Îl văd ezitând. Privește în gol și îmi dau seama că mintea lui deapănă amintiri recente asemănătoare cu ale mele. Poate nu o cafea răsturnată, dar măcar un bol de supă. Are doi băieți, de 3 și 6 ani, exact ca fetele mele. Nu-mi spune nimic de nici un bol de supă sau de o minge țintită prin casă, chiar în farfuria cu fursecuri. Zice doar:
-Bine, mulțumesc!
Apoi tăcem amândoi, rumegând întâmplările recente din viața noastră.
Sincer, mie mi-ar fi plăcut să-mi ascult prietenul depănând necazurile prin care a trecut. Mă unge pe suflet, îmi alintă orgoliul masculin să aud cum și altul a stat capră, cu o cârpă-n mână sau cum a parat, ca un veritabil portar, o minge care mergea direct în vitrină. Evident, de preferat era o poveste în care nu reușea să pareze mingea…
Nu-mi spune nimic din toate astea, dar își deschide telefonul și mi-l întinde, ca să mă uit la poze cu băieții lui.
Poate și mie mi-ar fi făcut bine să mă descarc, să povestesc cuiva cum cafeaua a umplut goluri nebănuite din bucătărie și cum Sofia, când m-a văzut în patru labe, s-a urcat pe mine strigând: ”Dii, căluți, ca la Lădăuți!”
I-am întins și eu o fotografie cu fetele mele.

jurnal 6

După ce ne-am congratulat reciproc copiii, am rămas fiecare cu nasul în telefonul lui. Priveam poza veche a Sofiei cu Alecsia și am zâmbit. Jocul lor imortalizat m-a făcut să uit pentru moment de cafeaua împrăștiată.
M-am uitat la prietenul meu și l-am văzut și pe el zâmbind.
Noi, părinții, suntem de multe ori fățarnici, ipocriți.

Prezentăm întreaga aventură a creșterii unui copil în bleul ideal al băiețeilor sau în rozul perfect al fetițelor…
Adevărul e că e o luptă a acceptării reciproce și terenul de bătaie suferă distrugeri, mai mari sau mai mici. Unele ireparabile, dar toate iertabile…
Și refuzăm să vorbim despre ele. Așa că dialogul ideal este:
-Ce-ți mai fac copiii?
-Multe, multe îmi fac, dar acum suntem bine toți!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *