Jurnal de tătic. Cum ajunge un tată să se destăinuie unei pisici care se linge-n fund

Duminică, 16 iulie, ora 7.08. În casă nu se mai aude decât cum nervii mei se bat cu niște pitici pentru cele mai bun loc de pe creier. Piticii par să fie în superioritate numerică. Tocați, obosiți, nervii cedează unul câte unul. Alecsia tocmai a plecat spre Munții Apuseni, în tabără. E a patra tabără din viața ei, dar de data asta s-a petrecut ceva special.
Sofia doarme. Silvana e în ploaie, în fața blocului și se uită după autocarul care-i duce fata departe.
Ora 7.14. Pumnul strâns îmi zboară spre masă și lovește tăblia cu furie, chiar lângă un ponei roz, din pluș, care stătea tolănit, între scrumieră și cana de cafea. Mare minune că nu s-a răsturnat nimic!
Pisica Mitzu sare-n sus de pe canapea. Mă privește mirată după care se spală-n fund. Apoi se arcuiește, împingându-și coada spre tavan ca și cum vroia să-l zgârie cu vârful ei. Când a terminat tot acest ritual doar de ea înțeles, s-a uitat din nou la mine și ochii ei măriți și verzi parcă-mi vorbeau:
-Ce-ai, nebunule, de bușești așa în masă?
M-am trezit vorbind cu pisica:
-Cum ce am, măi Mitzu? Mai întrebi, tu n-ai văzut?
Mitzu n-a catadicsit să-mi răspundă, preferând să-și mai examineze o dată posteriorul. Sau poate ăsta era și el un răspuns. Am continuat să-i vorbesc.
-Ai văzut faza cu strugurelul? Dar pe cea cu Ponică?
Ca să dau greutate spuselor mele i-am arătat poneiul de pe masă. Mitzu a părut gânditoare. Ba chiar și-a udat o labă și apoi a trecut-o peste mustăți.
Mi-am dat seama că Mitzu probabil pierduse faza, așa că i-am povestit-o. Nu mă deranjează dacă trageți și voi cu ochiul la povestea mea. Încă un lucru: Da, uneori tații de fete vorbesc cu pisicile sau dau cu pumnul în masă, dar doar când sunt singuri cu un ponei de pluș.
Am intitulată povestea așa:
Povestea cu un ruj care e de fapt un strugurel, cu un ponei care e doar o păpușă și un interlocutor care, când ai mai mare nevoie de el, se spală-n fund!
În seara dinaintea plecării Alecsiei, ea și maică-sa au terminat bagajul. Credeau că au pus totul, dar eu observasem că au uitat ceva. Primul impuls a fost să strig: ”Hei, dar pe ăsta nu-l luați?” și să întind obiectul. Dar, vezi tu Mitzule, tații uneori simt nevoia să dramatizeze, să pară eroul care salvează situația în ultimul moment. Așa am făcut și eu, văzând parcă clipa de glorie când, aproape de plecare, salvez situația și scot obiectul fără de care Alecsia nu putea sta în tabără.
Dimineața nu a fost chiar cum mi-o imaginam. Ne-am trezit târziu, grație telefonului mămicii unui băiețel care pleca și el în tabără. Ne izbeam unii de alții, alergând ca 3 muște fără cap și încercam să facem cât mai puțin zgomot, ca să nu o trezim pe Sofia.
Totuși am găsit un moment, când totul părea gata, și l-am scos pe Ponică, spunând triumfător:
-Hai că-l uitai pe Poni!
Nu știți cine e Poni?

jurnal 7

E prietenul de pluș de care Alecsia pare că nu se va despărți niciodată. Când era mai mică, îl căutam prin toată casa, pentru că uita unde l-a pus și nu putea adormi fără el. Odată am mers noaptea la grădi, deschizându-mi poarta un paznic adus special de acasă, doar pentru că nu o puteam altfel opri pe Alecsia din plâns. Cam la fel ne face acum Sof cu al său Olel, măgărușul plin de vată și poleit în albastrul viselor ei de copil.

Speram ca Alecsia să mă pupe pentru că o salvam de insomnie, dar n-a fost așa. A râs drăgălaș și m-a privit cam cum o priveam eu, acum ceva ani, când îmi spunea că o zână aduce noaptea florile și le așează în locul bobocilor de pe tulpinile din grădină.
-Tati, nu-l iau pe Poni. Uite, ți-l las ție să vă beți cafeaua împreună! Să ai grijă de el, da?
Imediat s-a întors către maică-sa:
-Mami, mi-ai pus rujul?
-Da, e în gentuță.
Nici n-am apucat să reacționez, nu că aș fi fost foarte credibil cu păpușa roz în mână, că Silvana mi-a făcut semn să tac. Când a ieșit și Alecsia era la lift, mi-a spus:
-I-am dat un strugurel, nu ruj, dar ce vrei are opt ani deja!
Asta e toată povestea, ce zici, Mitzu?
Vorbeam singur, pisica a adormit, covrig. Măcar nu se mai linge ostentativ.

PS Vineri, 21 iulie, ora 20.00 Alecsia stă cu Poni în brațe și îmi spune câte a văzut, câte a făcut, ca și cum noi nu am stat zilele astea doar cu ochii pe postările Doamnei de pe Facebook! Eu am într-o mână o șuviță a ei și în cealaltă un porte-bonheur albastru. E cadou de la ea.
-Tati, e testat, e norocos. Eu l-am avut cu mine tot drumul și nu am avut nevoie la baie!
Dacă lămuresc și problema cu rujul-strugurel, sunt un tătic fericit!

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *