Jurnal de tătic. Dacă soacră-mea era poet

De data asta trebuie să fiu foarte atent la ce scriu. Nu știu de ce am impresia că mă urmărește cineva…

jurnal 10

În fine, poate e doar o impresie. Hai să notez în jurnal povestea înjumătățirii florilor de regina nopții. Într-o după-amiază…
Dacă aș fi fost poet și o vedeam pe Sofia cum o zbughește cu trotineta printre un rând de trandafiri și unul de gherghine aș fi recitat:
”O floare roz s-a rupt din buchet și în fuga ei a împărțit lumea în bulgării însângerați și talere din aur.”
Dar, nefiind poet, mă mărginesc să urlu din toți bojocii:
-Sofia, ai grijă să nu rupi florile!
Nu știu dacă ea m-a auzit, dar florile parcă s-au retras din drumul ei, deși tulpinile se plecaseră periculos deasupra aleii, împovărate de culoare, dulceață și parfum.
O tufă de regina nopții, însă, probabil având toate florile adormite că doar nu venise încă asfințitul, n-a apucat să se tragă din calea trotinetei. Sau poate o înlemnise strigătul de luptă care însoțea atacul devastator: Yupiii, Tatii uită-te ce vitezăăăă am!
Cert e că până să spui ”Vai de fundul nostru dacă ne prinde Buni!”, o ramură plină de flori s-a storcit de asfalt și a vărsat pe ciment sevă și parfum muribund.
Dacă aș fi fost magician și vedeam jumătatea de tufă aplatizată pe ciment aș fi atins-o cu bagheta mea magică și o făceam la loc. Dar așa nu am putut decât să merg la ea, să o ridic de jos și să o privesc. Sofia se îndepărtase chiuind, probabil neavând habar că rupsese floarea. Sau nu-i păsa. Oricum, la nici 5 ani ce știe ea despre moarte sau despre viață?
Cu ramura ruptă-n mână mă uitam după Sof și mă gândeam că poate așa e frumos, începutul vieții să fie un Yupiii nepăsător, având tot restul vieții în față ca să spună ”A fost odată ca niciodată”.
Chiar atunci pe aleea dintre flori a apărut soacră-mea. Deseori lasă treburile și vine aici. Fiecare floare din grădină e fie pusă de ea fie pusă de vreunul dintre noi, dar la indicațiile ei cât mai precise.
Dacă soacră-mea era poetă și mă vedea cu jumătate din tufa ei de regina nopții în mână ar fi recitat:
”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus, să-și reverse în Univers ultimul parfum, poate că ea, biată plantă săracă cu duhul, nu știe că a murit și se va usca la pieptul meu, fericită că și-a împlinit încă o dată menirea dumnezeiască.”
Nu auzeam ce spune, dar, așa de departe, nu părea că recită vreo odă. Ba chiar părea nervoasă.
Dacă soacră-mea era sculptor nu putea să îi iasă o statuie mai reușită decât cum înlemnisem eu cu ramura amputată.

Dacă soacră-mea era regizor personajul meu murea imediat după generic. Spectatorii mă și uitau până la anunțul cum că ”în această producție nu au fost rănite sau torturate animale”.
Dacă soacră-mea era pictor, chipul meu apărea mă imortaliza în ”Natură moartă cu Regina Nopții”.
În acea clipă, Sofia a întors trotineta și a pornit înapoi spre noi. Când mai avea un pas până la bunică a strigat:
-Buniii, ți-am cules o floare cu trotineta! E la Tati.
A aruncat trotineta cât colo, a venit la mine și mi-a smuls floarea din mână și apoi a sărit în brațele bunicii. Cât se alintau una pe alta, am zis să le ofer intimitate și să o șterg de la ”locul crimei”.
Când am trecut pe lângă ele, mi s-a părut că aud: ”O să iau regina în brațe și o să o dezmierd până mult după apus”.
Dar poate mi s-a părut, aerul devenise îmbătător, că venise apusul cu alaiul lui de parfumuri roșii, albe și negre.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *