Sofia are 3 ani. De câte ori vin seara acasă, prima ei întrebare e: ”Tati, ce cadou mi-ai adus?”
Mult timp am luat din drum câte o atenție – normal că iei pentru amândouă, că nimeni nu e nebun să se certe cu soră-sa, Alecsia – dar, într-o seară, când chiar nu mai aveam de unde să iau măcar un ou de ciocolată, am improvizat și, la întrebarea zilnică, am spus:
-Da, ți-am luat doi pupici!
Fața i s-a luminat și a strigat, fericită:
-Dă-i repede că trebuie să mă culc!
Vă dați seama ce pretenții are Sofia de la Iepuraș? Mai ales că bietul urecheat vine doar o dată pe an și trebuie să se revanșeze pentru 365 de zile! Știam sigur cât de mari sunt așteptările ei, pentru că mă avertizase deja: ”Tati, Iepurașul să nu înceapă cu am adus pupici sau îmbrățișări!”
Până la nota de astăzi din Jurnal, trebuie să vă împărtășesc 3 concluzii sumare. Iepurașul vine și la copiii care nu au dat pe afară de cuminți, dovada vie sunt fetele mele. Apoi, vine și la cei care nu au postit, o mărturie pot depune și eu pe acest subiect. Și, în fine, e o diferență majoră între Iepurașul care călătorește adăpostit de umbra florilor de liliac și Moșul care înfruntă nămeții ca să ne aducă daruri.
Anul ăsta, soacră-mea – o cititoare mi-a spus că poveștile fără mama Silvanei parcă nu au farmec – a hotărât ca la masa de Paște să avem și tocană de iepure. A pregătit totul din timp și, în Sâmbăta Mare, misiunea care mi-a fost încredințată a fost de a păzi ceaunul cu friptură de pe vatra din curte.
Amestecam cu linguroiul de lemn…
-Ușor, să nu o sfărâmi ca pe friptura de miel!
Mă îmbătam de aromă…
-Mai pune zeamă că se usucă!
Vocea soacrei mă bântuia, chiar dacă mă credeam singur în grădină. Atunci am mai auzit o voce:
-Ce faci aici?
La început am crezut că e o zână, împodobită cu flori de păpădii, care-mi susură cuvinte dulci să-mi alunge amărăciunea. Apoi am văzut că e Sofia.
-Fac friptură.
-Ce friptulă?
-De iepure.
-De iepulaș?
Așa spune ea la iepure, dar nu asta e important.
Important că într-o fracțiune de secundă i-a dispărut zâmbetul. Totul s-a întunecat.
Am înlemnit și eu. Cum calci, din neatenție, pe o floare, am sfărâmat un mit, una dintre poveștile care dau aromă copilăriei! Mi-a trebuit mie să-i spun că bucățile alea de carne sunt din făptura legată de bucuria cadourilor! Copilul aude o singură voce spunând ”Dacă ești cuminte vine Iepurașul!” și ”Mănâncă friptură de iepure!” Noi nu ne gândim ce legături se fac în mintea lor de îngeri. Unde copilul vede o jucărie care mișcă, noi vedem că-i lipsește puțină sare. Legea vieții, veți spune. Poate, dar e dureros să-i explici asta unui copil.
Sofia era și mai tristă, parcă auzindu-mi gândurile negre. Mă pregăteam să o iau în brațe, să-i plâng în ciuful blond și să-i spun că da, oamenii sunt răi, devorează animale, unele atât de drăguțe că a-i putea defini dragostea cu chipul lor…
-Tati, nu te-ai glăbit?
”Glăbit”? Cuvântul părea rupt din icoana copilului care plânge după făptura diafană:
-Grăbit? Cu ce m-am grăbit?
-Iepulașul aducea cadouri, acuma trebuie să le aduci tu!
Nu m-aș fi gândit niciodată că zânele împodobite cu păpădii pot fi atât de practice.
Și da, Iepurașul a adus cadouri. Când ne-am întors de la Slujba de Paște, am găsit cadourile în dreptul fiecăruia. Alecsia a strigat:
-A venit Iepurașul!
Dar Sofia mi-a zâmbit complice. Știe!
Foto Alex Mazilu
