Jurnal de tătic. Dilema oglinjoarei pentru prizonierul dintr-o casă de fete

jurnal-65

Bărbatul casei vine în sufragerie și, înainte de a se tolăni pe canapea, rotește privirea și numără ”viețuitoarele” de pe ”domeniul” său. După ce vede că toate sunt la locul lor, se așează. Locul său e liber. E adevărat că e pe cea mai îndepărtată latură a canapelei, că trebuie să-și sucească gâtul ca să vadă măcar trei sferturi din ecranul televizorului și că are sub fund o sirenă roșie, care, sub greutatea lui, supurează o bulă discretă de spumă de baie, dar e locul lui.
Oricum nu-l interesează televizorul. Pe ecran, șapte pitici se zbenguie pe o melodie care-i trezește dulci amintiri.

Închide ochii și lasă bătrâna melodie să-l poarte dincolo de granița basmului. Dar care personaj să fie? Unul dintre pitici? Ar fi nedrept, să pleci de pe canapeaua ta comodă ca să sapi în mină și apoi, extenuat să urli haiho-haiho prin pădure. Prințul pare cel mai agreabil rol, deși perspectiva unui sărut în timpul căreia partenera scuipă o bucată de măr umbrește oarecum ideea de ”viață de poveste”. Poți fi vreuna din dulcile sălbăticiuni ale codrului sau, mai degrabă, duhul captiv în oglinda-oglinjoara Mașterei. Asta da, ai mereu evidența frumuseților locului și un cuvânt greu de spus în ierarhizarea lor. Stai toată ziua și dormitezi și, deodată, auzi:
-Oglindă-oglinjoară, cine e cea mai frumoasă din țară?
-Chiar, cine e?
Vocea nevestei nu avea ce căuta în poveste, dar am auzit-o clar. Probabil că, fără să-mi dau seama, rostisem cu voce tare întrebarea la care ar fi trebuit să răspundă duhul din oglindă. Acum, cinci perechi de ochi erau îndreptate spre mine și fiecare aștepta răspunsul. Răspunsul care trebuie!

Sofia a lăsat deoparte păpușa căreia se chinuia să-i smulgă capul, cu intenția clară de a-l înfige într-unul din picioare. A ridicat spre mine ochii abia scuturați de puful copilăriei timpurii. Două mărunte felinare în poteca vieții. În jocul de lumini, chipul ei părea o muză a unui creator de basme.
Alături de ea luceau ochii Alecsiei. Până atunci se juca pe telefon și, din când în când, se asigura că sora ei mai mică urmărește ”Albă ca Zăpada”, pentru că ”trebuie să vadă repede toate filmele de bebeluși ca să ne uităm împreună la filme adevărate”. Așteptând răspunsul, Alecsia îmi semăna cu o floare nobilă crescută, dintr-un capriciu al naturii, în mijlocul unui câmp sălbatic.
De lângă canapea, ochii verzi ai pisicii Mitzu mă fixau ca două lasere. Arată ca o statuie egipteană cioplită-n puf, neagră ca o prăjitură de ciocolată amăruie. Până atunci dormitase visând probabil cum șapte pitici o scarpină pe spate.
Ochii soacrei mă fixau și ei dintr-o poză din bibliotecă. Calzi ca un cozonac acum scos din măruntaiele cuptorului, mă priveau cu dragoste. E drept, în poză se uita la fiică-sa.
Ultimii ochi erau ai Silvanei. Erau mirați că deschisesem cu întrebarea mea cutia magicianului. În privirea ei era câte un strop din bucuria, jocul, mândria, siguranța din toți ceilalți ochi. M-a întrebat:
-Chiar, cine e cea mai frumoasă?
Soluția mi-a venit imediat, așa că am zis:
-Mă duc să fac o carafă uriașă de sirop de trandafiri. Mai vrea cineva?
Bărbatul s-a ridicat de pe canapea. Și, când a privit de sus ”domeniul” său, a numărat din nou dacă toate ”viețuitoarele” sunt la locul lor. Pe canapea a rămas sirena roz care privea strâmb cum picătura ei de spumă de baie se îndepărta, lipită de turul pantalonilor bărbatului.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *