Jurnal de tătic… fără copii. De dor am sunat-o pe soacră-mea

Multe doamne (care altfel par să mă aprecieze) m-au certat după ce au citit ultima filă din acest Jurnal. Postarea cu pricina e AICI. Cel mai mult mi s-a reproșat că m-am răzbunat pe un biet pisoi, mânat de gelozie. Am rememorat ce s-a întâmplat și, nu doar din amabilitatea care mă caracterizează, tind să le dau dreptate doamnelor care m-au abordat. Și aici nu e vorba doar de faptul că, locuind cu 3 reprezentante ale sexului frumos ( fără a mai socoti și pisica Mitzu) am exercițiu în a da dreptate sexului opus.
Fetele noastre – Alecsia, 8 ani, și Sofia, aproape 5 – sunt de ceva timp în vacanță la bunici, storcând Bucovina de fiecare strop de sevă a bucuriei copilăriei. Rămași singuri în București, eu și nevastă-mea trăim fiecare clipă, amestecând sentimente contradictorii: bucurie, vinovăție, dor de fete, liniște, îngrijorare.
Din frustrare și neputință, m-am enervat când Sofia mi-a spus că au primit o pisicuță, Pufoșica, și că e ”mai drăguță” decât mine, dar nu și decât Olel, măgărușul de pluș de care e nedespărțită!
M-am răzbunat și nu am inclus în Jurnal poza Pufoșicăi! O prostie! În loc să-I mulțumesc lui Dumnezeu că măcar sunt pe locul al III-lea în topul ”drăguților” din sufletul Sofiei, m-am lăsat pradă invidiei.
Așa că acum repar o primă parte din greșeală, doamnelor, aceasta e Pufoșica:

jurnal 4

Recunosc, la o primă privire, pare un pic mai drăguță decât mine.
Ca să-mi repar complet scăparea, am vrut să vorbesc și cu Sof. Mânat de dor și vinovăție, am format numărul soacră-mii și, în timp ce așteptam să-mi răspundă cineva, parcă vedeam următoarea scenă. Soarele arde grădina, dar în umbra foișorului, Sofia și Pufoșica sunt ascunse de vipie. Telefonul, pus și el la adăpost, sună. Sofia strigă, așa cum face întotdeauna: ”Buniiiiii, telefonul! Cine e?” Îi răspunde blând: ”E Tati. Vrei să vorbești cu el?” Și îi întinde aparatul. Iar eu aud vocea-i dulce…
Realitatea nu e tocmai pe măsura gândurilor:
-Da, bună Alecu. Ce e?
Puteam să jur că nu e Sofia.
-Sărut mâna! Ce să fie? Nu e nimic. Am vrut să vorbesc cu Sof, e pe acolo?
-Nu. Sunt la cucuvele. Când veniți să faceți curat acolo, că au umplut totul de găinați!
E felul ei de a-mi spune că puii de cucuvea din cuibul de sub streașină sunt bine, câți au mai rămas, că trei, din păcate, au murit, încercând să zboare!

Am auzit vocea Sofiei în aparat:
-Tati, cucuveaua a zburat!
-Bravo, asta e o veste bună! Acum o să păzească lunca toată noaptea!
-Daaaa! E așa de drăguță!
Hopa! Și asta e ”drăguță”? Următoarea întrebare mi-a venit natural, precum zborul la o pasăre de pradă:
-Cât de drăguță?
-Foarte! Chiar mai drăguță ca tine!
Și am coborât pe locul al IV-lea!
Am mai schimbat vreo două vorbe și am închis. Atunci m-am hotărât: poza cucuvelei nu are ce căuta în Jurnal!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *