Jurnal de tătic. Iepurașul vine și la părinții care n-au fost cuminți în post

Ninge ca și cum Pământul, rușinat de prea grabnica împreunare cu Primăvara, și-a tras peste el ditamai cămeșoaica albă. Noi ne-am ascuns prin casă, fiecare cu telefonul, tableta sau cartea sa de colorat. Stăm separați unii de alții, sperând să iasă soarele și să revenim la sentimente mai bune. Deocamdată, de unde stăm fiecare nu vedem decât câte un petec de Bucovină, mare cât gaura lăsată pe geamuri de aburii din casă. Vedem câte o zambilă care luptă să țină sus stindardul mov în fața invaziei albe sau un ciorchine de muguri de liliac care zadarnic încearcă să spună viscolului că e aprilie, că e vremea să înflorească.
Cel care mi-a amintit că acum cinci ani Paștele a căzut tot pe la mijlocul lunii aprilie a fost Facebook-ul. Printre amintirile de atunci erau câteva poze, mai toate umbrite de nori, trădând frigul și umezeala ultimei bătălii pe care în fiecare an primăvara o câștigă cu iarna, eliberând de sub vraja ei albă ultima palmă de pământ, Bucovina.
În pozele de atunci am mai observat ceva.

jurnal 92

În imagini era un singur copil, jucându-se prin împărăția bunicilor, Alecsia mică. Am zâmbit, revăzând-o, dar nu m-am putut opri să nu mă mir că în nicio fotografie nu apărea Sofia.
Nu-i poți cere unui părinte să mai știe cum ar fi lumea fără copiii săi! Așa că mi-a luat ceva timp până mi-am dat seama de ce nu apărea Sof în poze: pentru că nu exista!
Tot uitându-mă-n albumul de amintiri mi-am dat seama de încă un lucru: Sofia era și nu era în poze. Adică nu se vedea, nu-i apare pe undeva smocul palmier sau zâmbetul de zână pusă pe escrocherii sentimentale, dar umbra ei era acolo. Ne făcea să zâmbim, să nu observăm norii a ploaie sau chiar să râdem când câte o pală de vânt scutura floarea de vișin și fructul nenăscut murea sub ochii noștri.
Râdeam toți nu doar pentru că era vacanță sau pentru că știam că zbaterile iernii sunt zadarnice în aprilie, ci și pentru că în vacanța aia aveam să aflăm o veste mare.
A fost înainte sau după Noaptea Învierii? Nu mai știu, țin minte doar că era frig, că multe flori se lăsaseră fraierite de câteva raze de soare apărute la sfârșitul lui martie și că, într-o dimineață, Silvana mi-a spus calmă: ”Vom mai avea un copil!”
Mii de sentimente s-au amestecat în câteva zeci de secunde, de la spaimă la bucurie. Nu îmi mai sunt foarte clare multe dintre ele, poate cu excepția câtorva.

Unul este că în acel an am aflat că Iepurașul vine și dacă părinții nu au fost cuminți în Post. Un altul e că a trebuit să-i explicăm Alecsiei că barza nu aduce copii și că Mami nu se va umfla pentru că a înghițit barza.
A fost ultimul Paști fără Sofia și totuși la sfârșitul vacanței știam – eu cel puțin – că va fi fată și că o va chema Sofia. Păi de unde știai tu că e fată, când ea abia de era cât un bob de mazăre, de nici barza nu avea cum s-o apuce?
Răspunsul îl scriu aici doar așa ca să-i rămână ei, dacă nu oi mai apuca vreodată să-i povestesc. Și mă mai bazez pe-un fapt, nu o să râdă prea multă lume de mine, că nimănui nu-i arde de râs când ninge în aprilie. Plus că nici nu-mi prea pasă dac-o râde careva!
Într-una din plimbările noastre, am ajuns la un schit de Rit Vechi, pierdut undeva pe colinele unde se îngână poveștile din Neamț cu alea bucovinene. Am intrat, cu o lumânare în mână, gândind că Dumnezeu e același, oriunde. Era frig, cu nori grei, dar soarele a făcut cumva și fix în acel moment a găsit o spărtură, a tăiat cerul în fugă și s-a ascuns de frig în aceeași biserică. La lumina lui am văzut chipul unei sfinte, pictată pe peretele din stânga mea și am citit numele ei, scris cu litere chirilice: Sofia. Atunci am știut și am ținut-o cu credința mea chiar și când ecografiile erau neclare și părea că vom avea un băiețel. După o astfel de ecografie, doctorița mi-a spus: ”Ce o să faceți dacă va fi băiat?” Știa de vedenia mea și se amuza. ”Cum ce o să fac – am spus hotărât – o să-i fie destul de greu cu numele de Sofia, dar se va descurca el!”
Am apucat să vă spun? A fost ultimul Paști fără Sofia, cel în care am aflat că Iepurașul vine și la părinții care nu au fost cuminți în post și în care Alecsia a aflat că mamele nu mănâncă berze…

jurnal 92 2

Foto: Trifoiul cu 4 foi e găsit și ”imortalizat” în acea vacanță. Trifoiul l-am pierdut, deși am promis să am grijă de el, dar nici nu am mai părut să avem nevoie de el, că doar aveam să fim noi 4. Fotografia principală a textului e de… evident, Alex Mazilu!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

One Response to Jurnal de tătic. Iepurașul vine și la părinții care n-au fost cuminți în post

  1. Silvia says:

    O povestire emoționantă si foarte frumoasa…
    Cred ca multi am trăit astfel de momente, când am simțit si am fost siguri ca „cineva” ne-a trimis un semn.
    Astăzi, prin aceasta povestire, mi-ati arătat cea mai frumoasa latura a sufletului dumneavoastră.
    Va doresc ca iubirea sa nu va părăsească casa si familia niciodată!

    Hristos a înviat!

    O mama sensibilă si plina de iubire pentru toți copiii

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *