Jurnal de tătic. La mormântul bunicii

Pe bune, imaginaţi-vă, mai ales voi, doamnelor, un bărbat fără căderi, doruri sau depresii? Viaţa femeii ar fi un interminabil periplu printr-un deşert fără de senzaţii.
Am şi eu dorurile mele, căderi în butoaie pline cu melancolie şi unele idei care când apar nu reuşeşte nimeni să mi le mai schimbe. Şi, cum melancolicii vorbesc mult, mă veţi scuza că azi mă întind mai mult în paginile jurnalului.
Una dintre ideile astea fixe a fost să-mi duc fetele la mormântul mamei mele. Nici picat cu ceară nu înţelegeam că două copile, una de 6 ani şi alta de 3, nu au ce căuta acolo. E doar un loc sinistru, unde doarme un om de care au auzit, dar pe care nu l-au văzut niciodată. M-am gândit, însă, că nici rău nu are cum să le facă.
Când am făcut planul m-am gândit că va fi o zi cu soare, plin de flori şi de pietre care nu au semnificaţie morbidă pentru ele. Nu le voi vorbi de moarte, pe care oricum nu o pricep dincolo de dispariţia unor personaje din Avatar, ci speram ca acolo să fie o lumină specială, aducătoare de pace sufletească. Le vedeam aşezate lângă mine pe o bancă, ascunşi de lume sub coroana unui liliac şi eu depănând amintiri din copilărie… un nebun care uitase de zicala cu socoteala de acasă!

Le-am îmbrăcat frumos, gândind că aşa aş fi vrut să arate dacă am fi mers în vizită la mama. Aveam să mergem pe jos, că doar cât e până la Bălăneanu! În rucsac am pus apă, poate le e sete, două hanorace, e vreme schimbătoare, o căndeluţă şi…
-Luăm Olel!
Sofia era categorică, aşa că Olel a ajuns în sac.
-Iau şi eu o păpuşă!
„Nu nedreptăţi niciodată un copil în favoarea altuia” spune o regulă, aşa că o păpuşă a poposit în sac.
-Luăm Lena!
Ok, şi o sirenă. Rucsacul devenea neîncăpător.
La poarta cimitirului cred că arătam destul de bizar, cu Sofia pe ceafă, cu Olel fixat pe capul meu şi cu o sirenă cu părul roz în mână. Alecsia venea în urma noastră, cu un buchet de narcise-n mână, încercând zadarnic să strângă cu ele tot praful de pe jos.
Din depărtare am observat că banca la care visam era ocupată de două bătrâne şi mi-am dat seama că e imposibil să le îngroape până ajungem noi, aşa că planul de a fura umbra liliacului a fost … îngropat.
-Mi-e foame!
-Am covrigei.
-Tati, ame! Sofia nu ratează nici o ocazie să o imite pe soră-sa. Câteva secunde mai târziu, muşcau din covrig, la umbra unui cavou.
-Hai, fetelor, mai avem puţin.
-Putem să ne jucăm?
-Putem ucăm?
Bătrânele se uitau spre noi, dădeau din cap şi nu a aprobare. Eu m-am aşezat pe o bordură, iar fetele se fugăreau.
-Uite flori. Putem să-i culegem mamei tale un buchet?
-Alecsia, nu rupeţi flori! Nu! Atât, nu rupe şi altele! Sofia, nu ru… Ajung alea, nu mai rupeţi!
Babele se ridicaseră în picioare şi acest gest simplu mi-a întărit încrederea în gerontologia românească. Fetele erau din nou lângă mine şi pornisem spre mormânt. Am făcut doi paşi şi…
-Vreau pipi!
M-am panicat. Toaleta ecologică mă anunţa prin mirosuri dificile că nu era o opţiune. Boscheţi? Blasfemie! Trebuia negociat. Cu Alecsia şi, prin intermediul ei, să sperăm că ajungem la sufletul vezicii urinare.
-Tati, pute caca!
-Unde fac pipi?
La plecare fugeam. Părul sirenei flutura în vânt. Olel dădea din coada cu fundă roz.
Seara eram încă nervos. Mă uitam cu frustrare la căndeluţa pe care nu am ajuns să o aprind unde voiam. Lumina aducătoare de har, dacă o fi venit, ne-a prins căutând boscheţi. Cam aşa se rezumă rezultatul ideii mele.
Şi atunci mi-am dat seama că la fel oi fi făcut şi eu când bunica mă ducea la acelaşi cimitir, la acelaşi mormânt, la părinţii ei. Cine ştie ce liliac o fi crescut mai mare în urma vizitelor mele acolo? Şi acum le aprind şi lor o lumânare, deşi nu i-am prins în viaţă. Nu poţi cere unor copii să conştientizeze moartea atâta timp cât nici viaţa nu o înţeleg.
Ne aplecăm asupra trecutului când începe să ne fie frică să nu fim uitaţi, la rândul nostru, de copiii pe care-i lăsăm în urmă. Cât am fost copii, adolescenţi sau doar tineri, şi noi i-am uitat pe cei dinainte.
Să le vorbesc despre mama, pe o bancă din cimitir? Ce prostie! Ele au destulă isteţime să înţeleagă că dacă eu mă port cu ele frumos, la fel am „păţit” şi eu când am fost mic. Şi la vârsta asta nici nu le trebuie să ştie mai mult despre părinţii mei.
Iar candela… când aprind o lumânare nu o fac pentru că nu văd pe unde păşesc, ci sufletul meu nu ştie încotro să o ia.

Comentarii via Facebook

comments