Jurnal de tătic. Mireasă pentru fiul… lor!

O lecție pe care orice părinte o învață pe propria piele: Problemele apar când copiii se joacă de-a oamenii serioși, nu când se copilăresc!

jurnal 72

Acum ceva timp, într-una din multele zile libere de la începutul anului, Sofia nu a vrut să mănânce sarmale. A cerut ciocolată. Chiar i-a propus maică-sii o soluție de compromis, să ”pape” Olel sarmalele și ea ciocolata. Acum, privind retrospectiv, pare o soluție ok, considerând că puteau fi evitate complicațiile care au apărut.
Olel – dacă ați uitat, pentru că, recunosc, m-am cam pus pe tânjeală și nu am mai notat în Jurnal – e un măgăruș de pluș, cel mai bun prieten al Sofiei. De 4 ani, de când fata și măgărușul sunt în viața noastră, ne-am obișnuit cu ”Olel doarme”, ”Olel nu vrea” și cu multe alte chestii pe care e capabil să le ducă la bun sfârșit, deși toată ”viața” din el e o mână de vată.
Ce mai contau și câteva sarmale? Lasă că Alecsia face 8 ani săptămâna asta și încă intrăm în panică dacă nu-l vedem pe Ponică al ei când se apropie ora culcării!
Marți, chiar de ziua Unirii, acasă erau Silvana, Alecsia, Sofia și un coleg de-al Alecsiei, venit să petreacă ziua liberă cu fetele. E un băiețel despre care am mai scris în acest Jurnal, coleg cu Alecsia încă de când erau amândoi la grădiniță. Ne e drag tuturor. Pe mine mă enervează un singur lucru la el, că îi e mult prea drag Alecsiei…
Sunt anumite momente când un bărbat simte că e în plus și creșterea numărului de copii din casă e unul din acele momente speciale.
Așa că, deși nu a fost ușor, mi-am găsit ceva treabă în oraș și am plecat de acasă. Rămasă singură cu trei copii, privirea Silvanei mi s-a părut în dezacord cu vocea ei care îmi ura ”Să ai o zi bună, dragule!” Nu am dat atenție.
După prânz, am sunat să văd ce a mai rămas din casă… sau din nevastă-mea. Silvana mi-a răspuns nervoasă.
-Bine c-ai sunat! Stai să vorbești cu Sofia.
Imediat am auzit în cască clinchet de clopoței. Mi s-au părut răcoriți cu lacrimi:
-Tati, te iubesc!
Pe fundal am auzit cu maică-sa spunea: Nu fii escroacă, spune-i lui tati ce mi-ai zis!
-Tati?
-Da. Sof, ce s-a întâmplat?
-Olel vlea salmale. Mie îmi e foame de ciocolată!
-Dă-i și lui, dar mănâncă și tu din sărmăluțe. Hai, că te roagă și Mami și Tati.
-Tati?
Vocea din fundal devenea tot mai agitată: Promite-i lui Tati că mănânci!
-Tati? Vrei să-ți spun ce s-a întâmplat?
În urechea mea se amestecau vocile Sofiei și Silvanei. Ba chiar distingeam cum țipă și Alecsia și musafirul ei. M-am concentrat pe Sofia, dar era tot mai greu:
-Ne-am jucat de-a mama și de-a tata. Alecsia a fost mama-bebe, Vladimir e tata-bebe și eu fata-bebe…
Ăsta e exact genul de informație la care interesul unui tată de fete devine un laser. Gălăgia de pe fundal a acoperit glasul Sofiei. Am mai distins totuși ceva, dar cu multă caznă:
-… toți în dolmitor…
Apoi iar zarva a ascuns-o înțelegerii!. Nervos și frustrat, am început să strig ”Alo! Alo!” dar zadarnic.
-… mama-bebe și tata-bebe s-au culcat…

Brusc corul de voci s-a oprit. Se auzeau doar niște șușoteli…
-Alo! Sofia, mă auzi?
Strigam inutil, nimeni nu-mi răspundea. După câteva secunde groaznic de lungi, am auzit o respirație în cască:
-Alo! Cine e acolo? Sof? Ia spune-i încă o dată lui Tati de-a ce v-ați jucat?
-Alo, tati? Alecsia sunt…
-Alecsia, dă-o pe mami la telefon. Ce faceți voi acolo?
-Tati, trebuie să închid. Te iubim! Pa!
O liniște ca de mormânt. Cum adică ”de-a mama și de-a tata”? Fie ei chiar și mama-bebe sau tata-bebe! Am vrut să sun din nou, poate-mi risipea Silvana îndoielile. Sau măcar furia. Dar nu mai răspundea nimeni, ca și cum toți din casă își uneau eforturile ca să termine sarmalele Sofiei, să o împace în mormane de ciocolată și să-i cumpere tăcerea cu mii de oleli din pluș aurit…
Brusc, am simțit imboldul de a mușca din telefon.
PS Seara, acasă, când din toată agitația oricărei zile rămâne doar hohotul de râs, Alecsia stătea în brațe la maică-sa iar Sofia se cuibărise în ale mele. Fără să vreau, am tras cu urechea la ce vorbeau mama și fiica;
-Mami, Alex și Deni s-au căsătorit?
Se referea la doi oameni foarte dragi nouă, care tocmai ne anunțaseră că ne vor vizita în weekend.
-Nu.
-Aha, înseamnă că sunt încă în perioada AIA?
-Ce perioadă?
-Eh, știi tu, perioada AIA când încă se iubesc!
Băi, frate, dar copiii ăștia nu se mai gândesc la pitici și zmei?

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *