Mama lui vine în fiecare dimineața. La început mă enerva. Abia ce-mi potrivesc ”oala” de cafea, pipa și mă așez pe terasă că, hop, și ea!
Dacă nu-ți potrivești ceasul după filtrul meu de cafea, poți s-o faci după ea. La 9 fix, e acolo. Pe grindă. Cu ceva plin de proteine în plisc. Uneori, vânatul încă mișcă.
Vine și acum. Chiar dacă…
Se uită nervoasă în jur. La mine, la bărbătușul ei, care țiuie masculin-prostește pe sârmă, la familia de porumbei care locuiește o grindă mai sus și huruie de parcă își fabrică puii la strung. Când vede că nu pândește nimic amenințător, strivește prada în cioc și dispare printr-o crăpătură pe care abia de o vezi dar să mai și crezi că poate trece vreo făptură prin ea. De câteva zile, iese și apoi strigă de pe grindă până îi face și pe porumbei să tacă. Apoi pleacă.
Cu doar câteva zile în urmă, pe la prânz, Silvana săpa la florile din fața casei. Văzduhul mirosea a vară bucovineană și a tutun de pipă. O pipă numai bună ca să nu strici tradiția că nu trebuie să întrerupi o femeie care îngrijește florile. Vocea nevestei a rupt vraja. De obicei vocile de femei măritate au efectul ăsta, dar de data asta:
-Alecu, vino repede!
Cum nu credeam că hortensiile pot ataca și nici nu vedeam cum caprifoliul o putea înghesui amenințător în gardul din spatele magnoliei, am amânat ridicarea din fotoliu.
-Vino odată!
Am lăsat pipa în suportul ei, m-am ridicat și am pornit spre ea. Era aplecată lângă o tufă de creasta cocoșului. Roșie ca lenjeria unei balerine, ca promisiunea unui necaz. Roșie ca…
-Vii odată? Sau te mai holbezi aiurea?
M-am apropiat și am văzut pe asfaltul de lângă floare un…
Cred că avea o zi sau două. Pe spate avea ceva puf, dar părea mai mult doar că s-a tăvălit prin făina lumii, după ce a stat în gelatină de ou. Căzuse din cuibul lui de vrabie de la 6 metri, direct pe piatră. Tremura, o aripă era întinsă ca și cum oasele nu credeau că nu zboară. Mișca necontrolat un picior, iar ciocul i se deschidea dureros, ca și cum aerul intra prin el cu un tirbușon.
”Moare”, mi-am spus. Silvana s-a uitat la mine și am citit același cuvânt. Fără niciun alt comentariu. Mă pregăteam să-l iau de jos, poate să-l pun undeva să-și tragă sufletul și apoi să aștept ca lumea să-și tragă înapoi sufletul din el.
-Ce s-a întâmplat?
Alecsia a apărut, probabil atrasă de vocea răstită a mamei.
-Țe e?
Sofia a răsărit și ea în grădină. Crinii s-au rușinat de coroanele lor.
Am acoperit puiul cu palma și am spus:
-Nimic! Mami s-a speriat de un gândac.
Alecsia m-a privit dezaprobator:
-Tati, ăla nu e gândac! E o păsărică!
Atunci am văzut că bietul de el se târâse de la umbra palmei mele. Avea forța promisiunii neonorate a unei vieți de sfadă gălăgioasă printre trandafiri.
-Găina!
Nu reușesc să-i explic nicicum Sofiei că nu tot ce are pene e găină.
-Ce a pățit?
Fața mea spunea ”Ce să fie? A căzut, e zdrobit și moare!” Dar ochii Alecsiei străluceau în soare. Sofia scutura smocu-i auriu. Mai era de față și măgărușul de pluș Olel, așa că am spus:
-A căzut! Îl țin până vine mama lui să-l ia înapoi.
Cum s-o minți pe Alecsia, când împreună am crescut șoimi? Dar erau măricei, aveau nevoie doar de mâncare, un pic de grijă și o lecție de zbor.
-Hai, tati, nu vine mama lui! Trebuie să-l creștem noi. Nu ții minte?
Am luat puiul în mână. Nu mai avea forță să se împotrivească.
Imediat Alecsia a adus un castron de plastic, Sofia a cules iarbă și i-au făcut un pat.
-Ce mănâncă?
-Gândac!
Sofia avea deja în mânuță o ”porție” zdravănă de mâncare.
Bineînțeles că n-a mâncat.
-Lasă-l – a spus Alecsia cu înțelepciunea celui care a mai crescut păsări – e speriat încă. Auzi, cum îl cheamă?
-Istrate – am spus pe nerăsuflate, nu mă întrebați cum mi-a venit, dar e un nume pe care nu mai vreau să-l aud curând!
-Cam ciudat nume – a spus Alecsia.
-State – a decretat și Sofia.
Peste ceva timp, stăteam toți 4 pe terasa de la etaj. În mijloc era castronul lui Istrate. Acum avea, pe lângă iarbă, o floare, gândaci cât să facă o nuntă. Nu mai mișca.
-Doarme?
-Cred că da – a spus Silvana – ar trebui să-l lăsăm să se odihnească. Uite, stă tati să-l păzească, nu?
-Da, stau eu. Hai, mergeți.
Au plecat. La ieșire, Silvana mi-a aruncat privirea ”Știi ce ai de făcut!” Știam.
Când le-am auzit râsetele afară am ridicat castronul. Atunci Istrate – tâmpit nume am găsit! – a mișcat. Mai era viață în oul ăsta? Am lăsat castronul iar jos. Și am așteptat.
-Tati, Istrate e bine?
-Da, Alecsia. Cred că zboară în curând.
A tremurat până spre noapte. Când toate fetele din casă au tăcut, Istrate – cum am putut să aleg un așa nume? – s-a oprit din tremurat. Îl învelisem cu un tifon și o frunză de crin.
Am tras frunza peste el cu totul. Atunci, prin plasa de la ușă, am auzit o voce care m-a făcut să tresar.
-Tati, cum e State?
Năsucul Sofiei dădea să treacă prin plasă.
-Doarme, fugi la tine-n cameră. Vorbim dimineață.
-Pot să-i dau un pupic de noapte bună?
Până să-i răspund, a trimis o bezea prin plasă și a dispărut ca o nălucă roz.
Dimineață, la 9 fix…
-Tati, e mama lui State!
-Sofia, ce cauți desculță afară. Fugi înapoi pat!
Fetița s-a apropiat de vrabie și i-a spus, râzând:
-State e bine. A zbulat!
Probabil că vrăbiile nu pricep prea bine ce spun copiii. Mama lui Istrate a venit și astăzi.
