Jurnal de tătic. O amintire cu Alecsia și Ducu Bertzi

jurnal 12 1

Povestea asta este despre Alecsia și cum, la numai 8 ani, vede relația dintre mine și maică-sa într-o aură împrumutată din basmele copilăriei. Sau poate că ochii de copil văd adevăruri pe care noi adulții nu le mai observăm.
Într-o seară de august, opt adulți degustam răcoarea mătăsoasă care face Bucovina să difere de restul lumii. Pe masă erau mâncărurile noastre, băutura noastră, locul răsuna de muzica noastră. Atâta doar că noi eram cu Sofia și Alecsia. Evident, copiii nu gustau mai nimic din ce era ”al nostru”, al adulților.
După ce au stors din locul de joacă cam tot ce se putea, după ce au scurs în eter ultimele picături de energie din bateriile telefonului și tabletei, micuțele s-au așezat lângă noi și au început să ne privească stăruitor.
Dar cine avea timp de ele! Noi, domnii, eram adânciți în ceva politică, doamnele vorbeau de ale lor – sincer, cred că ne cam tocau pe noi – și timpul se scurgea în defavoarea imaginii noastre în ochii fetelor.
La un moment dat o pereche s-a ridicat să danseze. O baladă folk se îmbina perfect cu noaptea care pusese stăpânire pe tot locul.
A doua pereche s-a ridicat. Apoi a treia. Rămăsesem doar eu într-un capăt de masă, savurând o țigară, și Silvana în celălalt capăt, cotrobăind în telefon, probabil înainte de a-l da pe mâna fetelor care trădau multă nerăbdare.
Cred că melodia era la a doua strofă când Alecsia s-a ridicat de lângă maică-sa și a venit spre mine. Am ridicat telefonul meu, bănuind că urma să mi-l ceară ca să-l folosească drept plici pentru enervantele muște ale plictiselii.
Opresc aici firul poveștii, pentru că melodia îmi amintește de o altă întâmplare.
Fix acum 9 ani, pe 7 august, eram pe drumul de munte care șerpuiește prin pădure spre Sihla. Era sărbătoarea Sfintei Teodora și locul era un furnicar de oameni. Urcam și poate din cauza asta eu și prietenul meu eram mult în urma doamnelor noastre care grăbiseră mult pasul, pentru a prinde măcar ceva din hram. Hramul, însă îl pierdusem deja, pentru că am plecat de acasă destul de târziu. Povestea care urmează este diluată cu vreo două-trei figuri de stil, are și mult subiectivism și e presărată cu mai toate nuanțele căpătate de-a lungul timpului, prin repetarea pe la diverse mese. Dar are farmec, farmecul miezului de adevăr.
Știți cum e când patru adulți sunt în vacanță? Femeile au o mie de planuri, vor să vadă mii de locuri simultan, dar soții se dovedesc adevărate pietre de moară.
De cu seară făcuseră planul. Pe soția prietenului meu o cheamă Teodora și musai pe 7 august trebuia să ajungem la Sihla. Aveam ceva drum, așa că au decis că vom pleca cât mai devreme. Plus că Silvana era însărcinată și nu vroia să o prindă vipia cea mare a prânzului pe drum, ci undeva la umbra muntelui.
Silvana o purta în pântec pe Alecsia, dar atunci abia de știam că va fi o fetiță, darămite să-i mai știm și numele. La ”Alecsia” ne gândisem, amestec de mândrie legată de porecla mea, Alecu, devenită pentru mine un al doilea prenume și de smerenie în fața sfântului care învinge prin puterea cuvântului, Alexandru, dar nu era ceva ”bătut în cuie”.
În dimineața plecării, cafeaua s-a dovedit mai bună ca de obicei și s-a cerut mai îndelung savurată. S-a legat și o discuție destul de lungă și a fost musai să stăm lângă un cd-player ca să ascultăm ceva muzică, așa că am plecat târziu.
La Sihla, la poala muntelui am văzut cum valul de creștini deja cobora, după ce se terminaseră hramul și liturghia.
Doamnele au luat-o iute la deal, sperând să mai prinde ceva sfințenie, iar noi am rămas la urmă, mulțumindu-ne cu dramul de lumină ce se revărsa din ochii pelerinilor.
Dar urcușul de voie avea să ne fie întrerupt și apoi deturnat definitiv.
Treceam urcând prin mulțimea care cobora când am auzit un strigăt: ”El e!” Ne-am oprit, uitându-ne în jur, doar-doar om vedea cine e el și ce caută el în creierii munților.
Ne-am trezit înconjurați de pelerini, mai ales de pelerine, dacă ăsta o fi termenul corect pentru smeritele călătoare. Toate râdeau, vociferau, cântau și se împingeau una pe alta pentru a ajunge să pună mâna pe prietenul meu.
I-au cerut autografe și omul a scos din geantă un marker și a început a semna pe unde apuca, pe acatiste sau tropare, pe năframele cu care tinerele își ascunseseră părul mătăsos pe timpul slujbei sau chiar pe bluzele înflorate ale doritoarelor.
Pe mine mulțimea mă dăduse deoparte, nu prezentam interes pentru nimeni. Și atunci – Doamne iartă-mă, știu că n-a fost creștinesc gestul meu! – m-am trezit vorbind cu voce tare:
-Vezi, băi, Alexandre, cu ochelarii ăștia noi semeni cu Ducu Bertzi!
Imediat s-a lăsat liniștea, de parcă un popă nevăzut anunțase că urma să citească din Sfânta Evanghelie. Femeile se uitau ba la lucrurile semnate ba la prietenul meu, iar acesta rămăsese mut, atât de mirat de lovitura venită dinspre mine că nu mai avea putere să reacționeze. Ținea încă basmaua unei muieri în mână.
Femeia și-a tras bucata de pânză și am știut că va izbucni scandalul. El ar fi vrut să spună ceva, să protesteze, dar mi-am dat seama că nimic nu mai pute opri furtuna! L-am tras pe prieten de mânecă și–am spus:
-Hai că se împute treaba!

Oricât de alene urcasem noi până atunci, acum aproape alergam, urmăriți de vorbele nu prea creștinești ale adunării de admiratoare. Omul mă bodogănea, amintind multe gesturi care probabil în Maramureș însemnau că prietenia noastră e iremediabil stricată. Cu pasul mult accelerat ne-am îndepărtat de mulțime.
Nu ne mai certam, ci râdeam în hohote. Am ajuns la mănăstire, într-un târziu, găsindu-le pe doamne supărate, așezate pe o bordură, în fața porților deja închise. Nu înțelegeau cum de râdem când taman ce pierduseră din cauza noastră bunătate de slujbă!
N-am putut să povestim, atât de tare râdeam încă, dar eu am luat-o în brațe pe Silvana și i-am spus.
-Auzi, pe fata noastră o va chema Alecsia, dar și Teodora!
Am ales pe loc acel nume pentru că avea să-mi amintească mereu de dulcea lene a vacanței, de prietenii care te acceptă chiar dacă ești nebun și de smerenia locurilor unde eram așezați, verzi și negre de la pământ și aurite de preaplinul soarelui.
Ce-ar mai fi de spus, înainte de a mă întoarce la dansul de acum două seri? Poate doar că prietenul meu e Alexandru Bertzi, dar mai toți îl știu după numele de alint, Ducu. Așa că doamnele care l-au întâlnit atunci ar face bine să fi păstrat troparele, acatistele, năframele sau ce or fi avut atunci la ele, pentru că sunt semnate de unul dintre cei mai frumoși artiști ai României moderne.
Așa, de ajuns, cu asta, dar ce să fac dacă melodia de acum două seri era a lui Ducu?
O văd pe Alecsia că vine spre mine și tocmai mă pregăteam să-i dau telefonul. L-a refuzat cu o mișcare din mânuță și m-a prins de cămașă.
-Tati, hai cu mine!
M-a tras până lângă maică-sa care, mirată, a ridicat, ochii din telefon.
-Mami, Tati vrea să te invite la dans.
N-am avut timp să protestăm, pentru că Alecsia a continuat sentențios:
-E Ducu…
Și am dansat.
PS În fiecare vară, fugim de lângă copii și bunici, împreună cu cuplu de prieteni dragi și ne refugiem în cetatea Sighetului. Aici, pentru câteva zile, culegem florea de colț a tainei căsniciei noastre și o păstrăm un an în inimi, ca într-un ierbar ”îndoit” cu foi de jurnal.
Aveți aici programul nostru de anul ăsta.
jurnal 12 2

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *