Jurnal de tătic. Orice tată de fată știe: Doare și a doua oară, nu numai prima oară

Dacă ați crezut zicala aia cu ”Doare doar prima dată” sau versul de rocker bătrân care spune că ”prima tăietură e cea mai adâncă”, să știți că sunt abureli. Doare la fel și a doua oară. A doua tăietură sapă în carne la fel de mult ca prima.
Sper că nu v-ați gândit la vreo prostie sau la tăișul pumnalului iubirii! Nu. Ce am constatat eu pe propria piele e că și a doua tabără doare la fel ca prima. Anul trecut Alecsia a plecat pentru oară singură de acasă. Nu mai știu prin câte stări am trecut în alea 3 sau 4 zile, așteptând fiecare poză pusă de doamna învățătoare pe grupul de socializare și apoi răsuflând ușurați că fata e bine. Din acele zile am rămas și cu o temere în suflet, că timpul trece implacabil și fata se descurcă perfect în afara cuibului. Am crezut că doare doar prima oară și că următoarele despărțiri lovesc pe locul tăbăcit. Nu e așa.
Anul trecut am înțeles abia cât de natural era ca, acum vreo 15 ani, să mă sune mama și să mă întrebe dacă mi-am pus căciulă.
Ok, revin, vineri a fost ziua Alecsiei, sâmbătă a plecat. Cum Sofia a rămas la bunici să-și petreacă primele zile de vacanță, eu și Silvana – ca orice părinți care se trezesc singuri în casă – am avut o seară de sâmbătă deosebită: am stat cu ochii în telefoane până am văzut mesajul așteptat: doamna învățătoarea a postat în grupul…
Prima oprire au făcut-o la Câmpina, la castelul Iulia Hașdeu. Am văzut poza Alecsiei și apoi am răsuflat. Râde, e veselă, e bine. Abia apoi am spus:
-A pus doamna poze, au ajuns la…
-Știu, mă uit acum…
N-am mai întrebat de ce nu-mi spusese și mie că apăruseră pozele. Poate și pentru că mă simțeam puțin în aceeași culpă.
Am privit-o pe Alecsia jucându-se sub creneluri, râzând și m-am întristat. Sunt mulți ani de când am auzit prima oară povestea acestei stânci aruncată în calea morții. Adevărul e că era și greu, fiind oborean, cartierul unde e Liceul Iulia Hașdeu, să n-ai habar cine e misterioasa cometă a literaturii.
Marea minte care a fost Bogdan Petriceicu Hașdeu, doborât de pierderea fiicei la doar 18 ani, clădește un castel în care ascunde de ochii acestei lumi speranța că fiica sa, Iulia, trăiește într-o lume a îngerilor. I-a murit fata și a născut pe mormântul ei o sămânță de parapsihologie românească… Dar nu cred că-i păsa de asta.
Dar nu povestea aceea din trecut mă speria, nici grija pentru Alecsia aflată departe de noi, ci grija că poate Alecsia mă va pune să-i spun povestea Iuliei și a lui Bogdan Hașdeu. Ce o să fac atunci? Văd eu și probabil veți afla și voi, atunci când voi nota asta în Jurnal. Poate o să îi spun doar că ”Unii tați ridică temple iubirii pentru fiicele lor.”
Eu am o reținere legată de poveștile pentru copii. Poate e vreo fantasmă a propriei copilării, când am întrebat-o pe bunică-mea ce gust au copiii prăjiți, după ce mi-a spus basmul cu Hansel și Gretel și norocul lor de a scăpa de la gura cuptorului. Cumva trebuia să înțeleg de ce vrăjitoarea din casa de turtă dulce prefera friptura de copil în locul unui sandviș muncitoresc, din franzelă caldă și parizer răcorit cu un strat de muștar.
Într-un fel mai toate poveștile vin din viața pe care o vor trăi, cu vise împlinite, morți, speranțe spulberate, năpaste, dureri și nu o să poți să o ascunzi la nesfârșit. Amâni – eu mă număr printre părinții care amână multe lucruri pe care le-aș putea explica ”de-a dreptul” – dar, până la urmă poveștile alea vin înspre ei. Și fiecare învățătură are momentul ei când să strice din câte ceva din farmecul prunciei.
Nu, nu mă încântă ideea că Alecsia m-ar putea întreba despre Iulia Hașdeu, despre cei 18 ani de prea-plin sufletesc trăiți de tatăl ei și de nebunia de a cotrobăi apoi tot restul vieții prin toate ungherele Purgatoriului ca să mai intre măcar o secundă în legătură cu Ea. Ea, fiica…
Următoarele poze mi-au alungat gândurile negre. O oră mai târziu, copiii zâmbeau de la Muzeul Trenulețului. Apoi s-au cazat și camerele păreau pe gustul și liniștea părinților. După încă un timp, erau la masă și mâncarea părea bună. Apoi au organizat o discotecă în sala de mese…
Apoi au organizat o discotecă în sala de mese…
Am lăsat telefonul din mână și m-am întors spre Silvana. Stătea și ea cu ochii în telefon.

jurnal 75

-Auzi – i-am spus, pe un ton neutru – ce fac ăia acolo?
În poze, fetițe și băieței țopăiau sau se înlănțuiau pe semi-întuneric. Dacă ați fost vreodată copii sau tineri și barza nu va adus direct părinți, știți atmosfera. Dar ei au 8 ani… iar eu, ca tată, sunt blocat uneori, mai ales la subiectul ”băieți”, la convingerea că fiică-mea are doar vreo 3!
-Se distrează, ce altceva?
Am lăsat să mai treacă vreun minut și am deschis iar vorba:
-Poate că Alecsia ar trebui să meargă sus…
-Cum să plece de la petrecere? De ce?
-Păăăăăi, e târziu.

-Eh, asta-i, e vacanță!
Uneori, am impresia că femeile țin cu ursul!
-Poate e și frig.
-Nu vezi că toți sunt în tricouri? E cald, că doar cazează copii.
-Uite, poate o suni pe doamna și îi spui să meargă Alecsia sus, că n-are ciorapi în picioare!
Privirea Silvanei m-a adus cu picioarele pe pământ. După care m-a făcut de râs pe Facebook în grupul ei de ”mămici”. Dar nu mi-a păsat, așa sunt tații de fete! Culmea, cele care făceau mișto de mine pe Facebook sunt din alea care și acum, când spun cuvântul ”Tata”, le miros ochii a amintiri!
PS În una din cele 3 seri de tabără, cred că luni, pe grup au apărut pozele unor desene ale copiilor. Ca un joc, părinții ar fi trebuit să ghicească desenul ”odorului” său. Într-unul dintre ele, 3 fantome erau lângă castelul gri. Am știut în clipa aia că și Alecsiei i-a atras atenția exact punctul din traseul plin de multe minuni asupra căruia s-a oprit și mintea mea.
Ieri seară a venit acasă. După o emisiune – care mi s-a părut prea lungă față de cum aș fi alergat acasă – am ajuns la bunici, am recuperat-o pe Sofia și am năvălit în casă.
După nici zece minute de zarvă tipică regăsirii, eram singur cu Alecsia. A deschis imediat subiectul de care mă temeam, dragostea de tată și statuia unui porumbel care trebuia să ducă mesaje fiicei aflată dincolo de multe granițe…

Va urma…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *