Jurnal de tătic. Până te măriți… nu-mi trece!

jurnal 74

Când am sunat ca să anunț că ajung acasă – fac asta zilnic nu pentru că mă simt vreun zmeu și nici pentru că buzduganul nu mai face parte din arsenalul bărbatului modern, ci pentru că altfel mă trezesc mereu cu ”Ai venit? Trebuia să iei și…” – Silvana mi-a răspuns cu o voce cam neutră după gustul meu:
-Vii acasă? Dacă trebuie…
Deja luminau mai toate becurile de alarmă din capul meu.
-Nu vin, dacă nu trebuie…
-Păi, nu știu, mă gândeam că poate ai vreo emisiune sau poate te duci cu băieții…
Ia calculați voi cam în cât timp ajunge acasă un bărbat pe care soția îl trimite ”cu băieții”? Exact! Cât ai spune ”Ce mama dracului e în capul tău?” eram la ușă.
Silvana m-a întâmpinat cu obișnuitul: Ai venit? Trebuia să iei și… praf de (zice un nume de medicament) și plasturi!
Din ușă am văzut că era o problemă. Pe canapea erau Alecsia și Sofia. Alecsia o ținea pe sora ei de după umeri și îi ascundea fața. Era liniște. Se auzea numai cum Sofia suspină.
Când a ridicat fața spre mine am înlemnit. Toată bărbia era bandajată. Am trecut prin multe la viața mea – luați în calcul numai anii petrecuți în măruntaiele crimelor de tot felul – dar o zgaibă cât de mică pe fetele mele îmi înmoaie genunchii. Am lăsat geanta cu laptopul jos și m-am sprijinit de perete.
-Ce s-a…
Nu mai puteam vorbi.
-A sărit pe gheață, a căzut și s-a lovit… De aia am zis că poate vii mai târziu, dormeau și gata! Destul m-am agitat eu când am văzut-o plină de sânge! Acum n-avem ce-i face. I-am curățat rana. Să sperăm că nu-i rămâne semn. Sunt niște plasturi care lipesc marginile. Dacă nu închideai ca nebunul, te rugam să iei de la farmacie.
Am lăsat-o din brațe pe Sof. Simțea, mititica, rost de alintătură pe toată fățuca din jurul ”bubei”. Apoi am pornit spre o farmacie deschisă la ora aia și tot drumul m-am gândit ce bine ne cunosc femeile. Chestia cu ”vino mai târziu” a funcționat perfect. Cu plasturii minune în buzunar, mergând spre casă, am zâmbit. Hai, măi, că și noi le cunoaștem! Păi, dacă eu eram singur cu Sof când s-a lovit, o sunam pe nevastă-mea și îi spuneam: ”Stai liniștită, totul e în regulă, Sof e plină de sânge, dar m-am ocupat eu de toate! M-am descurcat!”
Fetele erau tot pe canapea. Am dat să îi duc Silvanei plasturii, dar am mai stat,să aud ce vorbesc Sofia și Alecsia.
-Doale buba!
-Numai acum, puțin – îi spunea Alecsia, mângâind-o pe ciuful auriu – trece. Când eram ca tine și eu m-am ars rău, la picior. Dar nici nu se mai vede.
-Buba!
-Buni mi-a spus atunci ”Până te măriți îți trece!” Și a trecut.
Sof a ridicat capul de pe pieptul ei, mirată:

-Da’ tu te-ai mălitat?
-Șst, acum taci. Trece repede.
PS Dimineață, asistenta de la grădi a inspectat ”buba” și a decretat că e o zgaibă care abia se mai vede. Zâmbind, i-a spus Sofiei că până se mărită…
-Știu, tlece!
PPS Am vrut să vă spun că totul trece. Mai ales zilele. Știe cineva cât fac 8 înmulțit cu 365? Da’ nu oricum, ci exact! Și adăugați la asta faptul că 4 x 365 plus vreo 120 au trecut de două mai repede…
Să ne trăiască, tuturor!
Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *