Jurnal de tătic. Parizer cu muștar, Moș Nicolae și grâu încolțit


Nu am scris cam de multișor în Jurnalul de tătic. Poate și fiindcă am avut treabă. Cu grâul, cu Ziua Națională și, evident, cu Moș Nicolae. Și e nedrept, pentru că toate secundele astea minunate dispar cât ai spune: ”La dracu’, e deja ianuarie!”
Pentru că la ora asta îmi e cel mai cald în suflet, o să încep cu sfârșitul, adică Moșul care face milioane de ghetuțe să lucească. ”Sfârșitul” îi spun eu, dar, de fapt, e dulcele buzdugan aruncat de zmeul sărbătorilor. Buzduganul ăsta s-a înfipt adânc în ușa noastră.

Restanțele lui Moș Crăciun

Alecsia m-a uimit cu ceva. A făcut o jucărie, din plastic, hârtie și plastilină și a pus-o la ușă, chiar lângă ghetele ei, cu un bilet alături.

jurnal-66-1

-Ce e asta?
-Tati, Moș Nicolae aduce cadouri pentru toată lumea, dar nimeni nu îi dă nimic și lui. E pentru el…
Cum să nu amanetezi Lumea întreagă și să arunci banii, dintr-un foc, pe o floare pe care să i-o așterni la picioare!
Dimineață, când cizmele lor se cocoșau sub pachete, Alecsia și-a desfăcut sacoșa și a contabilizat rapid, din ochi, conținutul. Mintea-i rapidă ca un fluture a adunat rapid ce i-a scris în scrisoare lui Moș Nicolae, ce i-a comandat lui Moș Crăciun și ce le-a cerut celor doi pentru soră-sa, Sofia, care, la 4 ani, nu știe încă să scrie. A comparat cu ce au primit deja și a concluzionat, gânditoare:
-Cam multe au rămas în cârcă la Moș Crăciun…
Gânditor am rămas și eu, morfolind în mână pachetul de tutun de pipă pe care mi-l adusesem în calitate de ajutor al moșului. Dar am ridicat ochii spre paharele cu grâu de deasupra frigiderului. Firele verzi îmi dădeau încrederea că poate voi reuși să-l ajut pe Crăciun…
Uite așa ajung la datina care mie îmi pare una dintre cele mai frumoase, grâul din Noaptea Sfântului Andrei.

Jertfa Silvanei

Acum mulți ani, frunzărind un almanah de dinainte de Al Doilea Război Mondial, am dat peste o știre care spunea ceva de genul: ”Azi e Sfântul Cutărică. E păcat să-ți primenești părul”. Am citit, m-am mângâiat pe creștetul capului și m-am gândit: ”Uite, mă, nu e chiar așa de greu să respecți măcar unele tradiții!”
Și unele chiar le respect, nu pe toate că nu am planuri așa de ferme privind o eternitate petrecută în Rai, dar unele îmi sunt dragi. Pusul grâului în Noaptea Sfântului Andrei e una dintre ele.

jurnal-66-2

Una dintre bucuriile noastre când anul tânjește să moară – ok, recunosc, poate doar a mea, dar mie-mi pare că toți patru suntem fericiți – este să presărăm câteva boabe de grâu în ghivece împodobite și să ne imaginăm că ”Norocul și-l face omul cu mâna lui!”
Și sunt nepăsător în fața eventualelor critici că-mi îndoctrinez copiii sau că îi las fără apărare în plasa de păianjen a unor tradiții ce unora le miros acum urât.

Poate o să ne ierte Dumnezeu – că nu cred să mă ierte familiile cu care suntem în cursa de ”Cel mai frumos grâu de Anul Nou” – dar noi furăm startul. În fiecare an, ne întrebăm când se pune (pe 29 seara sau pe 30?) după care-l punem pe 29.
Momentul când punem boabele pe patul subțire de pământ e un joc, la sfârșitul căruia avem întotdeauna un învins clar: curățenia din bucătărie.
Anul ăsta, de exemplu, masa arăta ca o galerie de cârtiță, gresia înțepa la fiecare pas, boabe tari de grâu mușcând din tălpi, iar chiuveta era înnobilată cu două-trei pete din sângele Silvanei, care a vrut să taie paharele de iaurt, avansate pentru două luni la rang de ghivece.
Sofia râdea de mai să cadă de pe scaunul pe care se cocoțase ca să-și poată băga mâinile până la cot în pământ. Are 4 ani și nu știe ce-s alea grâu, noroc, sfinți sau An Nou, dar iubește orice joc cu părinții și sora mai mare. Pune grâu, dar de fapt sădește sămânța cuvântului ”familie”.
Alecsia e deja la a șaptea joacă de acest fel. O distrează să ne vadă cum ne jucăm de-a grădinarii în mijlocul casei. O văd cum îi lucește privirea și îmi simt sufletul că tresaltă la amintirea râsului meu de copil când, acum mulți ani, mama, tata sau bunicii mâzgăleau masa din bucătărie cu pământ. Cred că atunci am început să înțeleg că norocul – chestia aia volatilă pe care vrem să o înduplecăm cu fire verzi și fragede de grâu sau ocolind pisicile negre – e ceva care crește doar într-o ulcică din casa părintească…
Râdea și Silvana, ținându-se de degetul crestat, râdeam și eu. Ba chiar și pisica Mitzu părea să se distreze pe seama noastră.

Dacă mâncarea era nestemată, borșul soacră-mii era rubinul

Pe 1 Decembrie, am inspectat recolta de noroc ce va să vie și vreo două boabe păreau să pocnească a rod. Dar am fost ocupați. Fără costumații aparte, ca în alți ani…

jurnal-66-3

Am petrecut, în felul nostru. Soacră-mea ne-a chemat la masă. Fetele au ”aterizat” la casa din București a bunicilor încă din 30 noiembrie. Noi am rămas singuri, stabilind să ne regăsim cu toții la prânz.
În seara dinainte, știind arhitectul care se ocupa de palatul de mâncare de a doua zi, am închis ochii greu. Moș Ene întârzia să ajungă la mine, pentru că pierdea timpul admirând o masă întinsă.
În mijloc erau antreurile, destule, dar un bol cu icre de știucă le făcea pe restul să pară firmiturile căzute sub masa bufetului gării. Boabele scăpate întregi, lucind în spuma sângelui celor care au fost zdrobite, trosnesc între dinți. Fărâme de ceapă îți arătau pe unde să meargă lama cuțitului ca să întindă crema pe pâine.
Alături așteptau bolurile de ciorbă, înfipte unul în altul, ca un turn gata să se spargă sub povara gustului. Dacă mâncărurile ar fi nestemate, borșul de pește al soacră-mii ar fi rubinul aducător de noroc.
Diamantul, însă… diamantul… mă scuzați, dar papilele mele gustative lăcrimează de dor, diamantul ar fi fasolea cu afumătură.
Vreo oră, Moș Ene mă amăgea că mă adoarme și tot la masa de vis trăgea. Iar se făcea că se apropie de mine și iar aluneca spre bolurile frumos aranjate. Târziu, m-a luat somnul, iar dimineață…
Când m-am trezit, am găsit-o pe Silvana privea în gol la ușa frigiderului.
-Ce e?
-Nimic. Mă gândeam. Parizer sau salam?
-Nimic, nu-mi stric foamea! Nu mergem la…
-Parizer sau salam de vară?
-Hai, Silvie, fii serioasă, mergem la Doina. Borșul, icre și fasole cu…
-Parizer? Din ăsta deja avem în casă…
-Dar eu…
-Tu, ca tu, dar mama m-a sunat și mi-a spus că duc fetele la paradă și ne roagă să nu venim azi la ei, la prânz.
-Muștar avem?

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *