Jurnal de tătic SE ÎNTOARCE! Azi, Sofia e gata de măritat!

Cred că v-am mai vorbit despre o expresie care îmi e foarte dragă: Până te-nsori îți trece! Sigur, având și varianta feminină cu ”te măriți”. Nu-mi dau seama de ce nu a apărut și varianta neutră, ca să eliminăm orice posibilă discriminare a vreunei minorități care se julește și, Doamne ferește, nefiind pomeniți în zicală, ajung la propria nuntă cu vreun genunchi zgâriat! O posibilă explicație a absenței discriminatorii o fi că, pe vremea strămoșilor noștri, neutrii nu se măritau, însurau sau poate tocmai neutrii erau cei mai atenți copii din lume și aveau mereu genunchii și coatele trandafirii.
Ceva adevăr în asta cu trecutul zgaibelor până la nuntă cred că este, că nu-mi amintesc să fi văzut vreo mireasă zgâriată pe vârful nasului că s-a băgat prea adânc în tufa de zmeură sau să-i fie jenă să-și ridice faldurile rochiei când ginerele îi smulge jartiera, pentru că are vreo zgârietură de cum s-a potrivit pietrișul pe sub bicicleta care merge cel puțin câțiva metri și cu roțile în sus.
Pornind de la zicala asta și de la ceva experiență în calmatul țipetelor ca din gură de șarpe după vreo bufnitură, sunt convins astăzi de trei lucruri: Sofia va fi în ziua nunții ei cea mai frumoasă mireasă care a călcat vreodată Pământul, că ginerele îmi va fi antipatic și că mireasa nu va avea o zgârietură sub genunchiul drept.
Am strâns vara asta o mulțime de amintiri, dar soarele din mai multe locuri s-a așezat greu între mine și tastatură și prea leneșă mi-a fost mintea ca să potrivesc în scris. De fapt, n-am vrut să irosesc muncind nici măcar o secundă din darul dumnezeiesc care e vacanța! Nici Alecsia n-a vrut, așa că acum stăm amândoi la câte un capăt de masă și scriem. Ea-și termină ”caietul de vacanță”, eu reiau Jurnalul de tătic.
Mi-am notat toate amintirile – într-un carnețel cu multe inimioare și ochi care joacă-n cușca lor transparentă de plastic, primit de la Alecsia – așa că, după ce vacanța o pleca înapoi în Franța, cu trenul pe care deja îl aștept cu nerăbdare să se întoarcă pe meleagurile noastre, le voi înghesui și pe astea în paginile Jurnalului. Am povești de tot felul, toate m-au făcut să zâmbesc. Multe-s din Bucovina, câteva din Deltă sau de la mare, am și vreo două din Sighet, unde am petrecut câteva zile de aur cardiac, dar pentru astea am nevoie de ceva liniște ca să le scriu. Liniște, nu de timp, cum ar crede unii, ca să se prescrie făcutele și nemaiauzitele trăite de părinți singuri prin Maramureș, unde am ajuns, ca în fiecare an fără copii, doar cu o mână de prieteni, evadați și ei din Paradisul Familial.
O să fie timp pentru toate amintirile astea când o trece vacanța și parcă văd și vreo două avantaje: amintirile despre vacanță au mai mult farmec în serile când ochii se închid de apăsătoare oboseală și ultima dorință înainte de a-ți așeza capul pe pernă e să visezi ceva frumos. Al doilea și cel mai mare avantaj al depănării amintirilor din vacanță la țeava caloriferului este că te face să adormi zâmbind.
Uite un vis pe care o să-l retrăiesc toamna-iarna asta și are legătură cu bătrâna zicală ”până te măriți îți trece”.
Pe la sfârșitul lunii iunie, Sofia a încercat vreo 20 de secunde să meargă pe bicicleta Alecsiei. La nici 5 ani să te urci pe bicla uneia de 8 ani e o experiență pe care un copil o uită repede – cât apuci să spui ”Până te măriți îți trece” lacrimile și țipetele au dispărut ca prin farmec – dar genunchiul o păstrează destul de mult timp. Curând aveam să aflu că nu numai genunchiul a ținut minte căzătura.
Genunchiul Sofiei părea vopsit de o julitură maronie care a însoțit-o mai toată vacanța. După cum se vede și din poza asta:

jurnal 15

Nimeni nu a mai atenție juliturii, sau cel puțin așa am crezut până acum câteva seri când m-am trezit cu Sofia lângă mine. A crescut, așa că acum știe cum să se facă ascultată: mi-a oprit televizorul din telecomanda pe care a lăsat-o apoi să cadă pe parchet, m-a tras de mână încât falca pe care mi-o sprijineam a rămas gânditoare în aer și apoi mi-a zâmbit:
-Tati, mă auzi?

Era o întrebare de complezență. A continuat imediat:
-Mă mărit!
Acum chiar că o ascultam. Falca mi-a coborât și mai mult, ochii i-am mijit, ca și cum ținteam ceva prin cătarea pistolului. Am vorbit, dar vocea îmi suna ca zdrăngănitul încărcării armei:
-Păi, de ce, Sof? De ce să se mărite prințesa mea?
În loc de orice cuvânt, și-a ridicat marginea ștrampilor și mi-a arătat genunchiul roz ca un obraz de înger.
-A trecut julitura. Mă mărit! Clar!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *