Jurnal de tătic. Secretele nevestei mele

jurnal 2

Sâmbătă am ieșit să cumpăr câte ceva. Eram singur cu o listă de cumpărături în buzunar și bântuiam pe străzile Oborului. Nu-mi trebuia nimic special, doar chestii fără valoare, despre care ești convins că le ai în casă până chiar ai nevoie de ele și atunci îți dai seama că, de fapt, nu le-ai cumpărat niciodată. Nu le-am cumpărat nici sâmbătă. Până la ușa magazinului, am trecut pe lângă taraba unei florărese.
Mii de flori se îmbulzeau una-ntr-alta pe trotuar, dar parfumul uneia m-a țintuit. Am căutat acul parfumat în carul cu arome și l-am găsit. Câteva fire de chiparos ( știu, măi, tuberoze, că nu toată lumea-i din Obor) reușeau să acopere corul de mirosuri.
Atunci mi-am dat seama. Cu o seară înainte greșisem la un test-quiz cu nevastă-mea. Am cumpărat trei fire și am plecat spre casă, lăsând cumpărăturile pe altă dată. Am intrat și un alt miros m-a izbit. Pastramă! Imediat am înțeles că nu fusesem singurul care și-a dat seama că greșise la test-quiz-ul din seara precedentă.
Ce test-quiz? Și ce legătură are asta cu Jurnalul de tătic?
Păi, are, pentru că fetele noastre, Alecsia și Sofia, sunt deja în vacanță la bunici – să nu spuneți nimănui, dar și noi numărăm zilele până plecăm spre Bucovina sufocată de căpșuni, coacăze și fragi! – și noi ne cam facem de cap. Nu vă gândiți la prostii, vineri seară am jucat rummy.
Cel mai bun prieten al Alecsiei e un coleg de școală. Au fost în aceeași grupă la grădiniță, acum au terminat clasa întâi și tot colegi sunt. În atâția ani, am ajuns și noi, părinții, să fim prieteni. Ba, mai mult, ne-am făcut și o mică tradiție: zornăim pietrele de rummy cam o dată la două săptămâni. Copiii se joacă până cad lați și noi ne lungim la taclale.
Obiceiul ăsta ne-a intrat atât de bine în sânge, că ne-am văzut și acum, când toți copiii ne sunt plecați.
În timpul jocului, discuția a ajuns tot la copii. Din vorbă-n vorbă, mi-am dat seama că nevestele noastre au ajuns să cunoască atât de bine toți cei trei copii, mâncarea, băutura sau culoarea preferate. Silvana parcă mi-a citit gândurile și a pornit un joc:
-Tu știi care e mâncarea mea preferată?
-Ciorbă cu afumătură, am răspuns fără să clipesc. Dar tu știi care e a mea?
-Ăăăă… ceafă cu cartofi prăjiți!
În situații din astea nu are rost să pornești o discuție în contradictoriu. Am dat din cap a aprobare, dar gândul mi-a zburat la o bucată țeapănă de pastramă de oaie!
Prietenii noștri s-au prins și ei în joc, dar în felul lor:
-Auzi – i-a spus ea, lui – tu nu mă întreba nimic, nici măcar ce floare-mi place…
-Liliacul – a spus bietul om, cu o voce timidă – dar și…
-Ba lalelele!
-Lui Alecu îi place liliacul, a intervenit Silvana, ca și cum omul stătea cu un buchet de liliac în mână și nu știa cui să-l ofere, mie sau nevesti-sii. Dar tu știi care e floarea mea preferată?

-Frezia – am spus – frezia galbenă!
Silvana a stat o secundă în cumpănă, dar apoi mi-a confirmat:
-Da, așa e. Frezia…
Nu mai contează cum s-a terminat seara, a fost remiză și la iscodiri și la pietre. Ne-am distrat până zorii ne-au amintit la toți patru că, și cu copii și fără, e cazul să mai și dormim.
Revin la momentul întoarcerii de la cumpărături. Cred că arătam dubios cu 3 fire de tuberoze-ntr-o mână și cu o sacoșă goală în cealaltă, dar Silvana a râs:
-Ți-ai amintit de tuberoze!
Mi le-a luat din mână, m-a pupat pe obraz și, până să dispară cu ele, mi-a aruncat peste umăr:
-Dar să știi că-mi plac și freziile. Ah, am pregătit pastramă.
Ce am vrut eu să spun? Nu e vorba de chiparos, ceafă la grătar, lalele, pastramă, frezii, liliac sau de cât de bine ajungem să ne cunoaștem copiii și pe prietenii lor, ci de sentimentul ăla bizar pe care-l ai în fiecare an, când rămâneți câteva zile singuri, că vă redescoperiți, voi, părinții, unii pe alții.
Foto: Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *