Jurnal de tătic. Silvana cu pălărie

jurnal 56

Când le aranjează mama lor pentru vreo petrecere sau o ieșire mai simandicoasă decât Ziua Recoltei în Obor, mă opresc din orice aș avea de făcut, mă așez, ca să nu se vadă că-mi tremură genunchii și mă minunez de cât de frumos a răsărit ADN-ul meu.

jurnal 56 b

Am mai recunoscut că sufăr de sindromul ”ciorii care-și vede puiul frumos”, dar nu mă îngrijorez atâta timp cât nu sunt singurul care simte asta.
Prima oară când am înțeles că e ceva în neregulă cu tații de fete a fost acum muuuuulți ani, când, cavaler fiind, m-am dus să o iau de acasă pe partenera mea la un bal.

Era pregătită de plecare, aranjată ca o ikebana, parfumată precum florile ce o compun. Dar scena era puțin bizară.
Tatăl ei stătea pe canapea, fața fiindu-i imobilă și translucidă ca a unui pește de sticlă. Era în vremea în care pești din ăștia tronau pe multe televizoare din case.
-Frumos!
A spus omul, cu vocea răgușită de emoție sau de țigara albaneză din care trăgea cu nesaț.
-Mulțumesc.
Am crezut că vorbește cu mine, pentru că tare mândru eram, proaspăt bărbierit, deși abia de aveam câteva tuleie-n mustață și având la mână ceasul împrumutat de la tata special pentru acea seară. Cum să nu-i mulțumesc omului că observase toate acestea?
Dar el, trezit parcă din reverie de vocea mea, s-a uitat ca și cum râgâisem în biserică.
-Ah, ai ajuns? Nu vorbeam cu tine.
Se uita la fiică-sa care-și potrivea la mână floarea adusă de mine.
Când ieșeam pe ușă, i-am auzit iar vocea. Părea și mai răgușită:
-Să ai grijă!
-Da, tati!
-Nu cu tine vorbeam, ci cu tânărul ăsta.
Mult după ce am tras ușa după noi, parcă-i simțeam privirea înfiptă în spatele meu, ca o lamă de cuțit pe care, dintr-un mare noroc al meu, nu l-a avut la îndemână în seara aceea.
PS Fără legătură cu poveștile de mai sus.
Socrii mei au în sufragerie o fotografie destul de mare de la nunta mea cu Silvana. Într-o zi l-am surprins pe socrul meu uitându-se la poză. M-a văzut și a spus:
-Frumos!
Primul impuls a fost să-i mulțumesc, crezând că a observat cravata care mă pusese în valoare la cununie, dar mi-am adus aminte de pățania din adolescență, așa că am spus doar:
-Da, îi stă bine Silvanei cu pălărie…

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *