Jurnal de tătic. Sofia are talent de olimpică la română. E pârâcioasă!

M-a iritat foarte tare faptul că săptămâna trecută, la olimpiada de limba română, elevii din 3 județe au avut ca subiect să conceapă un denunț, punându-se în pielea unui politruc. Și m-am gândit să vă spun o poveste.

jurnal 83

Când nu au chef de somn, dar programul impus de Silvana se așează peste ele mai implacabil ca întunericul de afară, fetele găsesc mii de motive ca să-l alunge din cameră pe Moș Ene. Și i-au învățat atât de bine obiceiurile bătrânului de poveste care îngreunează pleoapele cu praf de stele că au întotdeauna metoda ideală de a-l goni.
Cel mai bine reacționează Moșul la chirăieli. Orice fel. Fie imiți cum ar vorbi – de n-ar fi de pluș – măgărușul Olel, fie nechezi cum ar face-o Pony dacă nu ar fi un boț de vată adunată-n pânză roz. Sau – cel mai bine – stârnești vocile a zeci de făpturi adunate din toate lumile ce conviețuiesc paralele.
Necazul cu Moș Ene ăsta e că, atunci când fuge din camera fetelor, se agită prin toată casa și întotdeauna dă peste Silvana. Și atunci să te ții!
Ok, asta e varianta de basm, dar ce ar fi o casă cu o prințesă de 8 ani și una de 4 dacă cele mai banale lucruri nu s-ar vedea măcar puțin încețoșate de la aburul feeriei?
O explicație mai simplă ar fi că strigătele trezesc tot blocul și n-au cum să-i scape tocmai mamei lor, care oricum, în fiecare seară, după ce le culcă, mai stă vreo jumătate de oră cu urechile ciulite.
Și, când aude că ”programul de somn” e întârziat peste măsură de hărmălaie, sare ca arsă, aprinde lumina la ele și începe: dacă nu tăceți, mâine nu aveți tabletă și telefon!
Cea mai mică, Sofia, a cam prins mișcarea și s-a învățat să o contracareze. Nu să facă liniște, nu, asta nu, pentru că e mult prea haios să bagi groaza în bietul Moș Ene și să-l faci să sară-n sus, să scape săculețul cu praf de stele și să se rostogolească printre păpuși!
Dar, după ce tot blocul stă-n vârful patului, ridicat pe-un cot și spune ”Ah, sunt ai lui Alecu!”, Sofia sare din patul lor caleașcă roz, vine fuga în sufrageria unde știe că suntem noi și spune:
-Mami, Lesa – așa-i spune ea sorei ei – nu mă lasă să dolm!
La început o credeam și unul dintre noi mergea la ele, să rezolve treaba. De cele mai multe ori, obosită de școală, vise și after, Alecsia dormea. Sau se prefăcea atât de bine că adormea rapid. Așa că acum, când Sofia repetă figura, răspundem invariabil:
-Treci imediat în pat!
-Dar, Mami, Lesa…
-De ce ești pârâcioasă? Hai, la culcare imediat!

Aici am vrut să ajung. La cuvântul ”pârâcioasă”. De când Alecsia era mică și Sofia era doar un plan de weekend în doi, într-o primăvară, acum aproape 5 ani… În fine, nu asta am vrut să povestesc!
Așa ne-am gândit noi, Silvana și cu mine, că fetele trebuie să știe că pârâciosul e ceva rău. Am vrut să știe că ”pârâciosul” are utilitatea lui, pe lângă părinți, educatori, profesori sau șefi, dar că e dezagreabil tuturor. Și celor din grupul din care-și culege informațiile și chiar și celor care i le folosesc. Nu e vorba de refuza să ceri ajutor, povestind ceva ce ți se întâmplă, de a păstra tăcerea asupra unor lucruri care te afectează, dar am vrut să fim siguri că niciuna dintre ele nu va ajunge copilul sau adolescentul ocolit de ceilalți ”că spune” sau idiotul care își apropie gura de urechea – cerată deja de alte delațiuni – a vreunui superior și începe a-i picura cuvinte.
Subiectul de la olimpiada de română m-a iritat pentru că el cere, de fapt, să te pui în pielea celui mai grețos personaj și să concepi un denunț abject. Vă reamintesc că e vorba de perceptorul care trebuia să-l toarne la partid pe Ilie Moromete.
Abjecția ”cea mai bună” și completă urma să fie premiată cu 30 de puncte. 30 de puncte sau 30 de arginți? Lasă loc ideii/interpretării că abjecția e premiată și nu memorarea episoadelor din roman pe care ”pârâciosul” le enumeră în raport.
E un joc periculos – chiar dacă e vorba de adolescenți, elevi în clasa a XII-a – un experiment gratuit, un semn că vreun profesor frustrat a lăsat prea mult din propriile angoase să impregneze actul didactic.

Foto Alex Mazilu

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *