Jurnal de tătic. Sucul de căpșuni al soacră-mii, ”Deșteaptă-te, române” și ”Tatăl nostru”

jurnal 16

Vreau să-mi notez câteva gânduri după ce Alecsia a început școala – clasa a II-a! – și am bifat prezența în curtea școlii, lăsându-mă, ca un broscoi urcat pe-un brusture, înconjurat de râsete, mame elegante, culori, , învățătoare cu privire dulce-severă, flori și ghiozdane nou-nouțe.
Primul gând merge spre inerenta lacrimă de părinte care-și vede copilul tot mai departe la serbarea de început sau de sfârșit de an. Natural, așa cum toamna ia locul verii pe tarabele piețarilor, tot așa intrăm și noi, timid, în epoca lui ”Tati, părinții stau mai încolo!”
Și, ce să facem, stăm mai încolo…
De unde eram tot am auzit cum părinții și copiii au vorbit între ei, fără pauză, și la ”Deșteaptă-te, române” și la ”Tatăl nostru”, ceea ce m-a făcut să înțeleg că toate se vor duce deodată pe apa sâmbetei, lucru care, trebuie să recunoașteți, va fi mai puțin dureros decât dacă am smulge pe rând toate rădăcinile din copiii noștri. Dureroasă au ba, după mine se face o mare prostie și nu prea văd cum ne putem opune.
Al doilea lucru pe care vreau să-l notez în Jurnal – și aici revin la hotărârea mea de a recupera faptul că nu mi-am scris la timp amintirile din vacanță, lăsându-mă pradă păcatului trândăviei – e că acum câteva zile, joi sau vineri, stăteam cu Alecsia, împărțind masa din bucătărie. La un capăt eu îmi făceam de lucru, la celălalt ea, înarmată cu vreo două foi dictando și un stilou, scria un „eseu”.
Asta era ultima și, în viziunea ei, cea mai grea încercare care trebuia să încheie ”Caietul temelor de vacanță”. Cerința e cea pe care o știți: ”Cum mi-am petrecut vacanța de vară și care e cea mai frumoasă amintire?”
Pe bune dacă tema nu e grea. Dacă eu aveam de scris asta, nu știu ce aș fi ales, caii sălbatici care fac plajă la malul mării, zimbrii pregătiți să fie eliberați, cormoranii care cârâie la un pas de tine, puiul de cucuvea care și-a luat zborul spre lumea largă de sub streașina casei. Eram curios ce va alege Alecsia. Părea în impas.
-Tati, iau o pauză.

Cred că era a cincea pauză pe care o lua de când începusem să scriem la ”eseu”. Ba a vrut suc, apoi i s-a făcut foame, i s-a părut că Sofia nu se mai aude din sufragerie, apoi i s-a părut că Sofia se aude prea tare din sufragerie. Acum, când a revenit în bucătăria transformată în birou pentru doi, am luat-o tare:
-Alecsia, hai spune-mi ce vrei să scrii și apoi vedem cum o punem.
-Tati, știu ce vreau să scriu, dar mi-e că o să râzi de mine.
De mai bine de o oră, de când începusem să depănăm amintiri, urmând la sfârșit să o alegem pe cea mai frumoasă, au fost multe la care am râs.
-Nu râd, spune și vedem cum o scriem.
Nu mi-a mai răspuns. A luat foaia și a scris îndelung, așa cum numai copiii știu să o facă, desenând fiecare literă ca și cum ar fi un portret de înger. După câteva minute, mi-a întins foaia:
”Cea mai frumoasă zi a fost când am stat toți 6 în grădină, cu părinții, bunicii și sora mea. Am făcut plajă și grătar, am cules roșii și mure și bunica ne-a dat la toți suc de căpșuni făcut de ea.”
Am înlemnit cu foaia-n mână și am ferit-o de sub ochi, de teamă să nu-mi scape vreo lacrimă din ochii obosiți să râdă tot timpul de față cu fetele.
-Cum, Alecsia, cea mai frumoasă amintire e sucul de căpșuni?
-Da, că eram toți.
Parcă nu mi-a mai părut rău de murmurul din timpul imnului sau al rugăciunii, nu reușim noi să mulgem atâtea rădăcini câte a plantat natura în copii.
PS Fotografia e făcută de mama băiețelului din imagine, o ”co-mămică” de clasă, încă de când cei doi erau la grădi. Dacă fotografia ar mai avea nevoie de un text pe lângă râsul celor când s-au revăzut și nervii mei de tip ”tată de fată”, acela ar fi ”prietenie fără flori nu există”.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *