Jurnal de tătic. Sunt fiul unui monstru!

jurnal-64

Toată viața am crezut că am avut o mamă – Dumnezeu să o ierte – minunată, frumoasă, blândă ca o rugăciune. Toată copilăria am văzut-o ca pe zidul dintre mine și tot urâtul din lume. Sărbătorile când păru-i mirosea a cozonaci, darurile din sacul Moșului care, spre mirarea mea, răspândeau parfumul ei, Madam Rochas, toate le țin minte ca pe lucruri frumoase, firele care țes pânza cu care ne acoperim ochii când vrem să-i lăsăm să se odihnească de povara maturității.
Acum înțeleg că nu a fost așa. Citesc pagini de parenting, parcurg învățămintele unor doamne durdulii de inteligență ( chiar, nu sunt multe silfide specialiste în lecții de viață, probabil e răzbunarea vremurilor pentru perioada când imaginea profesorului sever era femeia uscată, cu nasul ascuțit fracturat la jumătate de rama ochelarilor!). Citesc și îmi dau seama că m-am zbătut în mare ignoranță. Citesc și îmi dau seama că mama nu a fost deloc așa cum mi-o amintesc eu.
M-a terorizat toată copilăria, m-a abuzat incredibil și mi-a inhibat multe aptitudini pe care le-aș fi folosit acum ca să-mi fac viața mai bună, ba chiar să îndrept mult din lumea care mă înconjoară…
Păi știți ce-mi făcea femeia asta? Când venea iarna, îmi rupea din orele de bulgăreală și mă punea să învăț o poezie. Ah, sfântă perfidie a adulților de atunci, auzi ce-mi spunea: ”Pentru Moșu’, când vine la brad”!
Și am învățat că între mine și sacul cu jucării e unul Arghezi, cu a lui Seară bântuită de păianjeni și că bomboanele atârnate în pom sunt apărate de un dulău Zdreanță, care, culmea ridicolului, are și ochii de faianță. Și acum, dacă închid ochii și spun în gând ”un păianjen, ca un neg, umblă lung în șase peri”, lumea dinlăuntru lucește ca beteala întinsă de la lustră la vârful bradului. Vă dați seama cât m-a marcat?

A sădit în mine sămânța malignă că poezia aduce bucurie, aplauze de la cei dragi și îi smulge un zâmbet Moșului cu ”plete dalbe”, a cărui tunică, fie vorba între noi, cam semăna cu căptușeala paltonului fratelui bunicului meu.
Vă dați seama ce mi-a făcut femeia asta, înaltă cât brăduțul de Crăciun și frumoasă ca steaua din vârful lui!
Dar nu se mulțumea cu atât! Nu, nici vorbă! Serile – când i se închideau ochii de oboseală, dar probabil o ținea trează bucuria de a mă chinui – terminam împreună temele. Și nu uita niciodată să-mi ceară să încerc mereu să fiu primul. Păi chestia m-a nenorocit, pentru că toată viața am urât mediocritatea, puținul, lucrul de mântuială. Dar – recunosc, probabil fiind deformat sentimental – când am reușit în câte ceva, mi-a străfulgerat mintea că poate au ajutat și temele repetate sub ochii ei care stăteau să se închidă.
Multe mi-a făcut femeia asta! Când vacanțele băteau la ușa din fier a școlii, se întâlnea la ceas de seară cu alte mame – poate unele chiar mai monstruoase – și cu educatoarea sau învățătoarea și plănuiau serbarea ”de sfârșit”. Premiile, strofele tâmpe, cântecele pe care urma să le repetăm cu profesorul de muzică!
Criminalele astea ne-au făcut să ne învățăm cu emoțiile, să aflăm că podiumul improvizat ca scenă vibrează ca un pod peste care trece trenul! Să plecăm fruntea când suntem aplaudați. Apoi, în clasa plină de flori, să râdem când, gustând din fiecare prăjitură adusă de mame, făceam planuri pentru fiecare zi liberă.
E greu acum să accept că m-a crescut un monstru, lipsit de orice tehnică. Dar cel mai greu lucru e să accept că a fi monstru e ceva genetic…
-Hai, Sof, spune după mine…
-L-ați văzut cumva pe Zdleanță, cel cu ochii de… deee. Tati, ce ochi ale Zdleanță?

Text foto: Eu, terorizându-mi fiica mai mare. Asta ca să nu credeți că mi-a scăpat vreuna!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Jurnal de tătic. Bookmark permalink.

One Response to Jurnal de tătic. Sunt fiul unui monstru!

  1. Dana Prelipceanu says:

    Si eu am fost si inca sunt un monstru.Nu ma pot dezbara de obiceiul asta cu niciun chip.Mi-am crescut fiica traumatizand-o cu lectii ascultate in fiecare seara, cu lecturi din clasici (obligatorii),cu pretentii la premiul I in toate clasele, cu cuvantul „excelenta” mereu pe buze,cu observarea (de la distanta,gata sa intervin)a prieteniilor, cu „nu-i voie sa minti,sa smecheresti, sa lenevesti” si multe alte chinuri si torturi( puneti voi accentul cum vreti!).Astazi, fiica mea este mare,e judecator (ce putea sa iasa din atata cicaleala),a fost mereu prima, si la scoala si in facultate.Este o persoana responsabila,uraste minciuna si impostura,are principii si criterii valorice ferme,e un om intreg.Sunt mandra de ea dar nu ma pot abtine sa nu verific daca a mancat,daca nu e obosita,daca nu e trista,dau mereu cu gura,si cand mai dojeneste bland,spunandu-mi ca acum nu mai e copil,ii explic ca pana mor, tot mama ei sunt si nu voi inceta niciodata sa-mi fac griji pentru ea,la fel ca atunci cand era mica.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *