Nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi! Și cum se sărbătorea Ziua Femeii când femeile de acum erau fete


Ziua Femeii, Ziua Mamei, spune-i cum vrei, pare a fi una dintre cele mai hulite zile speciale din parcursul unui an. Mulți o consideră o serbare comunistă, preluată și la noi în cei 50 de ani de spălare de creiere și apoi păstrată mai mult pentru a satisface lăcomia principalelor beneficiare ale serbării, funcționare de ghișeu, cadre didactice sau cine știe ce doamne sau domnișoare întâlnești în fatidica zi. Alții spun că e o zi dedicată doar discuțiilor interminabile și goale de efect despre discriminare, violență sau emancipare. Eu cred că, indiferent de la ce a plecat, e o zi în care să ne amintim că suntem, totuși, diferiți de partenerele noastre de planetă. Diferiți, într-un sens frumos în ceea ce le privește.
De la început vreau să spun că știu rolul jucat și de această zi în propaganda din anii comunismului, când, de exemplu, din cele două ore de program de televiziune pe zi, cât rămăseseră în ultimii ani ai lui Nicolae Ceaușescu, 10 minute erau destinate ”tâmpirii” copiilor. Da, nicio generație, nicio categorie socială – sau, cum le plăcea ”limbarilor” de lemn să spună: ”categorie socio-profesională sau de vârstă” – nu scăpa picăturii zilnice de otravă ”materialist-dialectică”.

abecedarul

Uite, până și materialul ăsta îl voi ilustra cu o poză luată de pe net, un text din cărțile de citire ale începuturilor anilor ’80, care are și el un strop din stereotipiile vremii, menite uniformizării celor care urmau să devină ”omul nou, făurar al societății socialiste multilateral-dezvoltate”:
La televizor
Mama deschide televizorul. Paraschiva și Chiriac vin repede. E ora copiilor. Apare Mihaela. Ea stă de vorbă cu școlarii din clasa întîi.
-Am aflat că învățați bine și mă bucur, spune Mihaela. Acum, puteți citi și socoti. Ați învățat multe poezii. Desenați și cîntați frumos. Ba chiar, de 8 Martie, ați trimis felicitări mamei și tovarășei învățătoare. Bravo copii!
Paraschiva și Chiriac sar în sus de bucurie.

Până și desenul era din categoria mesajelor ce ar fi trebuit să le purtăm tatuate pe creier: călăuzit de raza de lumină a partidului, televizorul a pătruns până în satele îndepărtate și ”oamenii muncii de la sate” întâmpinau bucuria Telejurnalului sau a ”Arcului peste timp” îmbrăcați în straie de sărbătoare!
Așa și? Au reușit aceste mesaje – și altele zeci de mii care asaltau o populație înfometată, înfricoșată și înfrigurată – să preîntâmpine evenimente cum aveau să fie Revoluția sau Piața Universității? Evident că nu. Mintea umană selectează ce reține din amalgamul de informații care i se varsă-n minte. Sigur, au o influență, dar nu una decisivă pentru generații întregi. Fac o paranteză: așa cum nu vor mai avea efect, peste ani, nici multe din mesajele care azi par să ne izbească la tot pasul.
Tot ce e forțat, nefiresc naturii umane e respins până la urmă de mintea omului întreg la cap.
Așa că și din ”scârbavnica serbare comunistă” a zilei de 8 Martie păstrez ce nu e contra-naturii: scrisoarea colorată strâmb, la care munceam zile întregi, pentru mama sau bunica, buchetul dus unei învățătoare căreia îi păstrez și astăzi calde amintiri sau cel de ghiocei pe care bunicul mi-l strecura la capul patului în seara de 7 și a doua zi dimineața, când făceam ochi, îl ofeream mamei, mândru ca și cum eu l-aș fi cules.
Sfatul meu – pe care nu-l ofer nimănui, doar îl notez pe acest blog, dacă îl voi uita vreodată – este cam așa: Nu vezi de ce copilul tău să-i ducă un buchet de flori profesoarei? Nu-i trimite florile. Nu vrei să-i dai o zambilă celei de la ghișeul la care te-ai nimerit tocmai azi, cu un vraf de acte pentru multiplicat? Nu-i da. Amâni cu o zi vizita la doctoriță? Perfect, ai rămas cu banii de 3 narcise. Dar nu te purta ca un idiot, oferă măcar o floare astăzi, unei femei dragi, cui vrei tu, mamă, soră, nevastă, amantă sau fiică! Tu pierzi dacă nu faci asta.
Așa se face că am rămas

cu ”ticul” ăsta al zilei de 8 Martie pentru femeile din familia mea, al florii oferite ca o reverență ce li se cuvine. Nu ca o obligație, nu ca o scuză pentru că nu le-aș iubi în celelalte 364 de zile ale anului, nici măcar ca o încercare de a respecta calendarul sărbătorilor, ci doar din cauză că – oricâte zile aș mai avea și oricât de mult ar pune egalitarismul stăpânire pe omenire – nu pot să nu țin ușa când iese sau intră o femeie. Sunt sigur că mai există bărbați care mă înțeleg.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *