Pe când rămâne în București doar statuia lui Kogălniceanu?

monument Robert E. Lee si Thomas Stonewall Jackson
Foto baltimoresun.com

Recentul Război de Secesiune care a izbucnit în America, după ce a clocotit la focul scăzut al injuriilor pe net, îmi dă sentimente contradictorii. Pe de o parte, inima mea de fost adolescent adăpat la poveștile propagate cândva pe marile ecrane sau de sălile de lectură deplânge a doua mare înfrângere a gloriosului Dixieland, pe de altă parte, destul de matur fiind, măcar ca vârstă, nu pot să nu analizez sentimentele pe care le-am trăit imediat după Revoluție, când am văzut căzând statuia lui Lenin din fața Casei Scînteii.
Nu cred că aș fi rezistat să trec zilnic pe lângă un simbol al comunismului (pe care, trăindu-l până la 20 de ani, îl identific cu cea mai dezgustătoare doctrină care a împuțit vreodată mintea umană) doar pentru că un crtic de artă sau vreun sculptor mi-ar fi spus că e o operă. Același sentiment de neîmplinire a schimbării l-am avut până să fie coborât de pe piedestal monumentul Ostașului Sovietic și îl mai am încă știind că undeva în București este un Mausoleu al Luptei de Clasă.
Mai mult, având ceva semințe de tradiționalism și naționalism în suflet, mărturisesc faptul că m-a interesat dezbaterea din 2004 privind reamplasarea monumentului celor 13 Generali din Arad. Dar pot să înțeleg că atunci Adrian Năstase avea nevoie de îngăduința occidentalilor care ne considerau șovini și de voturile maghiarilor pentru prezidențiale.
Nu degeaba am adus vorba despre politică, pentru că eu cred că în America acum e foarte multă politică, nemaiînfruntându-se doctrine economice sau financiare, ci doctrine sociale, iar taberele violente sunt formate, după mine, din exaltați ai celor două filosofii de viață care se încăpățânează să nu găsească o cale de dialog. Pe de altă parte cred că e prea târziu ca să mai identificăm primii vinovați, ci mai potrivit ar fi să se caute soluții lucide.

M-a speriat noua isterie americană, cea a demolării monumentelor care glorifică eroii Confederației, purtătoarea de încărcătură romantică din cele două tabere combatante în Războiul Civil american. Mulțimile urlânde care trag de statui care nu au deranjat timp de peste o sută de ani mi-au dat din nou măsura isteriei mondiale pe care o trăim. Și, așa cum ne-am obișnuit, este exact genul de isterie care să se extindă și la noi.
Am crescut iubind poveștile Vestului Sălbatic. Le ador și acum și nu reușesc să găsesc ceva ofensator în ”Coliba unchiului Tom”, ”Pe aripile vântului” sau în povestea lui Jesse James. Asta pentru că nu pot privi aceste lucruri cu ochii radicalilor corectitudinii.
Dezbaterea e extinsă și aprinsă, se caftesc în stradă și se înjură. Principala temă acum e că eroii confederați au fost apărători ai sclaviei și că onorarea lor în piețele orașelor este ofensatoare pentru cetățenii unei țări care se dorește ”inclusivă, deschisă și pozitivă”.
Treaba lor, dar, așa cum ne-am obișnuit, cât de curând va fi și treaba noastră. Parcă văd că peste ceva timp o să începem și noi să tragem de statuile celor care au avut robi țigani și vom avea doar statui ale lui Mihail Kogălniceanu prin țară!
După cum vedeți, problema ”salubrizării istoriei” ( cel mai nou front deschis de atleții interdicțiilor) e îmbibată cu subiectivism. Iubesc eroii Dixie, pentru determinare, curaj, fast și eleganță, dar nu aș putea accepta la doi pași de mine o statuie a lui Lenin sau Che Guevara, deși cred că mulți poate iubesc teoriile lor. O diferență este, totuși, statuile americane stăteau pe socluri de peste 100 de ani, nederanjând pe nimeni, pe când simbolurile comuniste le priveam cu focurile de armă de la Revoluție răsunând încă. În dărâmarea statuii lui Lenin nu era numai logica neonorării unui inițiator al comunismului, ci și foarte multă furie, nevoie rapidă și viscerală de gesturi cu semnificații. Dacă lăsam acolo statuia, nu știu cum ar fi reacționat urmașii noștri, când foamea, teroarea, gulagurile ar fi devenit simple pagini de istorie.
Ajunge despre acest subiect, că doar e un blog și e destul să-mi notez aici trăirile, poate peste ani le voi reciti și, cine știe, completa. Povestea noului Război de Secesiune o găsiți AICI, în Evenimentul Zilei.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *