Que sera, sera, draga mea…

Dacă tot acum nu ne mai aude şi altcineva, îţi pot face o mărturisire: sunt sadic. Adică nu sadic rău de tot, doar aşa, un pic. Îmi place, dacă văd pe cineva citind un roman poliţist sau urmărind un thiller pe care eu îl ştiu, să povestesc sfârşitul. Merită să-l vezi cum se schimbă, din profund absorbit în profund dejamăgit, să-l vezi cum lasă cartea din mână de parcă şi-a umplut brusc paginile cu rahat sau cum apasă nervos  butoanele televizorului ca şi cum programul urmărit până atunci provoacă pântecăraie… De aceea aş vrea să-ţi spun câteva lucruri, doar ca să îţi stric nişte surprize pe care ţi le-a rezervat viaţa. Stai, cred că vine cineva! Pun nişte muzică să nu ne audă cineva…

Doris Day – Que sera, sera

Acum ţipi disperată, dar să ştii că lumea nu se încheie dacă nu iei în pat maimuţoiul de pluş căruia i-ai rupt nasturele ce ţine loc de nas. Ah, să nu uit, nasul se poate coase la loc, dar să nu încerci asta cu un nas adevărat, ăla se coase la loc mai greu!

Mai târziu vei plânge în faţa vitrinelor cu jucării şi te vei simţi înconjurată de monştri care se distrează neluându-le din raft. Nici atunci lumea nu se va prăbuşi. Nu o va face nici când, noaptea, singură-n cameră, umbrele vor părea fiare gata să muşte din tine.

Pământul se va învârti şi după ce nu vei reuşi nicicum să ascunzi un coş apărut tocmai când prietena ta îşi serbează ziua. Timpul va curge implacabil şi dacă într-o seară vei rămâne în casă, deşi de afară răsună ţipetele copiilor ce descoperă joaca, flirtul…

Oraşele vor rămâne la locul lor şi după ce cel mai frumos băiat din clasă va ieşi la braţul altei fete, sau după ce rochia de bal se va agăţa de un cui…

Primul vopsit de păr va ieşi prost şi lumea va continua să cânte, să râdă sau să danseze, deşi ţi se va părea că toţi joacă pe cadavrul tău. Apoi prima notă proastă, primul examen picat, oricât te-ai ruga, Pământul nu se va crăpa şi nu te va înghiţi.

Lumea îşi va continua imperturbabilă drumul şi după ce la nuntă va ploua sau va fi prea mult soare, anotimpurile se vor scurge şi dacă hotelul va avea apa oprită… toate vor fi la fel până când…

Într-o noapte, pe muzică, te vei învârti în loc, ţinând în braţe un boţ de carne ce ţipă de dragul unui maimuţoi de pluş. Atunci vei simţi că Pământul se poate opri, oraşele se pot prăbuşi, înghiţite în falii căscate chiar sub picioarele tale, că anotimpurile pot îngheţa, că Lumea aşa cum o ştii se poate topi, dar tu vei scăpa. Nu pentru că eşti norocos, ci doar pentru că trebuie să ajungi cu bine la maimuţoiul cu nasul rupt şi să-l iei în braţe, spunând “Uie, Bică nu are nimic, nu e supărat, dormi acum, draga mea, şi mâine tata îi pune nasul la loc!”

Na, acum ştii sfârşitul! După asta nu mai e nimic… doar un alt TU.

PS Nu cred că există vreun om care să nu fi auzit măcar odată-n viaţă această piesă, Que sera, sera. Cred că acest vals este cea mai frumoasă transpunere muzicală a dialogului cald părinte-copil, a transmiterii, prin joacă şi cântec, de la o generaţie la alta, a celor mai crunte şi clare învăţăminte.  A fost scrisă, în 1956, de Jay Livingstone şi Ray Evans, o asociere de mare succes, ce a fost recompensată de-a lungul anilor cu 3 premii Oscar pentru muzică de film, unul fiind chiar pentru acest cântec. Deşi e un cântec de sine stătător, el a fost compus pentru un film al legendarului Alfred Hitchcock, Omul care ştia prea multe, cu Doris Day şi James Stewart.

Pentru Doris Day, divă incontestabilă hollywoodiană, piesa a devenit signature song, chiar dacă există peste 100 de cover-uri devenite hit. Day avea să ţeasă un întreg show tv în jurul melodiei, show ce a fost pe micile ecrane timp de 5 ani, din 1968 în 1973.

În tensiunea filmului, cântecul, interpretat de Doris în timp ce-şi pregăteşte fiul pentru noapte, are rolul unei premoniţii sumbre, pentru că “Fie ce-o fi” se va traduce în fapte prin răpirea copilului de către un grup de conspiratori… A doua oară când îl cântă-n film, în faţa unor oficiali, Day plânge la cuvântul “future (viitor)”… dar totul se termină cu bine, băieţelul e recuperate iar conspiratorii sunt fie prinşi fie împuşcaţi… na, că-mi manifest şi sadismul de a povesti finaluri de filme!

Legat de titlul aparte al piesei, el doar pare a fi în spaniolă, în fapt nefiind în nicio limbă. Dacă ar fi fost în spaniolă, forma corectă ar fi fost “Lo que sea sera…”, în italiană ar fi fost “ che sara sara…”  şi, oricum, în ambele limbi ar fi lipsit virgula! Se pare că Livingstone a aflat prea târziu de greşeală, piesa fiind deja publicată, copyritgh-ul fiind obţinut. Peste ani, avea să recunoască faptul că, în 1954, a văzut filmul Contesa Desculţă ( cu Ava Gardner şi Humphrey Bogart) şi i-a plăcut inscripţia de pe o piatră funerară, Che sara sara, dar… pe întuneric şi în grabă şi-a notat greşit cuvintele ce aveau să-i inspire piesa de succes mondial… Asta nu face, însă, decât să-i sporească originalitatea şi valoarea, precum unui timbru greşit tipărit.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

5 Responses to Que sera, sera, draga mea…

  1. Pingback: Poveste de vis (46) « Teo Negură

  2. Pingback: Stand by me « Teo Negură

  3. Pingback: Miercurea fără cuvinte « Dictatura justitiei

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.