Editoriale

Viitorul șef al SIE… un om din Opoziție? Credibil. Update: Sau un consilier prezidențial? Update 2: În ordinea ”punctajului”: D.M. și I.C.

Șefia Serviciului de Informații Externe a devenit subiect de zvonuri. Deja circulă 4 nume pe care le enumăr și eu, în ordinea în care cred că se joacă șansele lor de a fi numiți pe locul eliberat de Mihai Răzvan Ungureanu: Mihai Stănișoară, Cezar Preda, Teodor Baconschi și generalul Silviu Predoiu, actualul director interimar. Fiecare dintre ei are destule persoane de partea sa pentru a putea accede la funcția râvnită. După mine, Stănișoară s-a ”conservat” cel mai bine pentru această funcție, ferindu-se de lupte politice de prim plan. Dar… pentru că există și un ”dar”, la această oră mai circulă pe piață o variantă. E vorba de desemnarea la conducerea SIE a unui reprezentant al Opoziției, cel mai probabil un pesedist. Ce susține zvonul? Desemnările anterioare pentru șefia serviciilor secrete făcute de Traian Băsescu ar fi un argument pro. De asemenea, efectul pe care o atare propunere l-ar avea asupra Opoziției și al unității USL ar fi și el un argument. Ce ar avea Puterea de pierdut? Probabil că nimic, cel desemnat urmând să devină fidel președintelui la câteva secunde după ce-și aude numele. Asta dacă nu e deja fidel… Iar pedeliștii nu ar crâcni pentru că sunt captivi în planul ”Ungureanu, locomotiva partidului”.
Până la auzirea numelui ”alesului” se mai cuvin câteva alegații. Se spune că directorul SIE e propus de președinte și numit de Consiliul Suprem de Apărare a Țării, așa cum prevede Legea 1/1998, la articolul 6. Tehnic asta ar fi de ajuns, dar probabil că Opoziția ar insista pe respectarea articolului 65 din Constituție care, la alineatul 2, litera h, spune că șefii serviciilor secrete sunt numiți după votul camerelor reunite ale Parlamentului. Asta e o problemă pentru că Senatul și Camera sunt aproape blocate prin greva USL. Ar urma secvențe hilare, comisia de control a SIE ar fi doar o reuniune de 3 parlamentari (dacă e desemnat Preda, rămân 2!) și aducerea parlamentarilor Coaliției la serviciu cu avionul, rata, mașina, autobuzul…
Dacă strângerea cvorumului ar fi o piedică în numirea unui nou șef la SIE, ocolirea votului ar putea fi justificată prin aceea că în regulamentul privind organizarea ședințelor comune, la articolul 1, litera 7, se vorbește doar de votarea directorului SRI! Toate aceste aberații vin pentru că modificarea Constituției în 2003 nu a fost urmată, în 2006, de modernizarea legilor Siguranței Naționale.
Totuși, ocolirea Parlamentului ar fi un precedent periculos, dat fiind că până acum Claudiu Săftoiu, în octombrie 2006, și Răzvan Ungureanu, în decembrie 2007, au trecut prin votul camerelor reunite. Puterii i-ar fi imposibil de explicat de ce această procedură este evitată în 2012.
Toate aceste hățișuri fac și mai credibil zvonul că postul i-ar fi oferit unui om provenit din rândurile Opoziției… vedem.
Update: În weekend a mai apărut o variantă, tot foarte credibilă, desemnarea unui consilier prezidențal la conducerea SIE. Altul decât deja vehiculatul Valeriu Turcan, care a părăsit Palatul pentru mediul privat. Pe această listă sunt 2 nume și unul chiar provine din rândurile Opoziției.

Posted in Editoriale | Leave a comment

Primul banc cu Boc și Ungureanu… banc… prelucrat

Cică Mihai Răzvan Ungureanu preia de la Emil Boc biroul, secretara, ce mai era pe la Palatul Victoria. La un moment dat, cei doi rămân singuri și Boc îi întinde două plicuri.
-Uite, Răzvane, dacă ești vreodată în impas, deschide primul plic. Dacă lucrurile se înrăutățesc iar, deschide și al doilea plic.
Trec lunile, situația economică se înrăutățește, în loc să apară prosperitatea, sărăcia se adâncește. Disperat, Ungureanu deschide primul plic și citește: ”Dă vina pe mine.” Se conformează și organizează o conferință de presă în care spune că Guvernul Boc a lăsat o moștenire grea, imposibil de rezolvat atât de repede. Imaginea sa se îmbunătățește, câștigă timp.
Dar, peste ceva timp, lucrurile iau iar o întorsătură proastă. Disperat, deschide al doilea plic și citește: ”Pregătește două plicuri!”

Posted in Editoriale | 4 Comments

9 februarie 2012… ziua când Mugur Isărescu a pierdut președinția României

Nu cred că mai e vreun secret pentru nimeni că zilele astea am asistat la un ”concurs de frumusețe” al cărui premiu este candidatura la prezidențialele din 2014 ( 2013?) concurs câștigat de Mihai Răzvan Ungureanu. Pierzătorul este guvernatorul BNR Mugur Isărescu și, așa cum reiese din ieșirile sale publice din ultimele zile, e supărat pentru asta.
PD-L, dar și celelalte partide din actuala Coaliție de guvernare, nu au un candidat viabil pentru prezidențiale, iar căutările prin măruntaiele partidelor s-au dovedit zadarnice, așa că au început ”vânătoarea” în afara celor legitimați în Modrogan. Un avantaj la căutare era și că știau cu cine se bat, respectiv cu Crin Antonescu. Au fost multe nume testate, dar să ne oprim asupra a două dintre ele, Mihai Răzvan Ungureanu și Mugur Isărescu. Ultimul a fost ”testat” la capitolul ”popularitate” prin diverse experimente, de la investiții în poze alături de lideri ai unor organizații de influență, până la simpozioane la care și-a schimbat discursul tehnic pe unul mai uman, mai pe înțelesul tuturor. A eșuat, dar ăsta nu ar fi fost un impediment, pentru că mai era timp de lucrat la capitolul imagine. Dar… pentru că există și un ”dar”… se pare că mai era un hop. Hop pe care Mugur Isărescu nu a avut curajul să-l sară. E vorba, evident, de acela al asumării asocierii pe față de aceste partide, adică de a gira un Cabinet care să ia măsurile populiste, aducătoare de voturi. Poate că un element care a cântărit mult este și că în anul 2000 a mai trecut prin experiența schemei ”premierul care devine președinte”. Da, poate că Mugur Isărescu nu a pierdut cursa, ci a renunțat… Și apoi i-a părut puțin rău. De acum, ține doar de Ungureanu de a acționa de așa natură ca soluția Isărescu să nu mai fie luată-n calcul. Altfel rămâne cum am stabilit, ziua când Ungureanu a fost validat e ziua când a marcat primul punct la prezidențiale.
Ce importanță are asta pentru USL? Pentru Crin Antonescu e o luptă mai ușoară cu Ungureanu decât cu Isărescu, dar, esențial, este ca actualul Cabinet să nu supraviețuiască dincolo de alegerile parlamentare.

Posted in Editoriale | 5 Comments

Jocul saptamanii de Claudiu Sararu


Reclame la KKO

Până la sentința în dosarul ”ICA”, profesorul Mencinicopschi depune mărturie despre pâinea șefului

Reclama la pâinea Savoria, proprietatea familiei lui Dan Voiculescu, îl are ca personaj central pe profesorul Gheorghe Mencinicopschi, care este și parte într-unul din dosarele în care Dan Voiculescu este judecat de Instanța Supremă.
Cred că din pură convingere, profesorul a acceptat să laude făina șefului! Pe bune?

Posted in Reclame la KKO | Leave a comment

Concurs: Ce lipsește din această imagine?

Răspuns corect: !eietnâcs O

Alte imagini sugestive pe alexmazilu.ro
Actualitate pe agentia.org

Posted in O poza si o fraza | 2 Comments


   Texte de vineri

Urăsc iarna bucureșteană! Și pe boii care plutesc cu mine prin mocirlă!

A închis ochii și a încercat să-și steargă pur și simplu ziua de astăzi din memorie. Nu reușea. Se vedea din nou dimineață, puțin după ce a ieșit din apartament.
Trase mai mult șapca pe ochi. Ca și acum, căștile erau îndesate în urechi. Peste toată ”construcția” asta trase gluga hanoracului. Băgă mâna în buzunatul de la piept și porni aparatul. Muzica îi umplea simțurile în timp ce închidea până sus fermoarul canadienei. Pentru câteva secunde simți că trupul lui e o graniță. Între muzică…

Yoko Ono & John Lennon – Walking on Thin Ice

O graniță între muzică și… Făcu primul pas și talpa alunecă ușor pe mâzga de zăpadă murdară din hol. Înjură în gând toți tâmpiții care nu se scutură pe picioare înainte de a intra. Merse ținându-se de perete. Treptele erau ude și alunecose. Ieși. Aerul rece îi trezi toate simțurile.

Chiar și acum, după ore bune, încă simțea cum o umezeală murdară pune stăpânire pe piciorul lui. Păși peste preșul îmbibat de noroi. Pe stradă era un strat de zăpadă afânată, pe care piciorul o străbătea repede și se oprea pe o gheață mai dură ca o piatră. După primii pași îl dureau mușchii. La fiecare pas se imagina cu roțile-n sus și tot la fiecare pas fiecare gând al său se îndrepta spre rudele, moarte sau vii, ale nenorociților care nu-și curățaseră zăpada din fața casei.
Pe o potecă strâmtă, printre două mormane de gheață, ajunse la marginea trotuarului. Primul pas fu într-o băltoacă uriașă. Al doilea a fost mai mult un salt pentru a se feri de o mașină. ”Cretinule!” strigă după șofer. Ca și cum ar exista răzbunare din solidaritate, a doua mașină care trecu îl stropi. ”Mă-ta!” strigă și după ăsta.

Acum, când întunericul punea stăpânire pe oraș, încă îi venea să strige ”Mă-ta! Mă-ta! Mă-ta!”

În autobuz a stat lipit de ceva (cineva?) care mirosea a câine ud. I s-a făcut frică să se uite, dacă era bărbat era un sacrilegiu să se frece așa de el, dacă era femeie nu putea mirosi așa dis de dimineață! A coborât. O nouă baltă. Și un animal care a sărit cu picioarele-n ea, împroșcând pe toată lumea. Să-l injure sau… mai bine îi întinde o mână să-l ajute să se ridice. Nu, e prea murdar, lasă-l că se ridică el!
Pe aleea dinspre birou, pășea pe șleau, ca pe o bârnă. De undeva din spatele muzicii răzbătu până la el un claxon. Se întoarse.
-Și pe unde vrei, mă, s-o iau? Nu vezi că nu-i trotuar?

În loc de răspuns, ăla claxonă din nou.
-Ce te-ai da jos la mine dacă la 14 ani nu te dădea mă-ta la șah!

Tipul claxonă din nou. Apoi a izbucnit în râs. S-a uitat la prost cum râde și claxonează continuu și a izbucnit și el în râs. Și-a dat căștile jos.
-Orașul ăsta ne-a înebunit pe toți, frate!

Ăla părea căzut în transă. Râdea ca un apucat și claxona.
L-a lăsat în plata Domnului și a mai făcut doi pași. A alunecat și… muzica se combina cu râsul prostului și claxonul lui prăpădit. Apoi era numai apă. Rece. Foarte rece.
Zâmbi, până la urmă va uita ziua asta. Îl durea șoldul, iar piciorul părea încă umed. Cum, Doamne, nu se uscase încă? Apoi și-a amintit finalul. Da, fașa ghipsată se usucă mai greu.
Al dracului tâmpit și claxonul lui de bou! Și Yoko Ono… nu o va mai asculta niciodată!

PS Pe 8 decembrie 1980, John Lennon este împușcat mortal. Despre acel episod s-au scris zeci de cărți, încercând să explice unul dintre cele mai inexplicabile gesturi din istoria modernă a muzicii. Venea de la studiou și avea la el o casetă magnetică pe care era ultima imprimare la care participase, piesa Walking on Thin Ice.

Piesa – un strămoș al new wave dance – este scrisă (versuri și muzică) de Yoko Ono, vocea de pe imprimare fiind tot a ei. Pe înregistrarea originală, Lennon a ajutat la chitară și clape. De asemenea, spre final, se aude și ultima înregistrare a vocii fondatorului Beatles. El spune, ”Yoko, ai înregistrat prima ta piesă de succes” Câteva ore mai târziu era mort.

Sigur, piesa e departe de valoarea artistică a creațiilor Beatles, dar a căpătat o valoare aparte prin tragicul mod în care s-a aflat despre ea. Are în ea ceva din arta psihedelică și o intuiție aparte asupra a ceeace avea să devină muzica dance în era post-disco… Adică are în ea ritmurile jungle și ale urmașului house, instrumentația chiar pare ruptă din cluburile de astăzi și totuși a fost scrisă când nici măcar disco nu se cristalizase ca stil! Adică e actuală la fix 30 ani de la lansare. Yoko Ono a lansat-o, fără retușuri, în februarie 1981. A fost reinterpretată de zeci de formații de dance din lume.

Posted in Texte de vineri | 2 Comments

Urăsc iarna bucureșteană! Și pe boii care plutesc cu mine prin mocirlă!

februarie 17th, 2012 by Alecu Racoviceanu

A închis ochii și a încercat să-și steargă pur și simplu ziua de astăzi din memorie. Nu reușea. Se vedea din nou dimineață, puțin după ce a ieșit din apartament.
Trase mai mult șapca pe ochi. Ca și acum, căștile erau îndesate în urechi. Peste toată ”construcția” asta trase gluga hanoracului. Băgă mâna în buzunatul de la piept și porni aparatul. Muzica îi umplea simțurile în timp ce închidea până sus fermoarul canadienei. Pentru câteva secunde simți că trupul lui e o graniță. Între muzică…

Yoko Ono & John Lennon – Walking on Thin Ice

O graniță între muzică și… Făcu primul pas și talpa alunecă ușor pe mâzga de zăpadă murdară din hol. Înjură în gând toți tâmpiții care nu se scutură pe picioare înainte de a intra. Merse ținându-se de perete. Treptele erau ude și alunecose. Ieși. Aerul rece îi trezi toate simțurile.

Chiar și acum, după ore bune, încă simțea cum o umezeală murdară pune stăpânire pe piciorul lui. Păși peste preșul îmbibat de noroi. Pe stradă era un strat de zăpadă afânată, pe care piciorul o străbătea repede și se oprea pe o gheață mai dură ca o piatră. După primii pași îl dureau mușchii. La fiecare pas se imagina cu roțile-n sus și tot la fiecare pas fiecare gând al său se îndrepta spre rudele, moarte sau vii, ale nenorociților care nu-și curățaseră zăpada din fața casei.
Pe o potecă strâmtă, printre două mormane de gheață, ajunse la marginea trotuarului. Primul pas fu într-o băltoacă uriașă. Al doilea a fost mai mult un salt pentru a se feri de o mașină. ”Cretinule!” strigă după șofer. Ca și cum ar exista răzbunare din solidaritate, a doua mașină care trecu îl stropi. ”Mă-ta!” strigă și după ăsta.

Acum, când întunericul punea stăpânire pe oraș, încă îi venea să strige ”Mă-ta! Mă-ta! Mă-ta!”

În autobuz a stat lipit de ceva (cineva?) care mirosea a câine ud. I s-a făcut frică să se uite, dacă era bărbat era un sacrilegiu să se frece așa de el, dacă era femeie nu putea mirosi așa dis de dimineață! A coborât. O nouă baltă. Și un animal care a sărit cu picioarele-n ea, împroșcând pe toată lumea. Să-l injure sau… mai bine îi întinde o mână să-l ajute să se ridice. Nu, e prea murdar, lasă-l că se ridică el!
Pe aleea dinspre birou, pășea pe șleau, ca pe o bârnă. De undeva din spatele muzicii răzbătu până la el un claxon. Se întoarse.
-Și pe unde vrei, mă, s-o iau? Nu vezi că nu-i trotuar?

În loc de răspuns, ăla claxonă din nou.
-Ce te-ai da jos la mine dacă la 14 ani nu te dădea mă-ta la șah!

Tipul claxonă din nou. Apoi a izbucnit în râs. S-a uitat la prost cum râde și claxonează continuu și a izbucnit și el în râs. Și-a dat căștile jos.
-Orașul ăsta ne-a înebunit pe toți, frate!

Ăla părea căzut în transă. Râdea ca un apucat și claxona.
L-a lăsat în plata Domnului și a mai făcut doi pași. A alunecat și… muzica se combina cu râsul prostului și claxonul lui prăpădit. Apoi era numai apă. Rece. Foarte rece.
Zâmbi, până la urmă va uita ziua asta. Îl durea șoldul, iar piciorul părea încă umed. Cum, Doamne, nu se uscase încă? Apoi și-a amintit finalul. Da, fașa ghipsată se usucă mai greu.
Al dracului tâmpit și claxonul lui de bou! Și Yoko Ono… nu o va mai asculta niciodată!

PS Pe 8 decembrie 1980, John Lennon este împușcat mortal. Despre acel episod s-au scris zeci de cărți, încercând să explice unul dintre cele mai inexplicabile gesturi din istoria modernă a muzicii. Venea de la studiou și avea la el o casetă magnetică pe care era ultima imprimare la care participase, piesa Walking on Thin Ice.

Piesa – un strămoș al new wave dance – este scrisă (versuri și muzică) de Yoko Ono, vocea de pe imprimare fiind tot a ei. Pe înregistrarea originală, Lennon a ajutat la chitară și clape. De asemenea, spre final, se aude și ultima înregistrare a vocii fondatorului Beatles. El spune, ”Yoko, ai înregistrat prima ta piesă de succes” Câteva ore mai târziu era mort.

Sigur, piesa e departe de valoarea artistică a creațiilor Beatles, dar a căpătat o valoare aparte prin tragicul mod în care s-a aflat despre ea. Are în ea ceva din arta psihedelică și o intuiție aparte asupra a ceeace avea să devină muzica dance în era post-disco… Adică are în ea ritmurile jungle și ale urmașului house, instrumentația chiar pare ruptă din cluburile de astăzi și totuși a fost scrisă când nici măcar disco nu se cristalizase ca stil! Adică e actuală la fix 30 ani de la lansare. Yoko Ono a lansat-o, fără retușuri, în februarie 1981. A fost reinterpretată de zeci de formații de dance din lume.

Protestând vehement… pe Facebook!

februarie 10th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Era gata. Îl mai citi odată, cu atenție. Era mulțumit. De trei recitiri nu mai schimbase decât o literă. Asta însemna că era perfect. Un discurs căruia nu-i lipsea nimic. Cel puțin așa credea. Era sigur că va fi apreciat de toți ca atare. Puse o melodie, la întâmplare, din folderul pe care-l avea deschis. Chitara începu să sune.

Kris Kristofferson – To Beat the Devil

-Ai terminat? Sună vocea ei. Tresări, uitase că e și ea acolo, concentrat pe discurs și pe fiecare nuanță pe care voia să o transmită.

-Da. Nu e perfect, dar cred că e un speech bun. Ai să vezi. Mă duc să mă îmbrac. Vii?

-Unde? În piață? Ești nebun! Nu vezi ce vijelie e afară?

Era puțin derutat. Nu se aștepta ca ea să nu-l însoțească. Era chiar indignat.

-Eu mă duc! Nu se poate să lipsim, plus că, știi bine, am o treabă. Discursul trebuie să trezească mai multă lume!

-Treaba ta, dar să te îmbraci bine! Poate răcești…

O proastă, asta era, o proastă! Nu înțelegea nimic niciodată!

-Dacă răcești, dormi o zi-două la mama, să nu-mi dai și mie. Am ședințele alea săptămâna asta și nu pot lipsi! Dar, auzi, nu spuneai că azi e și o adunare într-o sală, pe undeva?

Stătea cu ochii în pagina cu discursul și se gândi că poate avea dreptate. Se ducea în sală, citea cu patos cuvintele și lumea, înflăcărată, pornea în marș spre piață. Poate chiar era mai bine. Se pregătea să-i mulțumească pentru idee când…

-Dar iei un taxi. Nu scot azi mașina. Sau… dacă dai tu zăpada…

Adică el se pregătea să… și să se lupte acum cu nămeții?!?! E nebună! Deschise net-ul. Contul de Facebook intră automat. Ce ar fi dacă? Copie textul și îl postă… Tot era ceva…

-Hehe. Vezi ce discurs bun se irosește? Are deja 3 like-uri!

Ea se uită la el cu afecțiune. Veni lângă calculator și începu să citească.

-Da e un discurs bun, dar e codul ăsta galben azi…

El nu o mai asculta. Cuvintele lui Kristofferson păreau mai importante: ”nu cred că am învins Diavolul, dar măcar i-am băut berea pe gratis!”

-Auzi, dacă nu mai ieșim astăzi, dai o bere?

Se adunaseră 14 like-uri. Hai că totuși era un discurs bun!

PS O melodie cu o poveste mai frumoasă poate chiar decât melodia în sine! Așa o consideră mulți critici ai muzicii country. E vorba de To Beat the Devil, a lui Kris Kristofferson. La sfârșitul anilor `60, istoria acestui gen muzical nu se scrisese, încă, așa cum o știm astăzi, își căuta încă seva în strămoșul western și în nepotul abia născut, rock`n`roll… În acea perioadă, la ușa unui studiou din Tennessee, un star cu o carieră ce părea să se dizolve în alcool la doar câțiva ani după ce a început dă, beat fiind, peste un tânăr ce mătura studioul pentru a-și putea plăti orele de înregistrare. La o bere discută nimicuri și apoi starul îl invită pe ”măturător” să-l ajute la chitară. Începe atunci o colaborare/prietenie ce a ținut până ce starul a murit, peste 40 de ani! E vorba de Johnny Cash și de Kris Kristofferson. Colaborarea lor – combinată, evident cu ”intervenția” unor artiști ca Willie Nelson sau Waylon Jenninngs – avea să nască muzica de cowboy modernă, așa cum o știm azi.

Peste ani, când Cash și-a revenit, ajutat de soția sa, June Carter, iar Kristofferson fusese scos din anonimat de iubirea năvalnicei Janis Joplin, ultimul a scris cântecul dedicat acelei întâlniri care i-a schimbat viața. Reușiseră amândoi să înfrângă proprii diavoli… și savuraseră și berea gratuită a destinului!

La mulți ani, Alecsia!

februarie 3rd, 2012 by Alecu Racoviceanu

Era prea frig ca să stea jos, deși, după noaptea grea, fotoliile de piele din hol micului aeroport păreau îmbietoare. Își suflau în pumni și făceau glume. În difuzor se auzea muzică.

Buddy Holly – Heartbeat

-Peste tot dau numai muzica lui! Spuse Ritchie și părea că glumele încetaseră, măcar pentru el.

-Da, te așteptai să dea pe gerul ăsta mexicanii tăi! Râse Waylon de micul chicano zgribulit.

Prin geamul biroului, îi vedeau pe Buddy și pe Roger certându-se cu pilotul. Ceva clar nu era în regulă! N-o putea zbura din cauza ninsorii? Îi așteptau iar ore întregi de ger, în autobuzul burdușit cu instrumente?

Buddy s-a întors la ei. Înainte de a le spune ce se întâmplase ascultă câteva corduri din melodie.

-Waylon, poate mai schimbi ceva la chitară…

-Lasă asta, zi ce se întâmplă? Plecăm odată?

-Plecăm, dar nu toți. Doi rămân pe afară. Nu vrea să ne înghesuim! Așa că doi dintre noi rămân la autobuz.

-La dracu’! Eu nu mai stau aici, mor dacă mai merg cu hârbul ăla!

-Poate trebuia puțin mai alert ritmul? Buddy părea că nu aude ce spun prietenii săi. Asculta melodia.

-Las-o măi, o schimbăm! Spune ce facem!

-Eu deja răcesc, trebuie să fiu aici, în avion, spuse J.P. și strănută, parcă pentru a sublinia că nu există loc de negociere.

-Bine, hai că merg eu cu autobuzul. Am aici ce-mi trebuie, a zis Waylon și s-a lovit peste buzunarul gecii, unde se distingea silueta unei sticle.

-Mai trebuie să renunțăm la unul, a spus Buddy.

-Eu nu renunț, ar fi prima oară când merg cu un avion din ăsta, trebuie să mă lăsați! Strigă Ritchie.

-Nici eu nu mai merg cu autobuzul, mor de frig acolo! Sări și Tommy, vizibil iritat.

Până să mai spună vreunul dintre ei ceva, Buddy a scos o monedă din buzunar și se pregăti să o arunce-n sus:

-Hai, Ritchie, alege! Nu mai e timp să negociem.

-Pajură! Moneda zbură prin aer și ateriză pe podea. Se răsuci și se opri până la urmă. Pajură! Ritchie, ia-ți bagajul și hai să mergem. Ne vedem în Minessota! Îl bătu pe Waylon pe umăr și-i spuse în glumă: Sper să înghețați!

-O să cadă avionul cu voi! Răspunse Waylon și-i strânse mâna.

Ieșiră în ninsoare. Waylon și Tommy rămaseră în hol. Au luat gențile și chitarele. Înainte de a ieși, Waylon a lăsat jos bagajul, a scos sticla și i-a îmtins-o lui Tommy.

Câteva ore mai târziu, zgribuliți în autobuz, ascultau muzica lui Buddy. Waylon se gândi că da, putea fi mai rapidă piesa. La un moment dat, muzica se opri și crainicul anunță: Azi, 3 februarie 1959, un avion s-a prăbușit aproape de Clear Lake, Iowa. La bord erau Buddy Holly, Ritchie Valens și J.P. ”The Big Bopper” Richardson…

Tommy strângea în mână moneda uitată de Buddy pe jos. Plângea.

PS 3 februarie 1959, Ziua în care muzica a murit, cum au poreclit-o criticii, a rămas drept cea mai mare tragedie din istoria muzicii. Cum ar fi arătat astăzi muzica mondială dacă Holly și Valens nu ar fi urcat în acel avion? Imposibil de spus, deși avea doar 23 de ani, Holly a creat destul pentru a-i influența pe The Beatles, Rolling Stones și Eric Clapton. Elton John avea să spună că nu a avut niciodată nevoie de ochelari, dar că i-a pus în semn de omagiu pentru Holly. Tot ce înseamnă astăzi muzică de influență mexicană, de la Freddy Fender la Los Lobos sau Marc Anthony, nu ar fi existat dacă Ritchie Valens nu ar fi avut curajul să prelucreze La Bamba.

În acea zi fatidică, din cauza gerului și a ninsorii, cei trei au hotărât să renunțe la autobuzul folosit la un turneu. Doi protagoniști ai concertelor, Waylon Jennings și Tommy Allsup nu au avut locuri și au renunțat la confortul avionului pentru autobuz. Jennings avea să spună că toată viața a regretat gluma nesărată pe care a făcut-o la despărțirea de Holly.

Prăbușirea avionului a însemnat ridicarea casei de discuri care a organizat turneul, Decca Records. Organizatorii voiau să copieze succesul celor de la Sam Phillips Records care organizaseră turnee cu Elvis Presley, Johnny Cash și Carl Perkins. După moartea celor trei din avion, vânzările lor de discuri nu au fost egalate ușor.

PPS O să-mi îngăduiți și un mesaj personal la sfârșit, chiar dacă destinatarul nu poate încă să-l citească. Te-ai născut într-o zi pe care, prin moartea unui om drag, credeam că nimic nu mai poate să o lumineze. Și totuși… ai reușit să mă înveți ce înseamnă cu adevărat lumina. Mi-ai schimbat scara de valori, chiar când Dumnezeu punea și El umărul la asta. Așa că de ziua ta îți ofer ce am eu mai bun, poveștile pe care le port după mine oriunde aș ajunge. Cea legată de ziua ta de naștere are un mesaj superb, de-o parte durerea pierderii, de-o parte lista celor care au continuat munca dispăruților. Ceva se naște întotdeauna când ceva moare.

Cântă cucul bată-l vina! Alegorie cu vin fiert

ianuarie 27th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Petrecere afară. La -10 grade! Hardul extern conectat la laptop, sistemul audio și chitarele celor de la Dire Straits scuturau noaptea ca un foc de artificii. Adunați în jurul focului sfidam frigul, iar vinul fiert, un val de aromă de scorțișoară și tărie începea să ne sfideze imaginația. Ca în mijlocul unei sufragerii al cărei cămin era încins, se dansa, se chiuia.

Mă uitam la ei și parcă vedeam cum în adâncul lor vinul prindea formă. O dansatoare de club, acoperită sumar de o rochie minusculă, făcea piruete acolo unde mai devreme vedeam un morman de haine groase sub care abia ghiceai o femeie. Încet, încet, locul nopții de gheață era luat de ce voia fiecare să vadă. Într-un colț doi dansau. Doi se sărutau ca și cum flăcările de lângă ei erau un așternut…

Se termină și un Joe Cocker, și începe ceva… ceva bizar ce nu-și avea locul acolo…

Vasile Mucea

Mă pregăteam să merg spre laptop, chiar să fac o glumă despre cum s-a strecurat chestia asta în playlist, când am văzut ceva ciudat. Lăsaseră dansul, sărutatul, petrecerea se oprise, ca și cum gerul o înghețase instantaneu. S-au apropiat unii de alții, s-au prins de umeri, cu focul între ei, dansatoarele din aburi de alcool au ars cu scântei, precum cetina, și au dispărut în noapte. Nu am oprit muzica. Mă uitam la ei. Dincolo de ei.

Puteam să jur că umbrele lor, negre, întinse mult în nesfârșitul alb, prindeau și ele viață. Vedeam un om ingenuncheat, cu privirea-n sus. O femeie se întorcea cu spatele spre o primejdie, ascunzând la piept un prunc. Jarul din foc arăta ca hrana pentru armăsari de poveste. La dracu’, visez? Scene din cartea de istorie de care râdeam și puneam mustăți personajelor, se recroiau în spatele șirului de oameni care se legănau pe o melodie!

Am dat vina pe vin, himerele se estompau, vedeam din nou emblemelor mărcilor de lux de pe hainele prietenilor mei. Doina aia bizară se pierdea și ea. Clătinam din cap, îmi spuneam că nu mai există răzeși, că trecutul e trecut…

Care vin? Eu nu beau vin? Un cântec să îți ia mințile cât să crezi că o gaură neagră poate plimba istoria pe sub ochii tăi?

PS Am trăit pe pielea, sufletul meu o scenă asemănătoare celei descrise mai sus. Într-o noapte înghețată de puteai să o spargi cu dalta, iar noi ne zbenguiam ca niște pești în copca săpată de focul uriaș și de aburii vinului fiert… am descoperit cum numai câteva acorduri dintr-un cântec trezesc niște patrioți ca-n basmele copilăriei, ascunși bine în trupurile unor oameni la care nu te așteptai să mai rezoneze la răni naționale, demult închise. Mi-am amintit de istorioara asta acum, săptămâna asta, când am auzit din prea multe guri cuvintele ”patria”, ”țara” sau ”România”.

De altfel, de ceva timp am onoarea de a experimenta patriotismul bucovinenilor, decent, calm, înlăcrimat, diferit de cel aspru al ardelenilor sau de cel militant al basarabenilor. Asta poate și pentru că statul-mamă, ca să-i spun așa, se încontrează cu Ungaria sau se rățoiește la Republica Moldova, dar, de mai bine de o sută de ani, se gândește de două ori dacă să contrazică Imperiul Austro-Ungar sau Rusia și Ucraina.

Cântă cucul în Bucovina ( sau Cântă cucul bată-l vina sau Cântec pentru Bucovina) este mai mult decât o doină, un cântec, este pagină de istorie pură, de la cea a timidei diplomații românești de la începutul Secolului al XX-lea, la cea a scandalurilor politice din interiorul unei Românii apuse. A fost scris de un director de bibliotecă, Constantin Mandicevschi. Versurile sunt originale, iar melodia este un cântec de jale bucovinean adaptat. A fost o ”comandă” de la ministrul Spiru Haret care, ajutat de prietenul său Nicolae Iorga, organiza, la 1904, festivitățile de comemorare a 400 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare.

Acele festivități au mare importanță, pentru că prin ele Haret spera să trezească în Regele Carol I ”curajul” de a acționa pentru recuperarea teritoriilor istorice ale Bucovinei. Din păcate pentru întreaga construcție, monarhul a evitat drumul la Suceava și Putna, preferând un drum la granița de sud.

Cântecul însă a prins, a fost preluat în satele din zonă ca un cântec popular. După a doua pierdere a Bucovinei, fiecare rapsod a adăugat versuri, le-a modificat. Originea sa era deja pierdută când l-a cules Vasile Mucea, un muzicant, așa cum îi plăcea să se autodefinească, care l-a interpretat cu strălucire. Ca un fapt divers, Mandicevschi a murit în 1933, an în care se năștea Mucea, ca și cum doina asta se încăpățâna să se agațe și de un suflet de muritor pentru a supraviețui.

Acum, după ce rapsodul popular a redat-o românilor, doina trăiește în mai multe suflete, un ”teren fertil” găsind și în al lui Grigore Leșe.

Mie-mi place mai mult versiunea lui Vasile Mucea, e mai sălbatică, mai vie, ca pasul unui armăsar ce așteaptă să fie călărit în luptă. Cea a lui Leșe are, evident, mai mult succes și sună ca jurământul unei cete de bărbați, adunați într-un codru, la lumina unui foc de tabără. Postez și o a treia versiune, a corului mănăstirii Putna, probabil varianta cea mai apropiată de cea gândită de compozitor.

Grigore Leșe

Corul Mănăstirii Putna

We Shall Overcome… pe bune!

ianuarie 20th, 2012 by Alecu Racoviceanu

Era frânt, nervii din fiecare centimetru pătrat al corpului nu se destinseră nici după ce s-a întins în pat. Carnea trebuia să uite ziua mizerabilă ce tocmai se încheiase și abia apoi, când se va fi instalat somnul, mintea va încerca și ea să se descarce. Procesul ireversibil al mersului spre repetarea zilei de mâine, sub umbra celei de ieri, începuse când…

Joan Baez – We Shall Overcome

Asta e oră de cântat? O nebună în stradă dădea în chitară și țipa. S-a ridicat. La început cu gândul să o înjure pe golancă, dar, când a văzut-o, mică, aplecată peste o chitară mare cât ea, se mulțumi doar să o boscorodească în gând și să închidă geamul.
Dar zgomotul de afară nu-l lăsa să doarmă. Și avea nevoie de odihnă. Trebuia să doarmă ca să nu se gândească. Avea de plătit, de plătit și iar de plătit. Plătea treaz, plătea și în somn… Taci dracului, golancă fără griji!

Puse perna pe cap, dar era prea târziu. Doamne, parcă vede că va adormi abia în zori și nu se va trezi la timp. Din cauza nebunei ăsteia va alerga pe străzi încheindu-se din mers la haine. Nu va ajunge la timp să ia o cafea de la automat și idiotul ăla de șef nu-l va găsi cu ea fierbinte pe masă, când va ajunge și el la serviciu.
Cântă, proasto, tu dacă vrei ceva bani în plus nu primești un discurs despre datoriilor suverane sau despre austeritatea care te scapă de nenorociri, ascultat în picioare, așteptând ca un îmbuibat cretin să-și termine cafeaua! Cântă, ce-ți pasă ție că vin ratele! Ai rate, zăludo? Dacă aveai nu mai cântai în stradă, aveai și tu o casă în care să zbieri!
Adormi într-un final. Mintea calcula, aduna cifre, scădea cifre, rezultatul cu minus îl amesteca în cafeaua prostului…
Când s-a trezit era târziu. Dar ciudat, în locul hărmălaiei alarmei ceasului deșteptător auzea un cor. Mult mai mulți oameni cântau imnul fetei. Deschise fereastra și se uită la ei. Păreau să aibe rate, șefi și totuși era ceva în ochii lor care-l tulbura. Încredere? Strigă de la geam:
-O să trecem peste asta?
-Sigur! Vino aici, nu mai sta în casă! strigă la el fata ce nu părea atinsă de oboseală după o noapte în stradă.
Se îmbrăcă repede. Când cobora nu știa ce va face. Va rămâne cu ei să cânte sau va da o fugă la birou doar ca să-i spună unui îmbuibat că acum o săptămână îi scuipase în cafea… dar că are analizele la zi și sunt bune!

PS Cântul We Shall overcome (vom trece și peste asta) a împlinit anul trecut 110 ani, peste un secol în care a ajutat la câteva schimbări semnificative în istorie, secol în care a devenit – lucru măsurabil energetic, susțin inițiații – un liant al oamenilor care militează pentru propriile drepturi. Istorie… se poate, dar câteva date certe arată că un cânt poate ajuta, evident nu decisiv, dar având un rol măcar la fel de important precum al fiecărui participant la un protest.
A fost cules de reverendul Charles Albert Tindley, obârșia sa (a imnului dar și a reverendurului) fiind pe plantațiile de bumbac unde trudeau sclavii de culoare. În prima sa variantă, imnul religios se numea I’ll Overcome Someday, în buna tradiție americană că fiecare vorbește singur și direct cu Dumnezeu.
În ”folclorul” mișcării sindicale intră abia în iarna lui 1945. Atunci un sindicat din alimentație și tutun a făcut un miting care a ținut cinci luni. Fiecare zi și seară de protest se încheiau cu intonarea imnului. Lidera sindicatului îl duce la Highlander Folk School, condusă de Zilphia Horton, în fapt o pepinieră socialistă pentru lideri de sindicat din întreaga Americă.
Aici îl ascultă și prelucrează unul dintre marii trubaduri ai drepturilor civile, Pete Seeger. El îl aduce la forma cunoscută nouă astăzi. Transformă titlul de la persoana întâi singular la persoana întâi plural și îl ”albește”, trecându-l din versiunea ”black goespel” în country folk.
În fine, în 1963, Martin Luther King organizează cel mai mare protest din istorie pentru obținerea unor drepturi civile. E vorba de Marșul Împotriva Washingtonului, încheiat cu celebrul discurs I Have a Dream ( care, fie vorba între noi, a inspirat și celebra baladă a ABBA). La acel marș, We Shall Overcome este ales de Joan Baez ca imn al întregii manifestații.
Din acel moment devine un simbol. Doar 2 exemple: a fost imnul Revoluției de Catifea de la Praga, din 1989, dar și cântecul de campanie al lui Barack Obama. Primul președinte de culoare a spus, la înscăunarea sa, ”We Have Overcome!”

PPS Poate că după unii mitingurile din ultimele zile nu înseamnă nimic, dar eu cred că acel amalgam de dorințe, de la politicieni, partide, taxe, pensii, Roșia Montană sau altele mai năstrușnice, precum Legea Cojocaru, ne face să ne analizăm. Să găsim în noi dorințe pe care le-am reprimat, deși poate ele ajunseseră imperative, să aflăm ce-și doresc cei aproape de noi, oameni de care nu am avut timp în ultimul timp. Și acest amalgam poate seamănă cu un cor care spune ”vom trece peste asta!” Vor trece? Și dacă da, va fi o nouă reprimare a acestor doleanțe sau crearea unei premize ca ele să fie împlinite? Pentru că, așa cum spuneam și mai sus, cântul nu e soluția, e doar liantul așezării unul lângă celălalt și impunerea soluției.