Surorile din marmură

Mai avea câţiva paşi. Deja o putea vedea…

Zâmbetul ei amar îl întâmpina ca în fiecare zi. Nici nu tresări la auzul paşilor lui… A ajuns lângă ea şi a pus jos geanta ce îi rupsese umărul.

– Sărut mâna!

În timp ce se apleca să o sărute cu adevărat văzu că încă purta şiragul de mătănii de la el. Se bucură, aşa cum făcea la fiecare gest al ei care-i dădea speranţe, oricât de mic şi oricât de mici. Scoase un casetofon vechi, îl puse pe o bordură şi apoi se aşeză şi el. Privi din nou în sus, spre ea…

– Am adus caseta noastră. Îi dau drumul?

Nici un răspuns, dar se obişnuise. Apăsă ”Play” şi, simţind cum arcul de sub buton se încordează, avu sentimentul că el chiar poate comanda sunetele lumii… Easy-touch-ul de la combina de acasă nu îi dădea sentimentul ăsta…

– Sunt rupt. Nu mai pot de oboseală. Nu am dormit mai de loc, aşa că nu te supăra, dar azi plec imediat ce ascultăm asta şi îţi povestesc. Am fost ieri cu flori la ea. Nu îţi mai spun cât de ridicol a fost. Te-am invidiat că tu eşti deja în pământ. Nici nu s-a uitat la ele. Mi-a mulţumit şi le-a pus într-o glastră cu altele. În timp ce căutam un cuvânt ce ar putea porni o conversaţie, am văzut că în vază erau număr par. Am zis ”Moarte! Clar un semn de la tine! Va fi bine!”, dar nimic! Doamne, cât semănaţi! Nici măcar nu a tresărit când am ieşit. Nu mai ştiu ce să fac. Tu eşti ca ea, de ce nu mă ajuţi? Dă-mi un semn. De aia vin la tine, eşti singura care o  poţi înţelege…

Se ridică greu. Puse casetofonul înapoi în geantă. Plecă fără să salute. Cine salută o statuie? Poate doar cel care iubeşte o altă statuie… Da. Întoarse capul şi spuse:

– Sărut mâna. Mai vin.

Nu putea să jure, dar mergând pe alee simţi doi ochi negri şi reci, precum marmura, urmărindu-l cum se îndepărtează… ăsta o fi semnul aşteptat? Să ia mâine alte flori?

P.S.: Poveste tulburătoare despre o femeie vie ce îi ”bântuie” iubitului somnul de veci şi o melodie precum murmurul vântului prin frunzele unui liliac sădit la căpătâiul unui mormânt, aceasta e reţeta unui succes ce a împlinit 5 decenii. Long Black Veil, scrisă în 1959 de Marijohn Wilkin şi Danny Dill, a devenit în timp una dintre cele mai iubite balade country-folk. Lansată de o legendă honky tonk, Lefty Frizzel, piesa a intrat în repertoriul multor super-staruri ca Johnny Cash, Mick Jagger, Joan Baez, Nazareth sau irlandezii de la Chieftains. Povestea simplă a atras de la început, un tânăr preferă să fie executat pentru o crimă pe care nu a comis-o decât să spună în faţa instanţei că la momentul crucial fusese în braţele unei femei măritate. După moartea sa, tânărul ”vede” o femeie cu voal negru plângând la mormântul său. Peste ani, unul dintre autori avea să spună că versurile au fost inspirate de unul dintre misterele Americii, femeia ce venea cu o limuzină de lux, cu faţa ascunsă de un voal negru şi punea o floare la mormântul lui Rudolph Valentino. În fiecare an, la comemorarea morţii lui – 23 august 1926 – misterioasa doamnă venea în Beverly Hills şi se reculegea la mormântul starului filmelor mute…

P.P.S.: Doamna cu Umbrelă… una dintre cele mai frumoase legende ale Bucureştiului. Statuia femeii cu privire arogant-rece şi zâmbet amar de Giocondă săpată-n marmură fascinează. În 1906, o bonă adusă tocmai din Belgia, Katalina Bosholt, a murit în spitalul din Herculane. Se pare că a fost doborâtă de peritonită, dovadă stând urmele cuvintelor zidite cândva pe cavoul ei, aflat în Cimitirul Bellu, ”Acest animal de doctor m-a omorât”… Dar, pentru că există şi un ”dar” pentru ca drama de acum 105 ani să devină mit urban, un domn bogat al vremii a comandat sculptorului Rafaello Romanelli o statuie în mărime naturală a femeii. Imediat, imaginaţia pasionaţilor de poveşti parfumat-morbide au spus că frumoasa bonă devenise iubita bogătaşului, iar moartea i-a fost adusă de doze zilnice de arsenic administrate de soţia înşelată… S-a mers până acolo încât s-au urmărit cavourile fixate de ochii misterioasei statui. Priveşte acuzator spre cel al doctorului Mina Minovici sau spre cele în care zac soţiile moşierilor George Assan şi Andrei Popovici? Nu vom şti niciodată, dar cine vrea să creadă că o femeie ce a inspirat o operă de artă de o frumuseţe şi valoare greu de estimat, amplasată unde energiile ei sunt valorificate la maximum, a murit pentru că se îmbolnăvise apendicele în ea?

Cel puţin Alex Mazilu şi cu mine preferăm povestea de dragoste ţesută de visători la umbra statuii…

P.P.P.S.: O dragoste neîmplinită te face să vorbeşti cu pereţii şi, dacă ai stil, măcar alegi unii din marmură!

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Texte de vineri. Bookmark permalink.

11 Responses to Surorile din marmură

  1. Pingback: Surorile din marmură : Alex Mazilu – Daily Photo Blog / Photo Blogging

  2. Pingback: Surorile din marmură « voxpublica | Platforma de comentarii, bloguri si opinii REALITATEA.NET

  3. Ma bucur ca am ajuns aici…
    Ma fascinase fotografia lui Alex Mazilu, acum o revad in acest loc, usor comentata…
    Da, acaparanta maiestrita executie! Da drumul imaginatiei sa zboare…

  4. Elena Trandafir says:

    Buna seara,
    Interesanta si fascinanta legenda! As dori sa citesc mai mult despre acest subiect,ma puteti indruma?
    Multumesc.
    Elena,

  5. Gabriela says:

    Dureros..
    Asocierea doare..piatra si mormant.
    O inima de piatra si una impietrita..si poate un suflet undeva in cer unde nimic si nimeni nu mai poate face nimic.
    A prefera sa mori nevinovat din iubire..(!!??)
    Ma plec in fata maretiei sentimentului de sacrificiu…
    Aveam senzatia ca iubirea e latura pozitiva a lucrurilor..cea care merita un sacrificiu dar..moartea e prea mult.
    Iubirea da aripi aduce zambet tandrete, asteptare plina de imaginatie..dar cate nu aduce…
    As putea continua incercand ca sa blochez sentimentul zadarniciei…al neputintei in fata mortii.
    Piatra , mormantul , indiferenta….iata tot ce pune un capac,cuie,moarte,rece ca piatra ..neant.

  6. Cristi says:

    Foarte interesanta istoria acestei Doamne si intr-adevar mult mister inconjoara acest monument.

  7. alinutza says:

    Trebuie sa avem stil si cand suferim ??? 🙂

  8. Scarlet says:

    Se pare ca toate iubirile devin, cu timpul statui. Pietre funerare de cele mai multe ori. Mii de oameni scriu despre iubire, iar cele mai frumoase povesti de dragoste se termina cu o coliva. Mai bine iubim direct statuile si povestile. E mult mai sanatos. Altfel, o luam razna si intram in rândul lumii. Daca am avea puterea sa intram in mintea omului de care suntem legati…si el in mintea noastră…ce vom face atunci când vom descoperii…
    Casa de Piatra? Pe bune?

  9. Mirel Curea says:

    Hehe! Misto text, misto compozitie! „Doamna cu umbrela”…ce legenda senzationala! Stiai, Alecule? Candelaresele de la Bellu ingrijesc cu sfintenie statuia, locul… Cele ce au neglijat au avut parte imediat de tragedii…boli necrutatoare….morti in familie…Cand om avea vreme, il scoatem la o tuica pe Tamango, groparul-sef de la Bellu…Sa auzi istorii…

  10. Cristina Nichitean says:

    …Ne place sa gustam povesti ascultand muzica acordata subiectului…desi, imi dau seama ca in joc intra mai ales inteligenta emotionala…si dorinta…si poate e bine asa, macar vinerea, de la cinism si spirit critic nemtian sa ne adunam marginile colturoase si dintii scrasniti si sa dam drumul la cuvinte frumoase intre noi…sa sculptam gandurile sentimentelor , sentimentele din gandul de la marginea vietii…

    p.s. scriu de la „Marginea” tarii…salut capitala necapitalistilor, provinciali… apolitici…ce mai, necapitulati sau recapitulati…dar mai ales nedecapitati:) de iubire, inca…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *