Țară de rahat, teroriști de rahat

Nu se poate să nu știți bancul ăla cu baciul care, sprijinit în toiag, vede cum un deltaplan se zgâlțâie în aer și apoi se prăbușește, stricând o căpiță de fân. Cu înțelepciune mioritică, baciul exclamă:Țară de rahat, teroriști de rahat!
Într-un fel, ca în mai toate bancurile care dizolvă realitatea amară în dulceața râsului, e un strop de adevăr în constatarea ciobanului, în fiecare țară atentatele au și ceva specific. Fiecare țară suportă consecințele zgândăririi propriului rahat, folosesc termenul doar ca să continui ideea baciului cu toiag.
De la început vreau să spun că nu există legătură sau comparație între teroriștii islamici (pericolul palpabil al lumii civilizate, organizați aproape militar) și activiștii ”antifa”, militanți împotriva ”supremației albe”, dar printre ei au apărut tot mai mulți tipi violenți, dovadă fiind câteva mitinguri americane care au degenerat. Legătura este, după mine, că fiecare țară are de rezolvat situațiile care au apărut tocmai pentru că, în trecut, a avut de găsit soluții pentru alte probleme. A nega această realitate este o idioțenie.
Chiar și în cazul atacurilor islamiste, despre care putem afirma că au câteva trăsături comune, semn că ”modelul” a fost gândit de o singură minte, tot apar diferențe de la o țară la alta. Schema lor e simplă, atacuri simultane, pentru a induce senzația că un oraș sau chiar o țară este atacată de o adevărată armată, folosirea explozibililor, dacă există posibilitatea, sau a mijloacelor ușor de procurat (mașini, cuțite, arme mici de foc) pentru a transmite mesajul că orice militant se poate înarma de la orice colț de stradă.
În seria de atentate care a lovit recent Spania, filmul evenimentelor pare că a fost deslușit de poliție. O grupare de 11 tineri, strânși în jurul unui imam dement, plănuia o lovitură cu explozibili. Manevrarea tembelă a bombelor a lăsat banda fără creier și fără muniție. Pe 16 august, într-o explozie accidentală, imamul a murit și a fost distrus tot materialul care urma să fie detonat. Din acel moment, tinerii au acționat ca o găină decapitată, lovind orice în jur. Unul a luat o camionetă și a intrat în mulțime, alți cinci căutau grupuri de oameni pe care să sară cu cuțitele. Au fost împușcați aproape toți.
Moduri de operare devenite în mod tragic ”clasice”, instructaje foarte eficiente ideologic, dar fără prea mare accent pe pregătirea fizică pentru luptă sau pentru ”supraviețuirea” când ești urmărit, totuși este ceva în acest atentat mare eșuat care este specific Spaniei.
De 20 de ani, oricâte fărădelegi ar face românii sau rușii în Spania nu-i pot detrona la acest capitol pe marocani. Veniți în Peninsulă de la doar o aruncătură de băț, marocanii fac aici legea în lumea crimei organizate locale. În mod natural, din aceste medii ”răsar” și tinerii care sunt atrași de extremism.
Mai mult, ăsta nu e un fapt nou, încă de la atentatele din 2004, se știe că teroriștii din Spania provin din comunitatea de marocani, așa cum belgienii știu până și cartierele din Bruxelles din care provin teroriștii care au lovit în 3 țări europene.

editorial 23 august 1
Abdelbaki Es Satty

În 2017, imamul mort în explozia din 16 august, Abdelbaki Es Satty, a povestit prietenilor că, în 2012, fiind în închisoare, l-a cunoscut pe unul dintre marocanii condamnați pentru organizarea atentatelor din 2004, de la Madrid, când au murit 192 de persoane. Cumva tipi de genul ăsta se găsesc între ei, se împrietenesc și își cresc propria experiență, împărtășind cu aceia asemenea lor.
Grupurile de marocani sunt ”marca înregistrată” a atentatelor sângeroase din Spania. Nu e vorba de emigranți ajunși aici de câteva luni, ci de oameni care stau în Spania de ani buni, poate chiar la a doua generație pe pământ hispanic.
Chiar dacă unele idei, ”inspirația”, tehnicile le vin din afară, luptătorii implicați în aceste acțiuni sunt produse ale societății pe care o lovesc. Și par destul de mulți.

editorial 23 august
Andrew Schneck

La fel s-a întâmplat și în cazul – mult mai puțin mediatizat – al teroristului Andrew Schneck, tânărul surprins în timp ce încerca să pună o bombă la soclul statuii unui erou confederat. Când a fost reținut, individul a spus că ”Tipul ăsta îmi e antipatic!”
Deși Justiția americană ezită să îl inculpe pentru terorism, el tot riscă vreo 40 de ani de închisoare. După mine, Andrew e de același calibru cu criminalii marocani din Spania. Punea o bombă de mare forță, într-un parc, existând riscul să omoare sau să rănească oameni. Are o ideologie, progresismul de extremă-stânga, convingerea că fără gesturi extreme nu se mișcă nimic, are acces la materiale explozibile și dorința de a muri pentru ideile sale. Vă reamintesc faptul că individul a încercat să se sinucidă, înghițind nitroglicerină și scuipând imediat, probabil în speranța că declanșează o explozie. El nu distrugea o statuie care îl enerva, ci transmitea un mesaj.

În ce condiții s-a petrecut tentativa de asasinat. Schneck a fost reținut în noaptea de sâmbătă spre duminică. Situația în Houston – ca în mai toate marile orașe americane cuprinse de Noul Război de Secesiune – este tensionată. Sâmbătă a avut loc un marș de protest, pentru că nu este dărâmată mai repede statuia ”Spiritul Confederației”. După miting, a fost vandalizată statuia lui Cristofor Columb. E genul de tensiune care face să reacționeze exaltații din ambele tabere. În urmă cu puțin timp, un exaltat a intrat cu mașina în protestatarii progresiști din Charlottesville, acum a venit rândul unui egalitarist să se manifeste violent. Idiotul a fost trezit din amorțire de mesajele agresive din jurul său, i s-a creat impresia că e în război și a acționat ca atare. Spre deosebire de teroriștii arabi, Schneck nu face parte din vreo organizație, fiind descris de foștii colegi de școală drept un singuratic, singura conexiune cu mesajele ”societății deschise și inclusive” fiind online. În 2013, a fost arestat pentru că, fiind student la Chimie, experimenta acasă producerea materialelor explosive. A ieșit din probațiune în noiembrie 2016. Mai trebuie spus că este fiul unei experte în artă, familia sa fiind posesoarea unei averi de câteva milioane de dolari.
Fiecare din cei 13 eroi negativi era/este convins că are dreptate și că a găsit metoda de a impune celorlalți credința sa. Evident, fiecare dintre ei este un rebut al ideologiei pe care crede că o reprezintă, dar nu-i putem nega apartenența la aceste doctrine și nici nu le putem imputa lor faptul că aceste doctrine au ajuns la ora mesajelor violente.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *