Un copil bătut cu cureaua. Un copil luat de lângă părinți. Elefanții imbecilității trag din două părți de pânza de păianjăn

editorial 13 iulie foto evz.ro

Am publicat în Evenimentul Zilei două subiecte care aparent se bat cap în cap. Unul este despre o sentință vasluiană în care judecătorul, încercând să justifice faptul că-l achită pe un tată acuzat de ”rele tratamente aplicate minorului”, se lansează în comentarii despre cât de greu e să crești un copil și că uneori sunt JUSTIFICATE bătăile, chiar și cu cureaua. Textul e AICI. Al doilea este despre încă un părinte român care-și pierde definitiv copilul în bătălia cu temutul Barnevernet norvegian. Al doilea subiect e tratat AICI.
Cum poți, în același timp, să fii indignat de un judecător care explică doct cum poți lovi un copil cu paftaua și să te declari solidar cu un tată pedepsit de asistenții sociali cu decăderea din drepturile parentale? Unora poate li se va părea că aceste mesaje sunt în contradicție, dar nu este așa.
România – probabil că și alte țări, dar nu despre ele este vorba acum – are șansa de a găsi o linie de mijloc între un curent care doar aparent este foarte puternic ( cel care impune ideea că statul este proprietarul copiilor noștri) și cel ”conservator”, care spune că putem încă să transmitem generației viitoare tradiția, credința, pasiunile sau nemulțumirile noastre, ale părinților. Spun ”are șansa” pentru că e posibil ca linia de mijloc să fie pierdută din cauza faptului că ambele tabere sunt populate și de minți înfierbântate, isterici degrabă urlători dacă li se pare că este atins Adevărul Suprem din mințile lor.
În această luptă continuă se folosește foarte mult metoda generalizării. De câte ori n-ați auzit în ultimii ani fraze de genul: ”Asta e familia tradițională, bătăi și beții, violuri și incesturi!” sau ”Homosexualii vor să adopte copii ca să-i transforme în jucării sexuale!”
Fiecare tabără apelează la un caz izolat și îl transformă în trăsătură definitorie a adversarului, sperând că astfel are mai multe argumente. După mine obține doar mai multe spume la gură și nimic mai mult.
În acest război ideologic, greșește tabăra care nu-și va sancționa proprii idioți. Un judecător inept care face filosofie pe marginea altoirii unui copil nu contribuie la restabilirea raportului corect între ”corectitudinea politică” și natura umană, ci doar dă apă la moară celor care văd în familia tradițională un ring de box perpetuu. De asemenea, cred că trebuie să fii complet spălat pe creier ca să aplauzi îndepărtarea unui tată de lângă copilul său, ca și cum statul doar îți încredințează un minor spre creștere, copilul fiind, de fapt, al ”națiunii”, precum plozii comunismului. Niciun efort de educare a tatălui care a greșit, potrivit regulilor tale, doar o sancțiune drastică.
Un alt caz folosit de tembelii acestor înfruntări de idei este cel al preotului-cântăreț acuzat că plătea ca să vadă ”ciocane”. Unii spun: ”Uite, asta e biserica la care vă rugați și cotizați!” Alții pot afirma: ”Ăștia sunt homosexualii, vor copiii pentru un singur scop!” Un altul este al Episcopului de Huși care folosea Seminarul ca pe un uriaș bordel. Ce tabără este făcută de râs de preot, progresiștii, care-și văd un reprezentant frecând un elev, sau conservatorii, care văd un arhiereu făcându-i sex oral unui ucenic?

Enumerarea poate continua la nesfârșit și dreptatea nu va ajunge de partea niciunuia, pentru simplul fapt că astea nu sunt argumente care să ajute la găsirea unei căi de mijloc, ci doar invective aruncate de o parte și de alta.
Sunt convins că undeva există o cale de mijloc între cele două curente de idei. Polonezii par să o găsească, americanii par să și-o dorească, dar, după mine, găsirea ei nu constă în a ascunde sub preș proprii devianți, ci, dimpotrivă, punerea lor pe tapet, discutarea fiecărui caz în parte și găsirea soluțiilor și a învățămintelor.
În mare parte sunt conservator și mă irită deciziile astea de conțopiști care rup familiile ca pe plicurile de la felicitările de Ziua Republicii. Ele trădează o lipsă totală de respect față de legăturile de sânge, față de semnificația cuvântului ”familie”, dar nici nu pot rămâne nepăsător față de abuzurile care se pot petrece într-un cămin, fie el și tradiționalist. În cele mai multe dintre cazurile mediatizate la noi nu e vorba de abuzuri care – potrivit legislației noastre și a definiției date ”relelor tratamente aplicate unui minor” – să marcheze grav copilul. Mai degrabă cred că va fi marcat de smulgerea de lângă părinți și ”plantarea” sa într-o familie ”surogat”, sunt convins că va ajunge un adult care să nu pună preț pe trecut sau pe moștenirea genetică, un consumator inert de prezent, preocupat doar să finanțeze Statul care promite că le rezolvă pe toate.
De asemenea nu pot sta cu brațele încrucișate dacă un judecător începe să caute scuze unei bătăi cu cureaua. Achită-l pe învinuit, dacă așa simți, dar nu scuza fapta! Nu strecura în paginile unui document oficial ideea că minorul provoacă sau că granița dintre severitate și abuz e fragilă!
Cazurile astea două nu mi se par contradictorii, dimpotrivă, ele au un mesaj unitar: elefanții imbecilității forțează din ambele direcții pânza de păianjăn tot mai subțire a lucidității.

Comentarii via Facebook

comments

Publicat in Editoriale. Bookmark permalink.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *